Un om cu adevărat singur este cel căruia nu-i pasă decât de el însuși. Cel căruia nu i se încălzește inima în prezența niciunei alte ființe, cel căruia nu-i poate fi îngenunchiat egoismul de niciun fel de sentiment pentru alții. Nici măcar de către compasiune.
Când cea mai importantă, de fapt unica grijă a omului devine doar propria persoană, când singurele sale preocupări sunt canalizate doar spre îndeplinirea dorințelor sale și numai ale sale, atunci începe cea mai profundă, dureroasă și nesfârșită singurătate.
Rămâneți cu noi, oameni buni. Nu vă îndepărtați, e atât de ușor să vă desprindeți de frumusețea vieții pe calea atât de complicată de pe Via Dolorosa…
1 noiembrie 2015
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Carmen Voinea Răducanu
Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.
Carmen, în general toți spunem că ne pasă unii de alții. Că ne iubim, că nu facem X lucru numai pentru noi.
Mie numai faptele îmi dau zbuciumul de fericire. Realitatea.
Cuvântul e pentru blog și pentru cărți…
Hapi, ideea e că unora le pasă. Și eu cred că mă număr printre ei. Și tu ești printre ei. Suntem în realitate. În zbucium. Cuvintele, pentru mine, sunt simțire. Suflet. Și iar zbucium. Cred că asta sunt pentru toți cei ce scriu. 🙂