Singurul lucru pentru care mi-ar părea rău să mor mâine, ar fi ruperea legăturii dintre mine și oameni, cei de la care am mereu așteptări și care continuă, zi după zi, să mă surprindă cu frumusețea ascunsă în inimile lor.
București, 27 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Nu trebuie să devii niciodată tiran, nici în dragoste, nici la birou și nici în prietenie. Nici pe scara blocului unde locuiești și nici în familie. Nici măcar în distanța regulamentară pe care încerci să o impui celor pe care nu-i agreezi.
Nu poți dicta altora după bunul tău plac, trecând peste sentimentele lor. Încearca să te porți cât mai firesc și să urăști cât mai puțin spre mai deloc, că ura, așa cum știm cu toții, e apanajul oamenilor slabi, nefericiți, neiubiți – știți cum arată genul acela de ființă. Exact, e omul acela pe care-l dorești cât mai departe de tine și cât mai în afara vieții tale, e cel ce trăiește într-un veșnic lamento la adresa tuturor și niciodată la adresa sa, eternul nemulțumit, ființa care se consideră mai importantă decât toată omenirea la un loc. E cel ce se insinuează parșiv în existențele celor din jur, cerșind la început doar un pic de atenție, ca mai apoi să înceapă, acaparator și viclean, să pună monopol pe absolut tot ce-i face ademenitor cu ochiul și să anuleze tot ceea ce nu-i este pe plac ori nu-i cântă lui – chiar și fals, nu contează –, în strună.
Nu știu voi, dar eu am întâlnit soiul acesta detestabil de om mai mereu, se pare că mama lui, ca și cea a proștilor, e veșnic gravidă și nu încetează să-l lepede pe lume non stop, cu încăpățânare, speriată, probabil, să nu-i dispară rasa.
Știu, unii vor spune că sunt rea, dar nu sunt, crede-mă, cititorule. Sunt doar Stan Pățitul și atunci, pur și simplu, nu pot să mă prefac a fi oarbă când văd prea bine viața, a mea și a altora, cât și ființele mai puțin benefice care o populează. A fi realist și a observa, nu înseamnă intoleranță sau judecarea aproapelui, ci doar analiză pură din care fiecare poate trage orice concluzie îl duce mintea.
Și, ca o dovadă că nu e în intenția mea să jignesc pe nimeni, pe acest om îl voi numi…absolutist. Un fel de autocrat, să zicem. Ce mai, un dictator, ca să ne înțelegem.
Și-am întâlnit prin peregrinările mele printre oameni și vieți prietenul absolutist, iubitul sau iubita absolutistă, colegul, șeful, șefa, vecinul, vecina, soțul, soția, ba chiar și străinul – toți absolutiști, niște adevărați satrapi în micul lor univers. I poveri diavoli, cum zic italienii, evident insultător. În fapt, doar niște mărunți aghiuță vrednici de milă, cum ar zice un om din satul din Bărăgan unde visez să-mi duc zilele.
Când intră în viața ta, dincolo de ideile general valabile de mai sus, acest fel de om nu se descalță de bocanci, ba uneori, adițional, e bine echipat și cu niște super colțari din aceia de escaladă grea, pe ghețari. Și ți-i înfige direct în inimă, așa, ca să se ancoreze cu nădejde, ca să simți, să nu care-cumva să nu știi cine e șeful de la bun început.
Pe urmă încep edictele, un fel de decrete cu caracter imperativ. Primul ar fi acela cu “cine nu e cu mine, e împotriva mea”. Odată stabilită regula principală, urmează cele derivate din aceasta: “aprobă-mă și când bat câmpii, râzi pentru că mie mi se pare amuzant, plângi pentru că eu toc ceapă la 5 kilometri de tine, nu mai vorbi cu X pentru că X nu vorbește cu tanti-mea Y, sari peste Z pentru că Z a sărit-o cândva pe soacră-mea la coadă la pâine.” Și tot așa mai departe, cititorule, ai înțeles perfect ce vreau să subliniez.
Dar vine și ordonanța aceea în care “nici măcar nu ai existat înainte de a mă fi cunoscut pe mine”. Aici, deja se strânge lațul bine de tot. Ființa-dictator începe să-și țeasă pânza de păianjen veninos în care te va prinde fără de scăpare…
*
“Ai mai iubit cândva?!?! Nu, nu ești obraznic, nu, nu, nu m-am supărat, dar doar pentru că habar nu ai ce spui. Ești de-a dreptul inconștient, îți zic Eu, tu nu ai iubit nicicând până azi. EU sunt Alfa și Omega Iubirii, iar tu, dacă stau bine și mă gândesc, nici măcar nu ai respirat până nu m-am milostivit Eu să apar în calea ta. O zi cu Mine face cât 50 de ani de-ai tăi de până la Mine, de fapt, tu te-ai născut acum, când ai făcut cunoștință cu Mine. Tot ce-a fost înaintea mea, am zis: NU EXISTĂ.
Doar Eu contez și, te rog frumos, lasă-mi plăcerea să-ți resoftez existența, să-ți anulez fiecare sentiment trăit până la Mine, dă-mi voie să te iau și să mă împroprietăresc cu tine împotriva voinței tale și să mă fac stăpân absolut peste tot ce e legat de tine. Prietenii tăi să devină ai Mei până voi putea să-i elimin din preajma-ți și cine dă semne dinainte că nu m-ar vrea, să fie ras de pe suprafața pământului pe care, la un moment dat, o să constat că nu mai am nici Eu loc de Mine, așa o să mă lăbărțez peste toate.
Mă pot chiar înstăpâni – și o vreau, și o fac deja! – și peste bunurile tale, să fiu legatar universal al amintirilor tale, al bucuriilor și secretelor tale, peste toate trăirile tale pe care sunt gelos de moarte și pe care, urându-le cu patimă, le voi distruge. Îmi voi atribui cu de la mine putere toate drepturile asupra ta și vai, cui va îndrăzni să se apropie, indiferent cine-ar fi!
Uneori, dacă mai există cumva din trecut o dovadă vie că ai ființat înainte de Mine, să zicem una cu ochi și sprâncene de la o fostă sau un fost, mă voi ocupa și de ea, fie fată sau băiat, mic sau mare. O să-i arăt eu cine sunt, o să mă fac bine înțeles și foarte clar. Voi începe prin a înlătura de lângă tine acel ghem de om, prin a-l alunga, prin a-i interzice chiar accesul în preajma ta. Te voi convinge că, de fapt, seamănă la rele cu ex-ul/a, ori că, cine știe, poate că, hm…nici nu-i rupt din carnea și sângele tău boțul ăla de om, chiar dacă arată exact ca tine de parcă ați fi gemeni, nu copil și părinte.
Iar uneori, când va fi cazul, voi alunga definitiv viața născută din tine, încercând să o fac să plece chiar și de lângă sicriul și mormântul tău, atunci când tu, omule, prea bolnav, obosit și trist, vei dori, plecând în alte lumi, să scapi de toate și, mai ales, de o astfel de iubire bolnavă ca a Mea. De blestemul clipei când m-ai cunoscut pe Mine, aparent un om ca și tine, dar care nu a suportat să știe că ai fost fericit înainte de El, că ai procreat fără El, că ai descoperit o lume frumoasă în care El nu exista, că ai râs și ai plans fără El, că ai iubit pătimaș și ani lungi o altă ființă și nu pe El, că ai ascultat muzică fără de El, că ai adorat marea fără de El. Că ai FOST dincolo de El.”
*
Evident, omul mișel descris mai sus, nu numai că a făcut parte din viața mea, dar este cel ce mi-a pus sufletul, zic eu nemuritor, la cea mai grea încercare. Și nu știu nici când și nici cum să fac să pot să-l iert, cândva, în această viață. Dacă vă mai amintitți, este dorința cu numărul 100 din lista mea cu visuri de împlinit până la capătul drumului.
Ei bine, omul acela mutilat sufletește a fost o femeie. Dar ce zic eu, este încă, pentru că trăiește. Astăzi, presupun că are părul albit de ani și inima la fel de împietrită ca în timpurile în care-mi sfărâma zi de zi sufletul de copilă, de adolescentă și, mai apoi, de tânără femeie.
Ca atunci când nu-l lăsa pe tatăl meu să se vadă cu mine, obligându-ne la întâlniri interzise de ea, prin parcuri străine, pe sub ploi nesfârșite, ca doi oameni ai nimănui, prea triști să mai știe că-și aparțin unul altuia, prin sânge.
Ca atunci când îmi spunea, cam pe la 4 ani, undeva, într-o cameră străină și mică, insinuant, cu voce tânguitoare, cum că tata ar bănui că nu sunt copilul lui, dar că ea, în bunătatea ei infinită, încearcă să-l convingă că n-ar fi așa, dar prea semăn la viclenie cu mama, de aia tata nu mă iubește.
Sau ca atunci când, la 13 ani, am sunat la ușa tatălui meu la 6 dimineața, după o călătorie de o noapte întreagă cu trenul, venită plină de bucurie de la 400 de kilometri distanță, la București, cu acordul mamei ce mă urcase încrezătoare în tren și la invitația tatălui meu să-mi petrec vacanța cu el. Deși tata nu mă așteptase la gară așa cum îi promisese mamei, deja speriată să fiu singură într-un oraș așa de mare și străin, mi-am luat inima în dinți și m-am descurcat, am întrebat cum să ajung la adresa lui, și-am ajuns. În pragul ușii care s-a deschis erau amândoi, tata și ea. El avea capul aplecat, cu bărbia în piept și privirea în pământul pe care, cu siguranță, îl implora să-l înghită. Iar ea, lângă el, trufașă, agresivă, stăpână absolută, măreață în fața unui copil, privindu-mă drept în ochi, mi-a scuipat în obraz cu o răutate unică, decisiv: “marș de la ușa mea, nenorocito, ce cauți să intri în casa mea, vagaboando?! Marș la mă-ta, cerșetoareo!”.
Vă spun iar, eu aveam 13 ani. Și mi-a fost îngrozitor de milă de tata.
Și-am plecat, după ce femeia despotică mi-a trântit o ușă în nas de s-a cutremurat tot blocul.
Am rămas speriată și plânsă într-un oraș străin, un copil singur, pe străzi, fără să înțeleg ce-am făcut și unde am greșit și dorindu-mi doar să mor, să pot să uit astfel capul tatălui meu, plecat de frica sabiei.
*
Când voi reuși să o iert pe femeia aceasta de o neomenie cum nu mi-a fost dat prea des să întâlnesc deși, din păcate, semne asemănătoare răutății ei am recunoscut și în alți oameni întâmplați în preajma mea, atunci voi fi cu adevărat bună.
Când voi putea să uit și cum a încercat să distrugă crucea de pe mormântul tatălui meu sub ochii îngrijitorilor de la cimitir, doar pentru că era ridicată de mine în memoria tatălui meu, atunci voi ierta.
Când voi putea să uit și că, grație ei, fără pic de respect pentru ultima dorință a tatălui nostru, nu am avut, nu am și nici nu voi avea vreodată o soră, că unica mea moștenire primită de la tatăl meu este doar un nume și nici măcar o fotografie – în afara celei primite în dar la 47 de ani de la sora tatei și de la verișoara mea -, atunci mă voi fi transformat în înger.
Acum, sunt doar om. Și, în răutatea mea, încă-mi doresc să rămân așa. Nu vreau să iert. Nu vreau să pot să iert. Pentru că nu e drept să iert.
București-Urziceni, 25-26 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
De când mi-o amintesc a avut cearcăne. Iar mie, cearcănele ei îmi produceau un sentiment inexplicabil de panică și durere. Și de atunci, pentru că știu că a fost un înger, am convingerea că toate ființele spirituale cu aripi au ochii înconjurați de cercuri vinete, așa, ca un fel de nimb ce le luminează întreaga făptură. Ca aura ce-o zărim uneori dimprejurul soarelui. Ca haloul ce îmbrățișează în unele nopți luna.
Azi știu că, dacă până acum nu am uitat nimic din cele mai importante lucruri pe care mi le-a plantat în minte, de-acum încolo e imposibil să mai uit ceva. Nu mai poate fi smuls ceea ce a prins rădăcini, a crescut și-a devenit viguros în ani.
Mă ducea de mână peste tot și îmi arăta toate lucrurile importante: cerul, soarele, norii, mestecenii, pisicile, câinii, bisericile, florile, marea, poezia, muntele, animalele, statuile, muzica, oamenii.
Totul era pregătit pe Pământ pentru mine, totul în jur exista pentru bucuria mea, îmi spunea că tot ceea ce are lumea mai frumos e darul lui Dumnezeu pentru mine: luna cu stelele, umbrele răcoroase ale copacilor, plăcerea de a mă cocoța în toți pomii, culorile vii ale florilor, ciripitul păsărelelor, aroma parfumată a teilor, șuierul crivățului, vaierul surd al pământului.
Era cea mai puțin importantă ființă din viața ei, dar eu, pentru ea, eram Universul întreg, nu doar centrul lui. Și totul fusese născut de Dumnezeu pentru mine. Nimic, niciodată, pentru ea.
Apoi am crescut și ea a devenit copilul meu. Iar eu încercam să o învăț, la rândul meu, zi după zi, câte ceva dintre cele importante, credeam eu. Știute doar de mine și omise de ea, doream să o impresionez, să îi arăt eu, ei, lumea și viața.
Doar zâmbea enigmatic, mă asculta și dădea din cap aprobativ, răbdător. Iar eu chiar mă credeam înțeleaptă, eram convinsă că știu mai multe decât ea, că sunt mai inteligentă și mai bună decât ea în multe privințe.
Însă a venit și prima mea cădere de adult, atunci când viața a dat cu mine de pământ fără milă, o prăbușire lipsită de glorie și fără niciun pic de măreție, imposibil de anticipat de către marea mea știință în toate cele. M-a luat în brațe ca întotdeauna, m-a mângâiat ca pe un copil căzut de pe tobogan, m-a ridicat și mi-a scuturat tot sufletul de pulberea pe care durerea o lăsase în urmă, ca odinioară rochițele tăvălite prin praful de prin parcurile pe unde mă jucam.
Apoi mi-a spus doar atât: “să nu te lași niciodată, să te ridici mereu, oricât de grea ți-ar fi prăbușirea. Ai auzit? Să nu te lași înfrântă, să nu te dai bătută, să nu te predai, să lupți până la capăt cu orice nenorocire te-ar lovi și cu oricine te-ar vrea la podea. Să știi de la mine că pentru fiecare înfrângere exista o răsplată, că viața e un cerc într-o continuă mișcare, că răzbunarea binelui ce va să vină biruitor peste rău e ca un curcubeu apărut după ploaie. Iar după fiecare nor, chiar dacă noi nu-l vedem, zâmbește soarele. Altfel n-ar exista curcubeul.”
Un singur lucru nu m-a învățat niciodată: cum să trăiesc cu durerea de a o fi pierdut atât de devreme, cum să accept că îngerii trebuie să plece la un moment dat de lângă noi, la locul lor, în Cer. Chiar și așa cum sunt ei, fără aripi.
În mod sigur nu s-a crezut atât de importantă.
București, 24 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Sunt oameni în fața cărora sunt curată ca zâmbetul, cărora niciodată nu le-am greșit cu nimic, asta dacă socotim și că binele făcut mie însămi, poate inconștient în detrimentul lor, nu avea nicio umbră de intenție de a le produce vreun rău. Pentru că, uneori, în viață, am înțeles după prea multe întâmplări păguboase că binele meu trebuie să fie mai presus de binele altora – și mă refer aici la al celor total indiferenți la problemele din jur și cărora le prisosește tot, așezându-se confortabil în fața tuturor, cu nepăsare.
După cum sunt și oameni cărora le-am greșit imens, de obicei dintr-o prostie minoră sau fără să conștientizez că-i voi face să sufere, arareori gândindu-mă în mod special să-i rănesc, pentru că nu sunt genul afurisit și n-am fost de foarte multe ori răutăcioasă cu intenție vădită.
Dar cum sunt eu cu mine? Îmi sunt curată ca zâmbetul ori mi-am greșit imens?
M-am pus prea rar în fruntea unei ipotetice liste de priorități și asta nu mi-a adus decât necazuri, lipsuri, frustrări și durere. N-am fost nici mai fericită și nici mai bogată când m-am dat la o parte pe mine pentru alții, mai ales pentru cei nemerituoși.
Mi-a fost mereu rușine să reproșez oamenilor obrăznicia, necinstea, minciuna, nesimțirea. Și de fiecare dată când am tăcut, am simțit că am pierdut câte ceva din mine, din corectitudinea, onoarea și șansa mea. Cum și aproape de fiecare dată când mi-am făcut curaj, cu greu, să dau glas nemulțumirilor mele, călcându-mi pe inimă (pentru că ar fi fost mai ușor să tac), am câștigat. Poate nu prea multă dragoste din partea celor ofensați de brusca mea transformare dar, cu siguranță, puțin respect pentru determinare. Nu numai al meu pentru mine, dar chiar și al lor, uimiți să constate că nu sunt chiar un lut prea facil de modelat, la cheremul și după bunul plac al oricui.
De aceea te rog, Iubire, întoarce-mă din nou la mine. Ca să nu mă pierd. Ca să mă regăsesc dimpreună cu toate noroacele mele.
*
Prețuiește-te, ești valoros indiferent de ceea ce ți s-ar spune, oricum ar încerca să-ți minimalizeze importanța în orice ecuație a vieții cei rău intenționați.
Dăruiește-ți răbdare, înțelegere, acceptare și, mai ales, curajul de a nu mai suferi pentru defectele altora, de a nu-ți mai fi rușine de rușinea lor, privându-te de adevăr doar pentru confortul celorlalți.
Iubește-te. Ajută Iubirea pentru tine să se întoarcă înspre propriul tău suflet precum s-a înturnat Fiul Risipitor, plin de credință și încredere, în casa Tatălui Său.
București, 24 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Aveam vreo 11 ani când am decis să merg la Înviere. Singură, mama lucra în acea noapte binecuvântată. Iar eu nu acceptam ideea că va trece prin fața blocului cortegiul acela impresionant de oameni cu lumânări aprinse în mâini, iar eu să nu fac parte din el. Mi se părea că doar așa voi fi în centrul lumii și laolaltă cu ea, aveam sentimentul că l-aș supăra pe Doamne-Doamne dacă nu aș onora cum se cuvine sacrificiul Fiului Său, dacă n-aș avea grijă ca Lumina Lui să ajungă vie, întreagă, nestinsă nici măcar o dată în casa noastră, aducându-ne astfel puțină fericire și Iubire.
Îmi aduc aminte cât mă simțeam de singură și abandonată. Mă gândeam la ceilalți copii, frumos împopoțonați, de mână cu mamele si tații lor, mergând la biserică. Nu-mi doream să fiu și eu îmbrăcată într-un fel anume, dar visam să merg între mama și tata, cu ei de mână, mândră, la biserică.
Vis irealizabil.
La ora 11.00 noaptea mi-am făcut curaj, m-am scos din pijama, m-am îmbrăcat cu ce-am nimerit, mi-am luat lumânări, am încuiat ușa și-am ieșit din casă. Singură.
Mergeam cu mulțimea, străzile erau pline de oameni și-am ales drumul ce mă ducea către o bisericuță destul de departe de casă, dar mai aproape ca biserica mare de la cimitir unde, în anii când mergeam cu mama, totul se lumina și se umplea de oameni.
Am stat cu lumea, pe lângă femei și bărbați străini, nimeni nu mi-a spus niciun cuvânt, nimeni nu m-a întrebat nimic. Mi-aduc aminte doar, fără să înțeleg mai nimic din tot ce auzeam, cât de adânc și înălțător am simțit bătăile de toacă și muzica clopotelor mari în noaptea neagră plină doar de șuierul vântului. Și cât de frumoase mi s-au părut atunci vocile înalte și mari ale preoților și ale oamenilor cântând troparul : “Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Am aprins și eu două lumânări de la cei din jur și arsurile picăturilor de ceară de pe degetele mele m-au învățat dârzenia, că împlinirile costă și visul meu de a ajunge cu lumină în casă îl voi plăti cu durere. Și-am acceptat prețul. Cu orgoliu, cu semeție, fără nicio lacrimă.
Așa cum m-am și prezentat dealtfel, direct la mama la serviciu, plecând țanțoșă de la biserică cu cele două lumânări aprinse în mâini, nestinse nici măcar o singură dată de vântul rece de-afară, prea înțelept să-și pună mintea cu trufia unui copil pătruns de importanța lui în lume, de menirea și isprava lui. Un vânt prea bun ca să-i distrugă visul de a ajunge cu lumânările nestinse la liman.
Mamei i-am spus, privind-o drept în ochi, fără frica de a fi certată că am ieșit singură din casă, noaptea, doar atât: “mama, ți-am adus Lumină. Ție, poftim, e pentru tine. Ca să fii fericită. Să știi că am avut grijă și nu s-a stins DELOC.” – și i-am întins lumânarea aprinsă pentru ea, adusă cu trudă, sacrificiu, iubire, durere și învingând orice teamă, special ei.
“Tu ești Lumina mea. Tu ești fericirea mea.” – mi-a răspuns mama luând lumânarea dintre degetele mele arse de frig și de ceara fierbinte.
Cred că aceea a fost prima întâlnire adevărată din viața mea cu pacea și liniștea credinței.
Și nu m-am mai simțit singură.
Și mi-a fost Înviere.
București, 19 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Au fost ani lungi în viața mea când aproape toate zilele mi se nășteau gata mâhnite șì sucombau de inimă rea la fiecare lăsare a întunericului.
Nu găseam nicio soluție pentru salvarea lor, deși-mi săpam prin minte și inimă noapte de noapte, doar-doar voi găsi răspunsul pentru mutarea definitivă a tristeții într-o altă viață, într-o altă dimensiune, una cât mai îndepărtată de cea în care locuiam.
Nici măcar nu alegeam lacrima, dar ea-și pusese amprenta pe ochii mei atât de intim și viu, încât se părea că nu mai avea de gând să renunțe vreodată la teritoriile abuziv câștigate și mă cucerea, pas cu pas, tinzând parșiv spre irevocabil.
Toate ușile pe unde năzuiam să evadez, orbecăind caraghios, nu erau doar ferecate strașnic, ci se dovedeau a fi, la fiecare tentativă de fugă, prin atingere, doar desene rupestre, atavice moșteniri, particularități ale unor strămoși ce-mi sălășluiau neștiuți prin sânge și pe care nici măcar nu mi-i imaginam prezenți în mine vreodată.
Îmi mai spuneam, din când în când, consolator și ironic, precum oamenii simpli și neînsemnați dar convinși de măreția ascunsă în existențele lor banale că viața mea, cu siguranță, e un roman.
Din mine veneau însă, pe loc, și răspunsuri: “o fi, dar e prost” – cârăia Gândul.
“Nerealist, pare o plăsmuire a unei imaginații prea fertile” – hârâia Cinismul.
“Acum, e drept, orice viață de om e un roman, important e cum scrii” – mârâia Criticul.
Nu, dragii mei, le voi răspunde lor și tuturor spaimelor.
Pentru mine, important e cât ai iubit și dacă te-ai simțit iubit. Cât și cum te-ai dăruit și dacă ai știut să primești ce ți-a fost dat. Și cu ce-ai rămas privind îndărăt când pășești înainte, călcând peste pragul ce te va despărți, cândva, de o nouă lume.
Eu am avut norocul de a naște Iubire. Pe oriunde mi-am dus jumătatea de veac am întâlnit Iubire și Iubirea mi s-a dăruit. Poveștile mele, din viața mea ca o poveste, au toate Iubire și nu există în afara Ei.
Viața mea, ca un roman ori ba, e asumată oricum ar fi, o să le răspund senin tuturor gândurilor, cinicilor, criticilor, fricilor.
Asta când o să mă decid să o așez, cu Iubire, pe hârtie.
P.S.: Mi-ați lipsit, mi-ați fost Dor…:)
București, 17 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
50 de ani, azi.
Mi se pare că vorbesc despre un alt om când scriu că am intrat în ziua când împlinesc o jumătate de secol…
Dar, sunt anii mei se pare.
Mi-am făcut cadou, grație Dianei Doroftei – http://dianadoroftei.com -, visuri de împlinit, încă. Poate așa, totul îmi va părea ca un alt început…
Dorințele mele, în marea lor majoritate, dar nu toate, se conjugă azi la persoana întâi plural. Mă refer, mai ales, la cele legate de călătorii. Pentru că, în aproape toate drumurile mele am fost singură și cu două-trei excepții, cu o prietenă. Acum am jumătatea mea și la probele de turism în comun s-a clasat pe locul întâi, ar fi un vis împlinit să călătorim împreună cât mai mult, cât mai des…
1. Să devin indepedentă financiar, să nu împovărez pe nimeni cu nevoile mele materiale;
2. Să mă plimb în caleașcă prin Central Park în New York;
3. Să am propriul meu blog, pe un domeniu cu numele meu;
4. Să scriu o primă carte;
5. Să revăd New York-ul, de data asta nu singură;
6. Să o strâng în brațe pe Irina Binder – www.irinab.com – și să mergem la o masă împreună, doar noi două;
7. Să ajung iar în Republica Dominicană, dar cu soțul meu, nu cu prietena mea;
8. Să mergem măcar o singură dată într-o vacanță la un hotel de 5 stele, într-o țară exotică, iar balconul camerei să fie cu fața la mare;
9. Să ajung să trăiesc din scris (work in progress);
10. Să plantez mulți trandafiri cățărători;
11. Să am suficienți bani să deschid o cantină a săracilor unde să gătesc eu;
12. Să pot să îngrijesc cât mai mulți maidanezi, să deschid un adăpost pentru câini;
13. Să-l văd în carne și oase pe Al Pacino;
14. Să pot să am grijă de câțiva bătrâni singuri;
15. Să ajungem în Thailanda;
16. Îmi doresc o baie mare, cu o cadă lângă o fereastră tot mare și vedere spre flori – în viitoarea mea căsuță de la țară;
17. Să vedem Tokyo;
18. Să câștigăm la loterie;
19. Să survolăm Groapa Marianelor;
20. Să am jardiniere cu flori viu colorate la fiecare fereastră;
21. Să survolăm Ayers Rock – Australia;
22. Să-mi fac un blog de călătorii;
23. Să recitesc, în liniște, toată opera lui Eminescu;
24. Să facem o croazieră în jurul Americii de Sud;
25. Un zbor cu balonul cu aer cald;
26. Să mă urc în vârful celei mai înalte clădiri din lume – Burj Khalifa, Dubai;
27. Să încerc să-l iubesc mai mult pe Emil Cioran; (N.A., 14.04.2016: gata, îl iubesc definitiv!)
28. Să ajungem la Ushuaia, în Țara de Foc;
29. Să am timp să recitesc tot ce-a scris Vintilă Corbul, așezată la umbra cireșilor din livada noastră;
30. Să mă plimb prin Londra cu celebrul lor autobuz supraetajat (work in progress);
31. Să stau două zile întregi la Luvru;
32. Să-mi revăd prietenii ce locuiesc departe (under construction);
33. Să vedem Londra;
34. Să colindăm timp de o lună, în toate direcțiile, Israelul;
35. Să scriu despre toate locurile pe care le-am văzut;
36. Să am suficienți bani să-mi cumpăr o poșetă Hermes, dar să am forța să nu o fac;
37. Să-i iert pe toți oamenii care m-au rănit (work in progress);
38. Să mai fac o dată parasailing deasupra Mării Caraibelor;
39. Să ne putem muta la țară înainte de pensie;
40. Să vedem cu ochii noștri Marea Barieră de Corali;
41. Cuvintele mele să fie puse într-un cântec;
42. Să stăm o zi întreagă, de la răsărit la apus, la Playa Del Carmen, în Mexic;
43. Să mă împac cu toți oamenii cu care m-am certat (every day work);
44. Să stăm o săptămână la Paris, să reușim să înțelegem ceva din acel oraș. Eu am fost de câteva ori, mereu într-o cursă contra cronometru, n-am stat niciodată mai mult de 35 de ore;
45. Oriunde am merge pe planetă să ne permitem să nu mai drămuim fiecare cent sau să plecăm cu bani împrumutați;
46. Să zburăm cu elicopterul deasupra Manhattan-ului;
47. Să-mi cer iertare de la toți oamenii cărora le-am greșit (work in progress);
48. Să ne plimbăm o zi întreagă, de dimineața până seara, pe Fifth Avenue;
49. Să mai plantez salcâmi roz și magnolii (da, o fac, an de an!);
50. Să stau la un mic dejun pe o terasă însorită, cu ochii pe Alpii Austrieci;
51. Să fiu un om bun (every day work);
52. Să ajungem la Acapulco;
53. Să urc iar în cupola Basilicii Sfântului Petru de la Vatican;
54. Să plec într-o vacanță în străinătate cu soacra mea, unde vrea ea;
55. Dorința mea secretă;
56. Să-mi revăd orașul natal și toate locurile copilăriei, la Iași;
57. Să nu mă mai uit cu atenție la prețuri atunci când merg la supermarket și cumpăr de mâncare;
58. Să mergem la o masă de pește într-un restaurant din Capri, într-o seară cu cer senin și lună plină (bine, accept și fără să fie plină, dar să fie luna desupra mării!);
59. Să-mi fac o grădină de legume;
60. Să plec o singură dată într-un week-end cu Mihaela, doar noi două;
61. Să slăbesc 1 kilogram;
62. Să slăbesc 2 kilograme;
63. Să slăbesc 3 kilograme;
64. Să slăbesc 4 kilograme;
65. Să slăbesc 5 kilograme;
66. Să terminăm de achitat datoriile la bănci;
67. Să ne construim micul nostru colț de Rai, căsuța noastră la țară;
68. Să nu mai las nicio nemulțumire nespusă să mă mănânce pe dinăuntru (work in progress);
69. Să ajungem la Barcelona;
70. Să nu mai permit nimănui, niciodată, să-mi arate în vreun fel sau altul că nu valorez nici cât o ceapă degerată (work in progress);
71. Să mă plimb într-o mașină decapotabilă pe Coasta de Azur;
72. Să pot ajuta un om să aibă propria lui casă;
73. Să nu mai visez cu ochii deschiși în fața unor lucruri lipsite de însemnătate (under construction);
74. Să pot fi de ajutor celor dragi, mereu (work in progress);
75. Să nu mai pierd niciun om drag de lângă mine;
76. Să pot să-mi permit într-o zi să le fac la morminte dragilor mei, câte o cruce de marmură albă;
77. Să văd cascada Niagara;
78. Să ajung o dată în viață în Hawaii;
79. Să mă plimb pe Bulevardul Stelelor din Los Angeles;
80. Să mă las de fumat, fără să mai fiu tentată de pun mâna vreodată pe o țigară;
81. Să-mi pot permite să-mi mobilez viitoarea căsuță de la țară cu mobilă albă din lemn;
82. Să întâlnesc un laureat al Premiului Nobel pentru pace;
83. Să zbor măcar o dată la clasa întâi pe o cursă long distance;
84. Să am o bucătărie modernă în aer liber și un cuptor din lut;
85. Să îmbătrânesc senin (under construction);
86. Să trăiesc, măcar de azi înainte, astfel încât să nu mă mai bântuie niciun regret (under construction);
87. Să colind pe străzile din Buenos Aires;
88. Să ascult un concert de fado la el acasă;
89. Să am timp și liniște să citesc tot ce-mi doresc;
90. Să am în grădină chioșcul meu alb, romantic, la care visez de ani de zile;
91. Să fac o ședință de masaj profesional pe o plajă exotică;
92. Să-mi construiesc în casa visurilor mele o bucătărie deschisă cu insulă și bar pentru mic dejun;
93. Un zbor cu zepelinul;
94. Să mă plimb pe mare cu un iaht;
95. Să nu-mi mai moară niciun cățel tânăr, accept să-i pierd doar de bătrânețe;
96. Să merg o singură dată la Scala din Milano la un spectacol cu opera mea favorită,Tosca;
97. Să-mi văd nepoata studentă la Londra;
98. Să apuc să văd toți copiii prietenilor mei la casele lor;
99. Să ajung, la final, să zâmbesc tuturor zilelor trăite în viața mea, indiferent că au fost bune sau rele;
100. Să reușesc să o iert, cu adevărat, pe femeia care mi-a distrus copilăria și m-a lăsat fără tată la doar 4 ani și fără soră toată viața, în pofida ultimei dorințe a tatălui nostru (work in progress).
Am gândit lista asta mai bine de o lună și tot mi se pare neîncăpătoare. Deci, încă mai pot să visez și știu mereu să sper! Cred că asta e de bine.
La mulți ani, mie! Și lista mea să devină din ce în ce mai scurtă…
Astăzi, 14 aprilie 2016, tot de ziua mea dar după doi ani, am tăiat din listă visurile pe care am reușit, într-un fel sau altul, să le împlinesc… La mulți ani mie și să continui să tai din ele. AMR 92..:)
Astăzi, 27 aprilie 2017 – am tăiat iar din listă visuri împlinite. 22 visuri împlinite în 3 ani, iar la unele dintre ele încă lucrez, va fi o muncă de-o viață. Clipă de clipă, zi după zi… AMR 78…
București, martie – aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Ești dependentă de toate mizeriile astea deșarte – poți să le pui ce nume vrei, de la stima celor din jur și până la imposibilitatea de a fugi în lumea largă, de ceea ce ți s-a împlântat în minte și în inimă, deși e imposibil să fugi undeva fără de tine. Și, uneori, te-ai întoarce înapoi în grote numai să nu-ți ghicească cumva, careva, gândurile pe care le ai despre ratările-ți remarcabile, neîmplinirile întristătoare care te macină, visele năruite în așteptare fără sfârșit, speranțele spulberate în cele patru vânturi și iubiri fugite de-acasă cu viteza supersonicelor.
Te încui în camera ta, îți zbieri frustrările în perne, neauzită de nicio ureche (nepăsătoare ar fi și de-ar asculta, oricum), îți urli durerea tuturor pereților de piatră constrânși să-ți afle jelania, iar la final, îți muști limba de disperare, să nu mai poti astfel scoate niciun sunet pe care să-l știi doar tu și tăcerea din jur.
Când durerea s-a mai îmblânzit oarecum, te iei iar cu viața și, din când în când, te faci că uiți.
Uiți urletul, dar îți mai amintești ce l-a provocat.
Dar eu ți-aș zice, dacă aș putea, să treci prin viață cu fruntea sus, cu bucurie, orice-ar fi! Ți-aș zice, dacă m-ai asculta, să fii mândră-n toate cele și te-aș ajuta să vezi cu ochii tăi cât ai fi de frumoasă dacă ai avea mai multă încredere în tine. Și ți-aș vinde și niște ași, să-i ascunzi bine în mânecile tale mătăsoase, unduitoare.
Te rog!
Fii și tu mai țanțoșă, nu umbla ca miloaga cu privirea-n țărână și cu sălbatica-ți coamă căzută grămadă peste ochi. Șezi dreaptă, împinge-ți nasu’ ăla bine de tot spre înaltul cerului, străpunge orizontul cu vârful bărbiei, trage înapoi de umeri că au adormit și ți s-au prăbușit peste burtă.
Ce stai ca oropsita de parcă-ți plângi de milă de când te deștepți și până când te pălește adormirea?
Fii mândră, ridică-ți ochii spre lună, privește către stele, nu te da bătută orice-ar fi, niciodată!
Ce dacă ai de cărat treișpe papornițe ce însumează peste douășcinci de kilograme? Zâmbește! Suav, nu tâmp!! Cu seninătate, cu bucuria că poți! Că încă mai poți! Asta în sinea ta, cei dinafară trebuie să creadă că sinistrul calabalâc e ușor ca o adiere, că așa cum Steve Jobs a visat toată viața la Apple, tot așa ai sperat și tu, de prin copilărie, că ai să cari în cârcă în toate zilele tale de viitoare femeie splendidă tot greul pamântului ca odinioară preafericitul Atlas.
Fiece ființă întâmplată în calea ta TREBUIE să creadă că, pentru tine, e o plăcere fără seamăn pe lume să îți încarci spinarea ca hamalii din porturile romantice ale lumii. Da, alea pe care n-ai încetat să nădăjduiești că ai să le cuprinzi odată și-odată cu privirea, îmbătându-te de bucuria că ți-a fost dat să trăiești o minune nemaiîntâlnită și care nu-i este dată, prinos, oricărui muritor.
Dar ce-i cu fața asta schimonosită?!?! De unde ți-a răsărit rictusul acela demoniac ce ți-a desfigurat fețișoara-ți suavă? Bucură-te cu toată ființa, alunecă pe pământ cu grația unei patinatoare olimpice, plutește ca pe aripile celui mai gingaș zefir, dansează ca Ginger Rogers! Te rog, fii surâzătoare și plină de fericire, cine mai are pantofi ca ai tăi?! Știu, am trăit și eu, și nu doar o dată, chinul inuman al picioarelor prizoniere în cei mai nemernici – și neasemuit de frumoși! – pantofi. Dar, putea fi mai rău! De exemplu, cum ar fi fost să n-ai șansa să te bucuri de perechea asta ce tocmai ți-a strivit, pe lângă toate degetele de la ambele picioare, aproape și orgoliul – i-ai da dracului jos într-o secundă! Sau mai bine dă-i jos. Cu grație, zâmbind, firesc. Ține-i într-o mână, leagănă-i în mers, valsează cu ei. Nu te mai gândi la nimeni, bărbații îți vor iubi naturalețea, femeile îți vor admira curajul.
Ți-ai pierdut job-ul, te-au pus pe liber? N-au decât să moară foștii tăi șefi, cu o comoară ca tine nu se vor mai întâlni nici când vor renaște într-a șaptea viață! Ce dacă vine scadența la creditul ipotecar luna viitoare? Nu-i problema ta, las-o pe capul băncii, mergi cu zâmbet înainte, marș! Mai e și mâine o zi, surâsul tău plin de încredere îți va aduce un loc de muncă, unul chiar mai bun ca cel dinainte!
Te-a părăsit iubitul pentru alta? Pe Tine?!?!?! Ha! Stai să-i mai treacă efuziunile de început, stai puțin să-și răcorească nițel carnea înfierbântată de ideea de “nou” și-o să-nceapă să Te caute în toate femeile pe care le va întâlni de azi înainte, începând chiar cu ea, cea care Ți-a îndoliat acum inima. Când îi va dărui muzica Ta și va închide ochii ascultând-o, văzându-te doar pe Tine și imaginându-și că sunteți doar voi pe lume, retrăind un trecut pe care deja îl plânge. Când îi va vorbi numai despre Tine la fiece întâlnire, când îi va arăta cât de mândru e de Tine și cât de vinovat se simte pentru că Te-a abandonat, cum îi va fi? Când va regreta că nu a rămas cu Tine? Când va plânge în versuri toate greșelile făcute față de Tine? Când va înțelege că Tu ai fost iubirea vieții lui? Cum va fi viața lui când după marmuri de Carrara, vorba poetului, va ști că strânge în brațe doar un trist ghips…?
Prietena ta cea mai bună ți-a întors spatele, găsind că ești prea neînsemnată pentru sferele înalte în care a pătruns de mână cu fata aceea nouă pe care n-o suporți? Așteaptă să dea nas în nas cu prima trădare ieftină, cu prima punere la mezat a sentimentelor ce le-a investit păgubos într-o legătură de suflet mai primejdioasă ca toate căderile pe care le-a avut până acum. Va veni iar la tine ca un cățel cu coada bine strânsă-ntre picioare, speriată de consecințele pe care le are deja încrederea ei prost investită.
Draga mea dragă, știu câte dureri mici sau mari viețuiesc în lumea unei femei, sunt pe-acolo și eu, printre ele, de mână cu tine. Și tot ce-ți spun ție, mie-mi spun zi după zi: nu te mai întrista pentru ceea ce nu poți schimba și, tocmai de aceea, nimic din toate cele rele nu trebuie să-ți spargă inima în cioburi mii și să-ți înnegureze ochii. Nu mai urla în perne. Nu mai plânge pentru toate cele nedorite, întâmplate însă.
Spune-ți mereu, repetă-ți la infinit și dincolo de el: sunt un dar. Neprețuit, subevaluat, însă unic. Sunt cea mai frumoasă făptură pe care-am găsit-o în lume, sunt, dincolo de nori, cel mai viu colorat și așteptat curcubeu.
Și cine nu mă vrea, în mod sigur nu mă merită!
București-Urziceni, 4-12 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
“Sîntem toti atît de închisi unul altuia! Si dacã am fi atît de deschisi încît sã primim totul de la celãlalt sau sã‑i citim în suflet pînã în adîncuri, cu cît i‑am lumina destinul?” – Emil Cioran
Aș vrea să vă spun tuturor, din inimă, în primul rând cât de mult vă mulțumesc că mă citiți, cât sunt de onorată că, practic, îmi dăruiți clipele pe care le petreceți în compania sufletului meu, cât de recunoscătoare trebuie să fiu pentru că v-am găsit în această viață. Mă faceți fericită!
Și-aș mai vrea să știți că sunt cel mai optimist om de pe lume, iar dacă v-am dat impresia că nu aș fi deloc astfel și senzația aceasta încă mai persistă, o să vă scriu despre Tristețe o poveste. Ca să înțelegeți cât adevăr este în bucuria mea de a trăi și câte speranțe de împlinit se țes în spatele celor mai, aparent doar, tânguitoare gânduri pe care le împărtășesc cu voi.
Și să nu mă mai certați.
Deci nu, nu e despre mine nimic în afara bucuriei. E despre altcineva. Despre un om care mă însoțește peste tot ca o mustrare, ca o aducere aminte.
*
Îmi așez, din nou, toate cărțile cu fața în sus, deși asta fac mereu când vă scriu; voi știți însă, simțiti, ceva îmi spune că e așa. Doar că, azi, eu mă leg la ochi.
Voi încuia într-un sipet orice metaforă și nu vă voi descrie bucuria mea de a trăi pictând în cuvinte, cum atât de sensibil îmi spun câțiva dintre voi.
Azi voi fi abruptă ca o prăpastie fără fund, ca o stâncă înaltă de pe care privesc spre viitor toate femeile din imaginile mele, cele pe care le vedeți întorcându-și capul înspre trecut, dar o fac doar pentru a-și trage de acolo puterea ce le va înalța privirea spre cerul senin din viitor.
Pentru că inimile voastre sunt cea mai curată oglindă în fața căreia mi-am așezat vreodată sufletul.
*
A fost odată ca niciodată un timp al durerii.
Cândva, departe, în urmă. Atunci când toate porțile mi s-au închis încet în inimă și am rămas singură.
Aveam doar 33 de ani când am început să plătesc tribut după tribut, vieții presupun, Dumnezeu nu avea nevoie de lacrimile mele, nu i-ar fi fost de nicio trebuință. Iar la doar 34 de ani îmi achitasem deja toate birurile către destin, credeam eu pe atunci.
Într-un singur an, între aprilie 1997 și iulie 1998, mi-am pierdut toată familia. Cea știută de mine.
Unul câte unul, pe rând, cei mai importanți cinci oameni din viața mea, plus copilul meu nenăscut, m-au părăsit. Au plecat. După ce fiecare și-a dat propria bătălie cu boli grele, după ce-am încercat, cum m-am priceput și cum am putut, să le fiu aproape și încă tot nu sunt împăcată că am și reușit, Și după ce am alergat de la un medic la altul, de la un spital la altul, de la un salon la altul, cu dragoste, disperare, sucuri, supe și fructe.
A fost un timp pentru mine când nu închideam bine un mormânt că perspectiva deschiderii altuia rânjea din nou înspre mine cu toți colții.
A fost o vreme pentru mine de mers pe la spitale, pe la morgă, pe la firme de pompe funebre – ah, cât le detest!!! – pe la preoți și cimitire.
A fost un an în care am așteptat, de fiecare dată supusă vieții, cu capul în pământ, zâmbind și cu moartea în suflet, finalul fiecăruia dintre cei iubiți.
Viața mea, între 1997 și 1998, a fost pe de-a-ntregul despre privilegiul de a-mi veghea și mângâia până la capat toată familia, toți dragii. A fost un an dăruit lor. Și toți au plecat atunci, devreme tare pentru ei, prea tineri și prea frumoși, prea îndrăgostiți de viață. A fost.
Cred și sper că am reușit să le stau alături așa cum m-au ținut puterile, cred și sper că le-am dăruit până la final toată inima mea, iubirea, compasiunea și forța mea întreagă. Pentru că niciodată, nici măcar pentru o clipă n-am căzut înainte de plecările lor, sub ochii lor, dăruindu-le la despărțire câte un zâmbet luminos, iubirea mea, inima mea și o mângâiere fiecăruia, nu prăbușirea mea.
Luxul căderii în abis mi l-am permis abia după aceea, dar doar pe jumătate. Poate o să vă povestesc cândva ce-am trăit după ce ei nu au mai fost. Poate.
Acum am vrut doar să vă mărturisesc de ce sunt cea mai optimistă ființă, deși cred că ați înțeles.
Pentru că sunt în viață după anul acela.
Pentru că am știut să mă iau la trântă cu toată nefericirea și în luptă dreaptă am învins.
Pentru că nu m-am autosufocat trăgându-mi peste cap punga depresiei.
Pentru că zâmbesc.
Pentru că într-o zi, pur și simplu am încetat să-mi mai plâng de milă și-am început iar să trăiesc.
Pentru că mă bucur de fiecare clipă.
Pentru că atunci când am crezut că viața nu mai are ce să-mi ia, mi-a trimis semne că oricând mai găsește ea ceva de înhățat și mi-am revizuit atitudinea.
Pentru că iubesc iar.
Pentru că am avut curajul să-mi construiesc, din bucăți, o familie în locul celei pierdute.
Pentru că nu am sărit de la etaj nici când credeam că zborul acela final e unica soluție de ieșire din robia deznădejdii.
Pentru că am așteptat.
Pentru că am avut și am prieteni alături – deși nu știu dacă am fost capabilă vreodată să le mulțumesc după cum ar fi meritat și după cum merită, dar sunt, încă, pe-aici, e timp pentru toate. Și-o să le mulțumesc mereu, până la capat, de mii de ori, pentru toată iubirea și răbdarea lor.
Pentru că am reușit să nu mai privesc înapoi cu mânie și disperare.
Pentru că am învățat abc-ul iertării, nu tot manualul, asta e o materie de studiat zi de zi, pentru totdeauna.
Pentru că am înțeles ce norocoasă am fost, să pot fi aleasă pentru mângâierea de pe urmă a celor ce m-au iubit și pe care i-am adorat.
Pentru că am mai pierdut prea mulți oameni dragi și după aceea și înainte, dar am rămas să scriu lumii întregi despre toți, să aduc ofrandă vieții sufletele lor încă vii.
Pentru că am, într-un colț de Univers, un mănunchi de stele ce stau și se uită cu Iubire infinită la mine.
Pentru că, mai mici sau mai mari, strălucitoare sau opace dar toate discrete, stelele mele îmi poartă de grijă oriunde m-aș duce, orice aș face.
Pentru că, acolo, sus, între nori, am propriul meu Cer, plin ochi cu doar Dorurile Mele – o adevărată constelație ce strălucește numai pentru mine.
Nu merit să mă certați că n-aș fi optimistă, pentru că sunt.
Acum știți și de ce. Și ați înțeles că niciodată n-aș putea fi nefericită: s-au strâns ani de Iubire pentru mine în Univers, atât de mulți cum matematica nu știe să numere.
Sunt, așadar, cel mai norocos om din lume. Pentru că sunt. Exist.
Și dacă până și eu am înțeles asta, blondă fiind, voi ce mai așteptați ca să fiți fericiți? Fiți!
București – Urziceni, 6-11 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Unii oameni sunt propriile lor victime. Iar eu cred că mă număr printre ei.
Pentru că toată viața mea a fost pusă, după un anumit moment, sub semnul acceptării tacite a tuturor relelor ce mi s-au întâmplat. N-aș putea să vă spun exact când toate tăcerile și-au unit forțele și-au început să mă macine săpând un buncăr adânc în mințile mele, adăpost blindat unde s-a refugiat, dimpreună cu fiecare nod în gât, încrederea în mine.
Apoi am tăcut ori de câte ori am fost pusă la colț și mi-am aplecat capul fără să încerc să ripostez, convinsă fiind, din întâmplări care dor, că nu există dreptate pentru cei drepți și salvare pentru cei disperați.
Așa că, nu m-am mai revoltat nici fățiș și nici în ascuns, am încetat să mă mai apăr ori de câte ori am fost umilită ori dată la o parte cu tăioase cuvinte de felul “tu să taci că nu te-a întrebat nimeni nimic și oricum n-ai ceva important să ne comunici, tu cine ești să te împotrivești?”
Încetul cu încetul, pe măsură ce mă afundam tot mai mult într-o liniște grea, am fost convinsă că nu am de ce avea o părere prea bună despre mine din moment ce nu am un răspuns ferm la întrebarea “cine sunt?”, și-am ales o cale pacifistă de-a trăi, spre o amară și prost înțeleasă armonie cu durerea. N-am mai combătut cu nimeni pentru orice-ar fi fost să fie, și-am zis mereu “merci!” celor întâmplați în preajma mea, convinsă fiind că mă tolerează dintr-o mărinimie pe care, cu siguranță, nu o meritam.
Și-am fost chiar sigură că e dreaptă alegerea mea când nici cei mai buni dintre cei buni nu s-au obosit să mă ajute, cu fapte, demonstrându-mi că aș conta, deși la vorbe erau măiaștri. Când venea momentul adevărului, adică fapta, îmi trânteau ori una de-mi turteau basca, ori o spuneau pe aia (ne)dreaptă din sufletul lor. Și nu rezulta de nicăieri că aș avea vreo însemnătate nici măcar pentru ei.
Revoltele mele împotriva lumii întregi s-au încheiat tot atunci când au și început, adică devreme, în copilărie. Și tot atunci am învățat să tac și să-mi înghit amărăciunile ca un om bătrân și obligatoriu înțelept, cu certitudinea că nu pot schimba nimic din relele vieții și că iertarea e cea mai bună armă, una pe care va trebui să învăț nu numai s-o port lipită de piele zi de zi, dar cu care să mă obișnuiesc să dorm sub pernă, să-mi fie mereu la îndemână. Că nu se știe niciodată, poate e bună la dezlegarea de păcate a unui vis neîmplinit. Ori, spre alungarea celor mai înfricoșătoare coșmaruri, a celor mai obsedante viziuni.
Dar iertarea e un exercițiu pentru o viață, unul de elită, din păcate, nu e un sport de mase și nu știu de-mi va fi mie dat să-l duc până la capăt, dacă voi fi demnă de el și suficient de puternică să ajung la performanță. E ca un fel de gimnastică a sufletului, sport în care lipsa de antrenament anchilozează.
Dar am zis să încerc. Cât mă țin genunchii inimii, cât nu mă căptușesc cu o entorsă în cuget știu sigur că o să-mi iasă.
Dar asta se va întâmpla doar în ziua când mă voi fi spălat de toate abandonurile, regăsindu-mă.
În ziua când mă voi fi iertat, mai întâi, pe mine.
București – Urziceni, 7-10 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro