Așezată comod la măsuța mea de toaletă, una imaginară și extrem de cochetă, prea romantică și prea dintr-un veac îndepărtat pentru gusturile timpului meu, scrutându-mi cu onestitate toată ființa, pe bucăți mari, asimetrice, mă dezasamblez în fiecare seară.

La ceasul când în jurul meu totul e cuprins de-o dulce și năucă torpoare, când se mai aude doar foșnetul frunzelor din copacul de sub fereastra mea și când luna poposește într-un colț fragil de cer, mă desfac în fragmente, în stele și în neguri, în vise încâlcite, în imagini frânte de la mijloc. Iar câteodată și în umbre ademenitoare ce dau târcoale tuturor gândurilor împrăștiate înspre cei aflați cu voie ori fără de voie în preajma-mi.
Ora când rămân singură între pereții lumii mele este cel mai frumos ceas al vieții de peste zi. Abia acum și aici pot să mă destram între sentimente, unele chiar perfect paralele, predestinate a nu se întâlni vreodată.
Pot să mă descompun în amintiri menite să mă croiască din nou, la nevoie, pe măsura celor mai nebune visuri ce-mi cotrobăie prin sertarele cu aduceri aminte…

Bucureşti, 24 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro