Rămâi cu bine, 2017!

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 5 Comments

 

Astăzi, când derulez în minte anul 2017, realizez că în final totul e despre recunoștință și “Mulțumesc” – știți voi, cuvântul acela care nu se mai poartă la mulți dintre semenii noștri sau când se ia la purtat se pune câș, într-o dungă, în dezechilibru, să fie altfel decât la alții. Și asta de obicei sună fals… Numai că eu, slavă cerului, am rămas cu porniri atavice și desuete: mulțumesc din inimă, cu sinceritate, cu tot sufletul și cu respect, chiar dacă nu mai e la modă și pare caraghios.

Azi, când ceasul ticăie și-l vom părăsi curând pe deja încărunțitul 2017, pe lângă bunul Dumnezeu și dragilor de-acasă și din inima mea, trebuie să vă mulțumesc vouă, prietenilor mei, pentru un an care n-ar fi fost la fel de bun și frumos în absența voastră. Vreau să vă mulțumesc cu o reverență și cu toată gratitudinea pentru felul minunat în care ați știut să-mi fiți alături, pentru că ați crezut în mine și m-ați împodobit cu încrederea voastră, pentru bucuriile pe care mi le-ați făcut în fiecare zi, pentru bunătatea și bunăvoința pe care mi le-ați arătat, pentru sprijin, pentru tot frumosul pe care l-am învățat de la voi. Mulțumesc, oameni dragi, 2017 a fost un an bun în mare parte și datorită vouă!

A fost un an bun și în același timp și un an trist, pentru că una câte una, pe rând – în septembrie, octombrie și noiembrie – 3 prietene s-au transformat în îngeri, 3 prietene pe care le iubeam: Melania Pascaru (Tofan), fostă colegă de liceu și prietenă din copilărie, Genoveva Varulean – mi-era dragă de niște ani buni, din prima zi când am văzut-o – și Andreea Hascu, un om cum nu sunt mulți pe lume, o prietenă cu care nu m-am certat nici măcar o singură dată și care mi-a fost alături mai bine de 12 ani, în clipe grele sau frumoase, și pe care o adoram… Și toate aceste frunze dezlipite lin și plecate de pe ramurile inimii mele în acest final de an rămân suferințe așternute la temelia mea, cea clădită mai ales din dureri și tăceri adânci, așezate lângă alte și alte lacrimi… Călătorie minunată în eternitate, spirite eliberate! Și… mulțumesc! Pentru că atât cât am mers împreună prin viață, pentru mine a fost un privilegiu…

În anul care mai are un pic și va fi… Trecut, am primit în schimbul timpului meu multe experiențe, bune și mai puțin bune, frumoase ori urâte, îmbucurătoare, dezamăgitoare sau pline de învățăminte. Am pierdut prieteni și prietenii în care am crezut cu tot sufletul și în mizeria ascunsă a cărora, cu naivitate, am investit sentimente curate. Dar am câștigat la schimb prieteni surprinzător de frumoși, din specia aceea prețioasă a oamenilor care aleg să meargă pe calea dificilă a celor cinstiți mai ales cu ei înșiși nu numai cu ceilalți– cei care ajung mai greu, dar vor ajunge sigur oriunde-și vor propune.

Și în 2017 am ales să exorcizez în scris tot răul pe care l-am primit nemeritat sau în urma unor hotărâri proprii eronate și să extrag din fiecare întâmplare bucățica de bine care, cred eu, zace ascunsă în fiecare nefericire și în fiece piedică întâlnită în cale. M-am împăcat cu gândul că va veni și vremea când voi învăța să mă detașez de ceea ce nu-mi este benefic, dar am așa, un presentiment ciudat: unui om ca mine, care crede în semeni chiar și după ce l-au plesnit peste suflet probe contrarii, nu-i va fi deloc simplu să învețe lecția nepăsării și a priorităților proprii.

În rest, a fost încă un an în care am spus DA lucrurilor bune și uneori chiar și celor rele, iar asta pentru că nu l-am repetat destul pe NU și nu l-am învățat pe deplin. Dar urmează să se întâmple și asta, nu-mi fac griji și nici alții să nu-și facă iluzii. Și tot în ceea ce mă privește, lucrurile stau cam așa: am înțeles că, de fapt, tot ceea ce-mi doresc este o viață simplă, fără complicații și griji inutile și că am nevoie de foarte puțin ca să fiu fericită și în niciun caz de lucruri materiale, ci doar de sănătate, liniște, oameni cu suflete curate și experiențe frumoase.

Cam asta a fost în 2017.

Oameni buni, vă doresc să aveți un Nou An plin de sănătate, de pace, de iubire, bucurie, înțelegere, libertate și recunoștință, vă doresc să fiți fericiți și mândri de voi și de cei dragi ce vă sunt aproape. Îmi doresc pentru voi să aveți curajul să vă gândiți la anul 2018 ca la un nou început, unul plin de speranță… Pentru că de mâine începe o nouă poveste, una pe care v-o și mi-o doresc ca în cărțile copilăriei – cu final fericit, indiferent de încercările de tot felul care ne vor aține calea. Și vă mai doresc să aveți mai multă răbdare pe drumul vostru înspre împlinire, deși asta e poate cel mai greu… Și, peste toate, să aveți iubire. Multă, infinită iubire! Și toate cele bune vor veni, fiecare lucru la timpul potrivit.

La mulți ani, dragilor! Noului An să-i dăruim, fiecare, Noul Eu. Vă iubesc!

 

București, 26-29 decembrie 2017

Carmen Voinea-Răducanu

 

Foto: Shutterstock

Visătorii la aniversare

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

A trecut un an de când cartea mea mult iubită, “Visătorii nu mor niciodată”, a fost lansată la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus 2016.

Azi, la aniversarea de un an a puiului meu, îți mulțumesc cu gratitudine pentru tot, cititorule. Pentru că aniversarea aceasta îți este dedicată în întregime.

Fără de tine viața mea ar fi fost mult mai tristă și searbădă. Te-am descoperit prin intermediul sutelor de mesaje și fotografii cu Visătorii pe care mi le-ai trimis, m-ai emoționat profund de fiecare dată și m-ai făcut să înțeleg de câtă bucurie mi-aș fi lipsit sufletul avid de înțelegere și iubire dacă scrisul meu n-ar fi ajuns până la tine. Ai avut încredere în mine și m-ai răsplătit cu atât de multă fericire, încât n-aș putea niciodată să-ți mulțumesc așa după cum ai merita, cu la fel de multe cuvinte pline de căldură și de simțire ca cele pe care le-ai trimis înspre mine.

Am învățat multe în anul care a trecut din multe întâmplări fericite sau nefericite iar cele frumoase au venit să mă aline mai ales dinspre tine, cititorule. Dar nu numai, slavă Cerului! Așa că o să te rog să nu uiți niciodată lecțiile pe care mi le-ai predat mie, poate chiar și fără să-ți dați seama: pleacă din preajma celor care nu te iubesc pentru cine ești, nu te apreciază când ar avea toate motivele să o facă, nu te fac fericit fără să aibă, în taină, un scop personal, nu-ți întind o mână când ești la pământ, nu te mângâie când te afli într-o imensă nevoie de afecțiune, nu te salvează când stai suspendat deasupra prăpastiei, nu te inspiră să crești și să devii mai bun decât ești deja, judecă întotdeauna ceea ce este mai presus de înțelegerea lor și care cred mereu că un suflet mare stă ascuns numai după un chip sofisticat și niciodată după unul frumos prin simplitatea și aparenta lui banalitate. Să te îndepărtezi de lângă cei care nu știu ce este recunoștința și bunătatea sufletească, cinstea, sinceritatea și mai ales nu te susțin și nu te încurajează să mergi înspre bine, pe Calea către frumos și Iubire, întru desăvârșirea ta ca om, creația perfectă a lui Dumnezeu.

Poate că toate plecările astea fac parte din ingredientele rețetei armoniei și a fericirii, o retragere strategică din fața urâtului revărsat înspre noi… Poate. Dar orice-ar fi, merită încercat, măcar ne vor ajuta să trăim decent, în curățenie sufletească. Iar tu, cititorule, ai fost pentru mine atât de important și pentru că m-ai învățat toate cele de mai sus și ceva în plus: generozitatea. Câtă noblețe există în omul necunoscut, dar cu atâta blândețe și smerenie apropiat de sufletul semenilor, încât nicio distanță fizică nu mai contează…

Cu o reverență cu fruntea aplecată până la pământ și cu inima așezată la picioarele domniei tale, cu gratitudine infinită, mulțumesc, cititorule.

 

P.S. Cum să nu fii fericit când ai primit mii de asemenea mesaje ca cele de mai jos?!

 

“Carmen dragă, fiecare pagină din cartea ta, Visătorii nu mor niciodată, e un indiciu, o luminiță ce-mi marchează drumul sinuos prin întunericul din, și înspre mine, ajutându-mă să mă recunosc, redescopăr, să mă reclădesc și să încerc să mă redau întreagă la capătul Drumului, celui care m-a trimis aici, în anticamera Vieții!

Mulțumesc că mi-ai fost trimisă, mulțumesc că te-am întâlnit, mulțumesc clipei în care te-ai oprit și mi-ai atins sufletul și mulțumesc că în multe , foarte multe din întrebarile si neliniștile tale mă recunosc și găsesc răspunsuri …..și da, “am aflat în timp, crescând odată cu timpul meu, că nu-mi doresc să fiu altceva decât ceea ce sunt și asta înseamnă și că nu mi-ar plăcea în niciun fel să fiu un pisc, ci doar o mare de culoarea peruzelei.” – Monica Iancu (Cluj)

 

“Visatorii au ajuns si la mine, au calatorit 4000 de kilometri, trimisi de o draga prietena! Este o carte care te transpune, este o carte rupta din sufletul drag al autoarei. Te indeamna sa visezi, sa simti, iar unele povesti mi s-au lipit de suflet . Visul casutei din cer, acel vis minunat, dar pe care unii oameni nu-l inteleg, si-l strica, si-l vad imposibil, si-l distrug…Copiilor niciodata sa nu le rupeti visele! De acolo se nasc vieti.

Aceasta carte te captiveaza. Doar trebuie sa ajungi printre filele ei si o sa te pierzi, si o sa te regasesti la nesfarsit… Multumesc din suflet, Carmen pentru sufletul tau asternut pe hartie! Este o carte care ne invaluie.” – Ina Moldoveanu

 

“Bună ziua! Sunt fericită că ați acceptat cererea mea. Vă citesc și vă iubesc! Îmi doresc să vă invit în orașul nostru, Calafat, să vă cunoaștem. Suntem în curs de a deschide o librărie și am dori să vă avem alături la inaugurare. Va fi ceva special. Visătorii nu mor niciodată!!!” – Mariana Lacrima Hurduc – Calafat

 

“O carte care ma face sa cred ca oameni sunt frumosi indiferent de cât mult au pătimit, suferit. M-am regăsit in multe părți. Vă iubesc! Dar mai ales va admir puterea de a trece peste greutati!” – Alexandra Bledea (Londra, Marea Biritanie)

 

“Ce bine e să vezi că oamenii mai pot scrie şi cu sufletul, nu doar din interes. Vă îmbrățisez şi vă doresc toate cele bune. Vă transmit toate cele bune din Oradea!” – Krisztina Bogoși

 

“O carte in care autoarea isi pune sufletul in palme, cu fericiri si dureri, sperante si visuri, iluzii si deziluzii, cu lacrimi si zambete de inger, o carte cu si despre visatori, dar nu neaparat pentru visatori, ci pentru orice suflet dornic de lectura buna. Indraznesc sa spun ca autoarea nu este doar autoare de carte, ci scriitoare, in adevaratul sens al cuvantului.

Cinci stele sunt prea putin, Visatorii merita mult mai multe. Cititi si convingeti-va singuri.” – Alina Gimmelsberger (Austria)

 

“Visatorii” e una din acele carti care te mai bantuie o vreme dupa ce ai citit-o, din care iti mai amintesti paragrafe, cuvinte… Da..e simpla si ti se lipeste de creier. In Visatorii, am lasat degetele sa se plimbe peste cuvinte, am pasit impreuna cu Carmen prin cuvintele si sentimentele ei, am zabovit la fiecare paragraf si serios..serios mi-am simtit inima ridicandiu-se spre gat de destule ori in timpul lecturii. M am recunoscut in Visătorii… m am recunoscut și in cele bune și in cele mai puțin bune.. îți mulțumesc Carmen !!!!” – Camelia Eftimie (Vancouver, Canada)

 

“Dintr-o viata de film, a reusit sa scrie, cu un uluitor de sensibil si profund talent, o carte de…povesti pentru oameni mari, “Visatorii nu mor niciodata”. – Mihaela Rădulescu Schwartzenberg (Monaco)

 

Cartea dvs.a ajuns si la mine in Italia, unde cuvintele dvs.mi-au patruns direct in suflet. Felicitari suflet frumos, o imbratisare cu drag! – Mariana Vlăduț

 

Va multumesc din suflet pentru o carte minunata. Ati fost o gura de aer in fiecare zi, 30 min dimineata si 30 seara in drum spre munca. Sper din suflet sa citim o noua carte curand. Va imbratisez cu mare drag! – Ramona Barba (Londra, Marea Britanie)

 

“Va ador cartea!” – Jeni Ghiță

 

“O alinare a starii sufletesti, o carte minunata care m-a facut sa cred ca visele devin realitate daca luptam pentru ele.” – Ana-Maria Stanciu

 

București, 19 noiembrie 2017

Carmen Voinea -Răducanu

foto: coperta cărții “Visătorii nu mor niciodată” – “Visul Anisiei” – Ana-Maria Zapodeanu, @Editura For You, 2016

Și ne iartă nouă lipsa de educație…

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

Mă duc și eu ca tot omul, astă-vară, să fac o plată la bancă – nu contează care, o bancă. Pe o căldură înăbușitoare, îmi fac o cruce largă în cerul gurii când intru în sediul instituției și dau de un aer răcoros. Plus, minunea lumii, nu e coadă, la sucursala de cartier unde merg de obicei am de fiecare dată cel puțin 6-7 persoane înainte. Din trei, sunt deschise doar două ghișee, iar cele două angajate, extrem de îngrijorate de parcă atunci și acolo se decide soarta planetei albastre, se ocupă împreună de o clientă așezată la unul dintre cele două birouri, înaintea mea mai fiind un domn, așezat confortabil pe un scaun, în așteptare.

În sinea mea îmi fac rapid calculul: Cealaltă angajată va merge către biroul său, domnul va lua loc, iar mie-mi vine rândul imediat ce se eliberează una dintre funcționare. N-are cum să dureze mai mult de 10 minute orice s-ar întâmpla – asta înseamnă că ajung sigur la programarea pe care o am peste mai bine de o oră.

Una dintre doamne, cea tânără, ridică la un moment dat capul și spune ca pentru ea:

– Mai avem două persoane, ok.

Ok, îmi zic și eu, poate se gândește totuși să-și lase colega să se descurce singură și merge către biroul ei, să le servească și pe cele două persoane, pe domnul și pe mine.

Cât greșeam numai timpul avea să dovedească!

Dintr-odată se deschide ușa băncii și intră, fără să fie împreună, „numai” trei persoane. Apoi, imediat după ei, încă una! Bine că îmi vine rândul imediat după domnul pe care l-am găsit înăuntru, mi-am spus în sinea mea, căinându-l pe ultimul sosit, mai ales că eu așteptam deja de 15 minute, iar clienta asistată de cele două funcționare tot nu mai termina ce avea de făcut.

Mai trec vreo 10 minute și cel care venise mult după mine o întreabă mieros pe tânăra funcționară ceva. Ea, foarte amabilă, cu doi ochi dați gingaș peste cap după ce l-a măsurat admirativ din cap și până la picioarele elegant încălțate într-o pereche de mocasini din ultima colecție a unei mari case de modă internaționale pe domnul cel grăbit, îl invită să ia loc pe scaunul de la biroul ei, fără să se sinchisească că omul, un tânăr domn cu o față spălată altfel, sărise fără niciun pic de grație peste doi clienți care așteptau deja de aproape 30 de minute și a căror prezență chiar și ea o constatase de mult, din vremuri deja imemoriale, când în sediul băncii erau doar doi mușterii în așteptare, nu o cohortă.

Deja fierb, realizez că programarea mea va trebui anulată, nu mai am timp să ajung unde eram așteptată, era important să fac viramentul pentru care mă aflam la bancă. Domnul lipsit de educație și de bun simț stă picior peste picior, așezat confortabil în fața biroului domnișoarei pe care atunci o lovise interesul pentru elucidarea misterelor din meseria sa și tot atârna pe lângă colega care avea client, deja celebra doamnă pe care o găsisem acolo când intrasem.

După mai bine de 10 minute de când îl invitase pe tipul elegant și cu tupeu să ia loc, se învrednicește și ea să meargă la biroul ei și să-și vadă de treabă, așadar cam de 35 de minute de când așteptam în picioare ca o martiră să-mi dau obolul și un procent semnificativ băncii. N-a durat mult până l-a servit pe domnul intrat după mine – dorea doar un extras de cont – dar funcționara era încă foarte interesată să se hlizească împreună cu el, așa, numa’ preț de vreo 10 minute. Când se ridică să plece, după ce și-a luat rămas-bun cu bezele de la tânăra aflată în timpul programului, pe mine, ca pe o veritabilă scorpie insensibilă, nu mă mai rabdă inima și-i spun tânărului pe un ton calm și așezat:

– Poate data viitoare când vă mai băgați în față, peste rând, învățați măcar să le cereți scuze celor pe care i-ați nesocotit.

Ăla se uită la mine ca la un rahat de câine neadunat de pe trotuar de un iubitor de animale nesimțit și spune măreț:

– Poate. Sau poate că nu.

Și iese cu o privire plină de batjocură. Eu tac, că nu mai am cu cine să discut, mi-am spus deja punctul de vedere, iar el, afară și departe, deschisese deja ușa unui BMW ultimul răcnet. Evident, nimeni nu mârâie nimic, toți tac mâlc, nu se bagă. Mă refer la clienți, că domnișorica funcționară atacă în forță și se răstește la mine:

– Doamnă, vă rog să nu faceți circ în bancă, că nu sunteți la piață! Ziceți merci că vă primim la aer condiționat și nu stați la coadă afară, în caniculă.

Poftim? Am crezut că nu aud bine. Și-o întreb cu o voce suavă:

– Domnișoară, să înțeleg că politica băncii interzice o opinie civilizată, pe un ton normal, adresată unui om cu un comportament necivilizat? Cum vă permiteți să mă insultați, ce a fost la nelalocul lui în comportamentul meu și… ca la piață? Iar dumneavoastră cum vă permiteți să nesocotiți doi clienți care așteaptă și despre care aveți cunoștință că erau în bancă, doar pentru a face favoruri altuia, venit mai târziu? Așa este, noroc că ne-ați primit să stăm la aer condiționat, vă mulțumesc nespus! Pot să vă cer permisiunea să mă mut pentru o vreme aici, la dumneavoastră în bancă? Am și un câine și doi vecini cardiaci, pot să vin și cu ei să se răcorească puțin? Sau mai bine nu, doresc să stau de vorbă cu șeful dumneavoastră, să-i mulțumesc personal că a dat dispoziție să fim primiți în bancă și să-i cer lui permisiunea să respir aerul pur din sucursala lui.

Clientul dinaintea mea începe să râdă. Ceilalți tac în continuare, probabil le e teamă că vor fi aruncați în stradă, când afară sunt numai 38 de grade la umbră.

Domnița încearcă să se țină pe poziții și să riposteze:

– Doamnăăăă, vă rog frumos! Vă rog frumos, atât vă spun! Ce treabă aveți, ce doriți? Că vă dau afară imediat! Ei, drăcie! Ce lipsă de educație!

– Cum v-am spus, doresc să stau de vorbă cu șeful dumneavoastră. Acum nu mai doresc altceva, e tardiv pentru orice altceva.

– Noi suntem o sucursală mică, n-avem șef!, îmi face ea în ciudă, cu superioritate.

Cealaltă funcționară, ocupată cu aceași clientă, care probabil cumpăra Marea Caraibelor și o parte din insula Bora Bora, se oprește și pune punct pornirilor pline de spirit războinic ale colegei sale:

– Doamna are dreptate. Vă cerem scuze, doamnă, colega mea e mai tânără, așa, știți cum e…

– Da, doamnă, cum să nu știu? Deși pare incredibil, am fost și eu tânără cândva, acum niște milenii. Dar chiar și atunci eram educată, deși colega dumneavoastră e de părere că n-aș fi – e singurul lucru esențial care ne deosebește, dacă tot se zice că vârsta e doar un număr.

Nu mai lungesc vorba, doamna era șefa. Sau un înlocuitor de șef, naiba știe, de obicei la sucursala asta sunt trei persoane. Nu contează.

După ce domnul din fața mea a fost servit, mi-am rezolvat treaba în fix 1 minut, cu ajutorul doamnei care-și ceruse scuze în numele colegei tinere și nervoase fără motiv.

Înainte de a ieși din bancă, am mai auzit în urma mea, rostit de domnișoara angajată nepoliticoasă, „Ce nesimțită!”. Am ales să nu mă întorc din drum, nu să mă prefac că nu am auzit, era oricum o cauză pierdută. Educarea ei era imposibilă, educația, ca și binele cu forța, nu se face. Iar ceilalți clienți, sunt sigură, au ales să tacă în continuare. Nu era problema lor.

 

 

Și ne iartă nouă lipsa de educație… Că ce-ar mai fi de adăugat? Poate doar că educația începe cu noi înșine?

 

 

București, octombrie 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto: Puppet master by mariannainsomnia – www.deviantart.com

Globul de cristal

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

 

 

“Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agațată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale, sau poți să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertății.” – Petre Țuțea

 

 

Am așteptat 52 de ani ca să pot să am curajul să mă dezvălui. Și am făcut-o prin cuvinte, într-o carte, cum altfel? Mi s-a părut cumva că încep un nou capitol în viața mea și, pe undeva, chiar așa a și fost. Însă până atunci nu am stat degeaba, am reușit să-mi plâng timp îndelungat fiecare pierdere, să-mi scutur de mizerie hainele cu care m-am târât neputincioasă prin colbul tuturor deznădejdilor aparent nesfârșite, să-mi oblojesc rănile și să le pun bandajele sterile care sigur nu au lăsat nicio impuritate să-mi atingă sensibilitățile și carnea încă vie. Și mi-am primenit și sufletul ca la intrarea în biserică de ziua tuturor sfinților, mergând astfel cu nădejde spre înainte, către drumul pe care, încă o dată, mi l-am ales cu inima – rugându-mă amarnic din ochii ridicați înspre Cerul dragilor mei să nu greșesc, să nu mai rătăcesc vreodată Calea.

După aceea, în anul ce s-a dus după cei 52, am traversat o perioadă de schimbări profunde și cumva, un anumit fel de-al meu de-a fi, unul destul de bleg, s-a schimbat în mine. Cu siguranță în bine. Acea latură plină de mânie tăcută și făgăduințe îndreptate către sufletul-mi aflat în prea lungă convalescență s-a metamorfozat dintr-o dată într-o columbă sălbatică, imposibil de domesticit, avidă după zări iluminate de soare, dornică să lase în urmă orice colivie i-a îngrădit vremelnic zborul, orice urmă de noroi care i s-a așezat cândva pe aripi împiedicându-i plutirea și fiecare desprindere.

Așadar, azi a sosit și ziua când știu că nu am nevoie de mentaliști să-mi spună ceea ce inima mea știe deja – că nu am nevoie de cititori în stele să-mi arate drumul, de purtători de făclii să-mi lumineze poteca, de ghicitori în cafea și în bobi și nici de un glob de cristal în care, tremurând de spaimă, să-mi întrezăresc viitorul. Mintea mea este la fel de activă ca a lor, ba chiar mai mult decât a multora dintre ei. Iar eu mă am pe mine, am încredere în mine, mă bazez pe mine. Eu sunt propriul meu glob de cristal. Și văd cine sunt și-mi văd viitorul.

Am 53 de ani iar prefacerile ființei mele sunt abia la început. Viitorul meu, ca într-o cronică deja anunțată, arată că toate întâmplările care vor urma îmi vor pune la încercare ca niciodată caracterul, tăria și răbdarea și probabil că voi fi ademenită din nou către pământ, precum a fost omul în gradina Raiului înainte să-și piardă etern Paradisul. Dar zâmbesc. Pentru că între timp am aflat cine sunt, ce pot, știu exact ce contează pentru mine, știu pe cine iubesc și cine mă iubește, știu pe cine respect și care sunt oamenii care mă respectă, știu să fac diferența între sinceritate și minciună fastuos metamorfozată într-o mască strălucitoare de carnaval grotesc, știu care-mi sunt prietenii dar și cine sunt cei care n-au făcut altceva decât să mă folosească pentru interesele lor meschine, jucând la loterie cu arogantă nepăsare sentimentele pe care le aveam pentru ei.  Știu azi că indiferent de cât de mieroasă le-a fost vorba și cât de drept m-au privit în ochi când m-au trădat și înjunghiat le-am înțeles din timp jocul, m-am pus la adăpost și i-am iertat, pentru că unii oameni doar atât sunt și atât pot și nu e drept să le cer mai mult sau, Doamne ferește, se evolueze – renunțând la un moment dat, spre binele lor, la tot ceea ce nu le face cinste. Și atunci, cu atât mai mult știu azi exact ce prezențe mai vreau dar și pe cele pe care nu le mai vreau în viața mea, azi am libertatea să aleg să mă înconjor numai de oameni de la care am ceva frumos, cinstit, important și bun de învățat.

La 53 de ani am înțeles că sunt bogată pentru că sunt un om onest, că sunt un om bun și drept, că am onoare, că îmi cunosc și îmi mărturisesc erorile, dar și că lupt corect cu mine însămi să le îndrept, fără să dau vina pe alții pentru greșelile mele. Sunt un om muncitor și am clădit cu propriile mele puteri fiecare fărâmă din tot ceea ce am, posesiuni mărunte și tocmai de aceea unora li s-ar părea ridicole. Mie mi se par averile regelui Lidiei, Cresus, pentru că sunt ale mele și nu mi le poate lua nimeni și mai ales pentru că știu cât chin mi-a fost dat ca să ajung să am și acest puțin din ochii celor cărora nu le ajunge niciodată orice și oricât ar avea. Mai știu și că nu stau cu mâinile încrucișate și mă uit cu detașare la propria mea viață, știu despre mine că dacă promit ceva mă țin de cuvânt chiar de-ar fi să treacă ani până îmi onorez datoriile. Îmi e clar că nu sunt cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă din lume și vorba unui om pe care-l ador, Irina Binder, deși cândva silueta mea era trasă prin inel, azi e mai curând trasă prin tunel. Și mai sunt și blondă. Așadar, mi-e limpede că nici perfectă nu sunt și că am o mie de defecte, dar mă mândresc că nu le am pe cele abjecte, pe cele mizerabile, pe cele care te fac să-ți întorci ochii cu dezgust și să-ți iei lumea-n cap fugind cu tălpile la spinare. Dar oamenii cu care a meritat să mă însoțesc – și nu-s puțini, mulțumesc, Doamne! – mă iubesc cu adevărat exact așa cum sunt și ar merge cu mine până la capătul vieții, oriunde ar fi acela. Și tot azi știu că mereu e loc de mult mai mult bine în viața mea, de mai mult zâmbet, mai mult senin, de mai multă iubire, de mai multă împlinire, de prieteni noi, de provocări interesante. Sigur că nu sunt un exemplu nemaivăzut, dar sunt mult mai bună ca alții, asta e cert. Și mai bună decât am știut chiar eu însămi că aș fi, oricât mi s-a sugerat mereu că aș face bine să-mi aplec fruntea și să tac, că nu valorez mare lucru.

Nu-mi așez greutățile în spinarea altora, nu mă bucur de proptelele pe care mi le-au plantat de-a stânga și de-a dreapta mea mama, tata sau alți oameni buni și binevoitori, nu mă cațăr pe scări ridicate cu sudoare de alții. Dar primesc cu bucurie fiecare mână întinsă înspre mine cu iubire și sinceritate și ofer la rândul meu ambele mâini, fără să dau ca să-mi fie dat ci dăruind din preaplinul sufletului cu care m-a înzestrat bunul Dumnezeu, din inimă pentru orice inimă aflată în derivă, nu dintr-un calcul arivist și plin de ipocrizie.

La 53 de ani știu că nicio ființă urâtă nu mă va convinge vreodată că oamenii sunt unelte de unică folosință de care să profit cu nerușinare și pe care să-i arunc după ce i-am stors de tot ce aveau mai bun sau că nu mai există șansa de a întâlni oameni asemeni mie, cu care să pot împărți o pâine sau alături de care să pot împărtăși aceleași idealuri. Și mai sunt mândră de tot ce mi-a reușit, sunt conștientă de tot ce-am ratat și de absolut nimic nu învinovățesc pe nimeni. Dar mă înclin cu recunoștință în pragul somnului, noapte de noapte, în fața fiecărui om care m-a privit fără să mă judece pe deasupra, în fața fiecărui om care s-a oprit să mă scruteze dincolo de învelișul meu efemer. Le mulțumesc în gânduri chiar și celor care mi-au arătat adevărul hâd despre ei înșiși și m-au ajutat astfel să plec din preajma lor fără remușcări și fără să privesc înapoi cu dezgust, ci doar cu mai multă înțelepciune și cu un zâmbet îndepărtat pe care-l am mereu la îndemână pentru cei ca ei.

Sunt, la 53 de ani, o femeie care știe că are o singură viață și pășește plină de o încrezătoare speranță către viitor, oricum ar fi el. Pentru că am aflat între timp că ce am în suflet, în minte și în puterea mea creatoare de minuni nu-mi poate lua nimeni. Pentru că ce am ridicat prin propriile mele forțe rămâne mereu al meu și peste toate cele care-mi sunt în inimă și-n minte numai Dumnezeu este suveran, nu o altă ființă din tină ca mine.

Așadar, de un timp scurt încoace, în fiecare seară, la ceas de cer limpezit de lună și de stele, îmi așez capul în tihnă pe o pernă de odihnă – sunt un om liber. Și indiferent cât și ce mă va costa asta, voi plăti prețul. Și voi urca. Pentru că merit.

 

București, 28 – 29 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: Fantasy crystal ball by Fifoxxy – deviantart.com

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Bilete către nicăieri

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

 

 

“Binecuvântate fie eșecurile! Lor le datorez tot ce știu.” – Emil Cioran

 

 

Toate dorințele noastre călătoresc, cu sau fără de bagaje dar la braț cu tot felul de speranțe – de cele mai multe ori unele mai absurde decât altele. Cum e aceea cu nemurirea, nu? Și cumpărăm aproape în fiecare zi bilete spre nicăieri, plătind fără să crâcnim prețul anticipat pe care viața ni-l prezintă la decontare. Murim încet în toate clipele pe care le traversăm scrutând un orizont tern, lipsit de strălucirea visurilor noastre pline de avânt, de parcă viața ar fi doar închipuirea de a fi binecuvântați cu minime bucurii și cu majore așteptări.

Ne cumpărăm voiaje înspre stele, dar aproape niciodată către miezul lucrurilor, spre centrul universului din noi înșine – deși nu întotdeauna ajungem la înaltul cerului și nu mereu ne atingem cu mâinile sau cu sufletul ținta, țărmul de mare tânjit cu disperare după naufragiul fiecărei Stea a Speranței.

Ți se spune obsedant, clar, pe silabe: “Stai de-par-te! Nu te a-pro-pi-a!”, de parcă visurile de a fi ard, topesc orice materie vie și orice gând, orice pas făcut înspre împlinire. Iar asta e o formă de abuz emoțional, exact ca atunci când oamenii nu-ți sunt nimic mai mult decât ceea ce te fac și cum te fac să te simți, dar pretind de la tine luna de pe cer. Și sfâșiat între neputință și disperare, asculți întocmai îndemnuri care nu fac decât să sporească haosul tău existențial, fără să ajungi oricum să împlinești nici măcar ceea ce ți se cere imperios, darmite ceea ce-și dorește din răsputeri sufletul tău..

Dar cine vine să-ți spună că în drumul către menirea ta, către bunătate, către împlinire, către frumusețe și vis trasformat în realitate ai nevoie fără de tăgadă de adevăr, recunoștință, iubire, lumină și iertare? De sinceritate și dragoste de bine, de înțeleaptă alegere pentru misiunea ta? Nu, nu prea vine nimeni să o facă, pentru că mulți nu știu care este esența divină a trecerii noastre prin viață. Și de cele mai multe ori pentru că oamenii confundă verbul “a fi” cu “a avea”, răspunzând aproape invariabil la întrebarea “Tu cine ești?” cu “Eu am”…

Nu. Nu avem. Nu deținem. Doar suntem. Iar în urma noastră poate rămâne iubire cu o singură condiție: să fim iubire. Să fim adevăr și lumină. Tu ești? Tu cine ești dincolo de zbaterea ta de zi cu zi de a acumula? Câtă iubire, lumină și adevăr îți curge prin vene laolaltă cu sângele? Și de fapt câtă minciună, arivism, trădare, lăcomie și indiferență răspândești în lume, punând o piatră de hotar definitorie între tine și ceea ce va conta odată ajuns la destinație?

Dar atunci când cumperi biletele către nemurire, omule, nu uita că mesajele pe care le trimiți în Univers se vor întoarce precum un bumerang exact la tine, în viața ta. Fii în miezul tău ceea ce-ți dorești să ți se întâmple și vei avea parte de tine multiplicat până la Bine. Astfel nu vei alege să ai, ci să devii.

Nu paria pe calea ușoară, dar îndreaptă-ți toate speranțele și luptă pentru a ajunge pe Calea Adevărului.

Nu alerga după materie, pentru că spiritul se va îndepărta de tine lăsând cât mai mult loc liber bucuriilor de suprafață, lipsite de valoare și profunzime.

Nu te urca într-un carusel de bâlci plin de amețitoare amăgiri, fandoseală, șmecherie și poleială, vei coborî la final într-o viață cu sclipiciul sărit exact în locurile esențiale și care, astfel, va ieși în evidență jenant precum unghiile unor pretinse doamne, gheare scociorâtoare decojite de lacul strălucitor.

Nu apleca urechea la vorbăria plină de viclenie și văicăreala fără cap și fără coadă care ți se insinuează perfid în urechi, viața ta este mai mult decât o bârfă ieftină și o minciună nemiloasă, nerușinată și croită prost.

Nu-ți învrăjbi semenii și nu-i ridica pe unii împotriva celorlalți, pentru că atunci când semeni vânt, nu vei culege decât furtuni care te vor lăsa în urmă devastat și din ce în ce mai singur.

Nu săpa groapa altuia, pentru că, din fericire, pământul e rotund precum roata iar legile fizicii și ale principiilor morale rotesc întâmplările independent de voința ta – asta înseamnă că hăul te va ajunge din urmă mai devreme sau mai târziu și se va căsca fix sub tălpile tale.

Nu-ți așeza pe chip măști făcute să încânte ochi care nu știu cum să privească, negura se va risipi la un moment dat și vălul se va ridica chiar și de pe cea mai încețoșată și naivă privire.

Nu-ți îmbrăca neputințele în straiele urii, nu e nimeni vinovat în afară de tine pentru limitele pe care nu le poți birui, nu te răzbuna pentru tot ceea ce nu ești pe cei care sunt exact ceea ce visezi tu că ai merita să fii.

Nu te erija în Judecătorul Suprem al existenței altora – nu ești decât un bulgăre de tină care și-a uitat apartenența la neant.

Nu-ți trăda aproapele, Iuda, vânzătorul și iubitorul de arginți s-a ascuns bine printre apostoli, dar a sfârșit prin a fi exact cine era în adâncul său: o ființă nedemnă, de ocară peste veacuri.

Nu mai împroșca cu venin înspre cei pe care-i consideri mai slabi și mai lipsiți de noroc decât tine, nu face rău cu bună știință, amintește-ți că cine ridică sabia, de sabie va pieri.

Și mai ales amintește-ți mereu, omule, de legea atracției universale, de faptul demonstrat că întodeauna vei chema înspre tine exact ceea ce trimiți înspre alții, iar biletele către nicăieri pe care ai dat din coate ascuțite ca lamele de pumnal să le obții, nu te vor purta spre libertate ci doar înspre o altă robie, cea a vinovăției fără de sfârșit și fără de iertare, a singurătății sau a falselor prietenii, a îndepărtării de ceea ce ți-a fost dăruit ca misiune: bunătatea sufletească fără de rezerve, iubirea, lumina și adevărul.

“Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.” – nu ar fi păcat să fi trecut prin viață și să nu fi înțeles nimic din ceea ce ne-a spus Petre Țuțea?

Și atunci fii. Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină. Gândește-te că ești o coală albă, pură, pe care ai libertatea să o așezi în mașinăria de scris a eternității și să tipărești acolo, pe ea, o proclamație despre ființa pe care a plămădit-o Dumnezeu cu tot ce e mai bun și frumos pe lume. Un manifest despre tine.

Nu rupe niciodată puntea dintre tine și El. Altfel te vei trezi condamnat să rămâi un suflet etern rătăcitor, pierdut fără scăpare și fără putința de a zări vreun Far al Bunei Speranțe la orizont. Un călător singur și neiubit printre cei pe care i-a nesocotit, pe care i-a lovit, pe care i-a înșelat, i-a mințit, i-a prigonit, i-a vândut, de care s-a folosit și pe care i-a înjosit cu o aroganță pe care a crezut-o a fi calitate umană, nu blestem.

 

București, 22-25 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

 

Blestem de dragoste

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

 

 

Ploua de parcă venise peste noi diluviul universal, acolo, în parcul dezgolit de verde dintr-o toamnă a tuturor pierderilor. Iar noi, ca doi proști, stăteam zgribuliți sub o umbrelă ruptă, cu o spiță îndoită și acoperișul dărâmat pe-o parte, de pe care apa se prăbușea în rafale peste umerii noștri aplecați a resemnată deznădejde.

– Am fugit de la serviciu cu o oră mai devreme ca să mă pot vedea cu tine. Ca să putem sta împreună măcar puțin, măcar o jumătate de oră. Ca să nu-și dea seama, pentru că mă controlează.

– Tu nu poți să-mi spui asta, n-ai cum să-mi spui așa ceva, iar eu să înțeleg. Nu pot să înțeleg. Tu vezi cum plouă?

Iar el mă privea lung, de parcă nu-i venea să creadă că nevoia lui de a fi ascultat, aprobat și mângâiat se izbește de un zid de nesurpat.

– E toamnă și tu ești frumoasă…

– Cri, cri, cri, toamnă gri, nu credeam c-o să mai vii…

Iar el zâmbea fetiței din mine. Tristeții din mine. Și depărtărilor dintre noi. Trecute, prezente și viitoare.

– Bine, hai, aprinde-ți o țigară, crezi că nu știu că fumezi?

– Nu am țigări, n-am avut bani să-mi cumpăr.

– Uite, ia una de la mine. Fumezi din astea?

– Din astea? Ar fi bine, dar n-am eu bani de așa ceva.

– Nu stai bine cu banii, nu-i așa?

– Nu, deloc. Sunt puțini. Prea puțini.

– Dacă-i dai pe țigări…

– Așa e, dar mai ieftine decât Carpați fără filtru nu există. Sau poate că da, Mărășești sau Plugar, dar n-am încercat. Mărășeștile mai încolo, când oi ajunge precum tanti Ralița a lui Vlad Mușatescu. Oricum, fii pe pace, banii nu mi-ar fi ajuns nici dacă nu fumam.

– De unde știi tu de țigările Plugar? Că nu mai există demult. Și iar a zâmbit.

– Știu, că am citit. Și-am ținut minte. Cum să pui tu numele unor țigări Plugar?! Cui i-o fi dat asta prin cap?

– De ce fumezi?

– Pentru că semăn cu tine.

– Da, semeni cu mine…

Apoi ploaia tăcea împreună cu noi. Eu fumam, iar el, fumând la rândul său, ma privea cu o curiozitate nedisimulată, de parcă nu-i venea să creadă că totuși fumez. Și dacă fumez, că o fac lângă el, din țigările lui. Țigări scumpe, aproape de contrabandă, BT cartonat. Nu mi-aș fi permis niciodată să cumpăr așa ceva, măcar o săptămână pe lună mergeam pe jos, că nu mai aveam bani de tramvai, metrou sau autobuz, de unde să fi dat atâta bănet pe țigări?

– “Ploaia dansa, împreună cu noi,

Se-nveselea când râdeam amândoi.

Ploaia vedea cum cuvintele mari le-ocolim

Doar pe fețe citea, cât de mult ne iubim”…

Mă iubești?

– Ce întrebare e asta?… Sigur că te iubesc.  Stau aici cu tine în ploaie și dârdâi de frig în parcul ăsta nenorocit, murdar și plin de aurolaci.

– Du-mă acasă la tine dacă mă iubești.

Iar chipul lui s-a întunecat, deși-i rămăsese o urmă vagă de zâmbet aninat în colțurile gurii.

– Nu începe și tu, te rog.

– Mi-au înghețat mâinile, s-a udat țigara, nici nu pot să fumez.

– Îți dau alta.

– Nu-mi da.

– Îți dau bani să-ți cumperi țigări.

– Da… și-am zâmbit în colțul gurii. Să-mi dai. Mulțumesc.

– I-am pus deoparte, am făcut economii pentru tine. În ascuns.

– Mulțumesc… Și iar am zâmbit.

– Unde stai? Ai mâncare acasă?

– Stau în zonă. Într-un cameră, o fostă magazie de lemne, apoi cameră de servitori, la demisol. Nu am mâncare, pachetul de la mama s-a dus demult. Dar invită-mă la tine la masă. Măcar duminica.

– Iar începi?

– Nu încep. Vreau la tine acasă. În vizită. Duminica, la prânz. Invită-mă.

– Nu pot.

– Știu, nu poți. Așa spui mereu.

– Pentru că așa este.

– De ce e așa?

– Știi de ce e așa.

– Nu, nu știu. Spune-mi tu.

Și iar tăcea. Și ploua. Cu lacrimi din cer, cu frig, cu durere, cu despărțire, cu neîmpăcare.

– A cam trecut jumătatea de oră. Iar eu va trebui să plec.

– Știu. Mereu pleci. Tu pleci de fiecare dată.

– De ce ești rea? De ce nu mă înțelegi?

– Pentru că nu pot să nu fiu. Pentru că e mai presus de înțelegerea mea.

– Hai, ia banii ăștia, n-am mai mulți.

– M-am răzgândit. Nu mai vreau banii. Te vreau pe tine. Mi-e dor de tine.

– Termină cu prostiile. Ia banii. Ne mai vedem noi.

– Nu ne mai vedem. N-am nevoie de banii tăi furați din casă. Pardon, economisiți fără știrea ei. Vreau să-mi dai bani curați, de care știe toată lumea.

– Chiar ești rea.

– Chiar? Bine, sunt, dacă zici tu. Dar nu mai vreau. Nu așa. Ne vedem ca hoții, pe furiș, într-un parc trist, dintr-un oraș trist. Într-un parc murdar, dintr-o viață murdară.

– Vorbești prostii.

– Plouă. Tu nu vezi cum plouă? S-a supărat și Cerul și încearcă să ne curețe de păcate, să ne spele de nefericire.

–  Alte prostii. Tu nici măcar nu știi ce vorbești…

– Ba știu. Mereu știu. Și acum știu că nu mai vreau să te văd. Să nu mă mai cauți. Niciodată. Nu mai vin nicăieri. Și când o fi să mori, nici atunci să nu mă cauți. Că n-am să vin să te iert.

– Hai că ești nebună.

– Atât poți să-mi spui? Că sunt nebună?

– Ce să-ți spun altceva?

– Că mă iubești. Că sunt copilul tău. Fiica ta. Că nimeni nu are voie să se așeze între noi de pe o poziție de forță. Că Dumnezeu ne-a lăsat să fim tată și fiică în viața asta și nimeni nu ne poate împiedica să fim. În afară de noi înșine. Că îmi vei fi alături de-acum înainte, așa cum nu mi-ai fost niciodată până acum. Sau poți să mă rogi să te iert acum pentru tot ce nu mi-ai dat iar eu am sperat de la tine, am așteptat de la tine. Poți să-mi spui că Dumnezeu o să ne ajute să îndreptăm lucrurile strâmbe dintre noi. Nu bani de țigări vreau de la tine. Nici nu știi unde stau. Nici nu-ți pasă. Nici nu știi cine sunt, numai eu știu cine ești. Doar atât știi despre mine, că fumez. Iar eu vreau un tată, că niciodată nu ți-am spus asta până acum, în 21 de ani.

– Nu pot. N-am cum. Nu mă lasă. Iar eu nu mai am putere să mă cert.

– Tata…

– Vreau liniște.

– Ești un laș, tata. Știi asta, da? Dar o să ai, îți promit. Din partea mea vei avea numai pace. Liniște, cum îi spui tu.

– Taci…

– După ce-ți spun “Adio”, tac.

– Ești nebună.

– Asta e tot ce poți să-mi spui? Repeți doar atât, că sunt nebună?

– Ești. Și nu înțelegi.

– Am înțeles destul, 21 de ani e o viață de om. A mea. Una despre care habar nu ai, deși mi-ai dat-o tu fără să ți-o cer, fără să mă întrebi și pe mine dacă-mi trebuie, dacă am ce să fac cu ea, dacă o să mă descurc în lume fără tine. Și-apoi, după ce am apărut, ai uitat să-mi dai și iubire. Și atenție. Și grijă. Și povețe. Eu asta am putut să înțeleg, aproape 21 de ani de absență. Dar mai mult nu pot. Pe mai departe nu mai înțeleg. Nu sunt perfectă. Poate că dacă ai fi fost lângă mine aș fi putut fi, dar așa…

– Ești nebună.

– Tocmai de aceea te rog să nu ne mai vedem. Vreau să-ți împlinesc dorința: să ai liniște, pace și iubire dacă eu ți-am adus haos. Dar nu eu ți-am adus haosul în viață, tata. Lașitatea ta ți l-a adus. Pentru că nu ai știut să alegi fără să rănești pe cineva. Adulții se despart, se îndrăgostesc de alți adulți că așa e viața, iar eu, acum, nu mai sunt copil și înțeleg asta. Dar tot adulții nu ar trebui să întoarcă spatele pruncilor lor născuți din povești de iubire care au sucombat între timp. Asta nu înțeleg, de ce mi-ai întors mie spatele, nu de ce ți-ai părăsit familia – asta am stabilit deja că am priceput. Și nu înțeleg, pentru că nu accept explicația “am vrut liniște în casă”. Despre care liniște vorbești? Actuala ta soție știa că ai un copil, că ești însurat oricum nu a contat pentru marea voastră poveste de iubire. Și dacă te-a vrut așa de tare, trebuia să te iubească cu mine la pachet cu tot. Nu ești de acord cu asta? Ce crezi că e în sufletul meu când stăm acum pe bancă, în ploaie, în parcul Gării de Nord, ca ultimii dintre oameni? Când îmi spui că soția te cronometrează și fugi de la serviciu mai devreme, ca să stai cu mine jumătate de oră fără să știe ea? Când îmi spui că ascunzi bani mărunți de ea, ca un găinar oarecare, ca să mi-i poți da mie acum fără știrea ei? Ce crezi că simt eu, fiica ta, când îmi spui că nici măcar la prânz, duminica, nu mă poți chema la tine acasă? Deși sunt singură într-un oraș străin, altfel orașul unde trăiești tu într-o casă, în familie, în bunăstare? Când nu sunt primită în casa tatălui meu, de parcă aș fi o ciumată? Cum mă simt eu, tata? Am vrut eu să mă nasc ca să-ți creez asemenea probleme? Cum să te respect eu, tata? Pentru că de iubit te iubesc oricum, iar asta nu mai ține decât de sângele care ne curge în vene, nu de logică. Mă întrebi de ce nu te înțeleg. Nu pot să înțeleg de ce-ți calci pe inimă, asta nu înțeleg. Dar tu mă înțelegi pe mine? Înțelegi ce-ți spun? Că sunt copilul tău, înțelegi? Cât sufăr eu înțelegi?

– E clar, nu pricepi nimic…

– E clar, tata. Sunt o cretină, nimic nu pricep. Dar tu, care ești așa de deștept și de profund, te rog să nu uiți ce ți-a zis azi fiica ta proastă, care nu înțelege nimic. Și-o să-ți mai repet o dată: să nu mă mai cauți, nici măcar când o să știi că vei muri. N-am să vin. Și tata, să dea Dumnezeu, Ăla în care nu crezi tu dar în care cred eu, să nu poți muri până n-am să te iert. Eu, nu alții. Doar că îți spun de-acum și repet, ca să nu uiți: n-am să te iert. Niciodată. N-ai decât să te chinui veșnic pe pământul ăsta. În viața asta. Adio, tata…

M-am ridicat apoi dramatic de pe banca udă leoarcă și-am plecat pe jos către casă prin ploaia rece de toamnă. Umbrela pocită era a lui, nu a mea, iar ultima mea imagine cu el a fost cea a unui om singur, gârbovit, cu o umbrelă șuie deasupra capului, într-o mare de tristețe. Am mers mândră înainte, cu sufletul frânt și aripile zdrobite, fără să privesc în urmă nicio clipă cum rămăsese pe banca udă, în ploaia nemiloasă care nu ne spălase pe niciunul de păcate. Și-am tăcut. Să fie liniște. 7 ani. Lungi. Ani și frumoși, și grei, și buni, și răi. Nu m-a mai căutat niciodată. Și nici eu pe el. Iar Dumnezeul meu a făcut ca nici măcar din întâmplare să nu ne mai întâlnim, deși trăiam în același oraș, pe același pământ. 7 ani. Lungi. Ani și frumoși, și grei, și buni, și răi…

Iar într-o seară, după cei 7 ani, când a sunat telefonul și la capătul celălalt al firului am auzit “Tu nu mă cunoști pe mine, sunt o mătușa de-a ta, Ilinca, sora tatălui tău, și te caut de mai bine de o lună la rugămintea lui. Vrea să te vadă.”, am înțeles că blestemele de dragoste nu se prind niciodată, pentru că Dumnezeu nu îngăduie asta. Că acolo unde e iubire e și greșeală și acolo unde e viață nu există fără-de-moarte. Și m-am dus, la spital, să-i dau iertarea fără de care nu putea să se desprindă de lumea asta, tot într-o toamnă, de data aceea una fără nicio lacrimă în cer, fără niciun nor. Și-n aceeași zi a vrut să plece acasă, că dacă fata lui îl iertase știa că se apropie liniștea cea mare.

– Tata, vrei să vin mâine la tine acasă să te văd?

A dat din cap că da, privindu-mă fix în ochi. Iar eu, începând cu a doua zi, 12 zile la rând i-am pășit pragul. 12 zile și-o noapte. Ultima. Am fost la el acasă cât pentru o viață.

 

 

București, 20 mai 2017

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Inelul de logodnă

Carmen Voinea Răducanu Uncategorized Leave a comment

 

 

Eram în balconul camerei mele de hotel de pe o plajă turistică din Tunisia și priveam către mare când mi-a spus, la telefon, “Vrei să fii logodnica mea?”. Am răspuns fără ezitare “Da!”. Iar când ne-am revăzut la câteva zile după aceea, la întoarcerea mea în țară, în chicineta apartamentului confort 2 din Urziceni, așezați la masă fiind, mi-a așezat pe degetul inelar al mâinii stângi cel mai frumos inel din lume și m-a cerut de soție. Tot “Da!” i-am răspuns, deși nu a avut loc să îngenuncheze, așa de strâmtă era încăperea.

“E o nebunie, nici nu vă cunoașteți prea bine…” mi-au zis atunci mulți oameni. Și nu cred că doar mie, ci și lui. Iar cei care nu ne-au spus-o, sigur așa au gândit. Poate că era, poate că părea chiar o prostie, o eroare de oameni maturi luați de val – așa s-o fi văzut din afară. Dar n-aveam cum să nu-l iubesc. N-aveam cum să nu risc. Eu cu el și el cu mine.

Inelul? Ah, da, inelul. Îl vedeți în fotografie, e un firicel de aur galben, ca un șarpe încolăcit pe degetul meu, cu 4 strasuri în cap. Banal, o să zică unii. Ieftin, o să comenteze alții. Eu insist să spun că este deosebit de frumos și extrem de scump. Mai scump decât atât nu se poate. Și nici mai frumos. Dar știți de ce? Pentru că a fost cumpărat din suflet. Și cu bani împrumutați, că altfel iubitul meu nu și l-ar fi permis. După ce m-a întrebat la telefon dacă vreau să-i fiu logodnică, a realizat că logodnă fără inel nu s-a mai văzut și a intrat în panică. Ziua de salariu era mult mai târziu după întoarcerea mea din vacanță și după plățile către bănci nu-și putea permite să mi-l cumpere. Iar el voia să mă aștepte cu inelul, să mă surprindă, să mă facă fericită. S-a dus la primul prieten întâlnit în cale și i-a cerut să-l împrumute cu bani. I-a spus și pentru ce are nevoie de ei, deși asta nu am să o înțeleg niciodată, de ce trebuie să-i spui cuiva pentru ce ai nevoie de bani când ceri un împrumut? Nu e suficient că ai nevoie și atât? Cine vrea să ajute o face doar condiționat? În fine, prietenul nu a avut bani să-i dea. Sau i s-o fi părut omului că “logodnicul” e cam nebun și nu a vrut să o facă. Al doilea prieten, însă, a fost fericit de veste și i-a dat bani din toată inima. Puțini, că nu avea nici el mai mulți. Așa că, deși doar un magazin cu bijuterii era în tot orașul, a intrat, și ce i-a permis buzunarul aia a cumpărat. Nu era o bijuterie cu vreun solitaire prețios, nu era un inel rafinat sau de firmă, nu era strălucitor ca soarele. Dar era inel? Era! Ba chiar din aur! Măsura perfectă, habar nu am cum a făcut, cum de-a știut-o. Chiar o să-l întreb cum de-a nimerit-o, că nu purtam bijuterii ca să fi putut să probeze pe degetele lui vreun inel din cele ale mele.

Și-așa ne-am logodit. La cină, acasă, într-un apartament confort 2, cu inel cumpărat din bani împrumutați. Și cu încrederea că nu greșim. Și iubire. Și speranță.

Au trecut de atunci 8 ani, dintre care 6 ani și 3 luni de căsnicie. Inelul meu de logodnă, ieftin și banal cum cred unii, îl țin pe deget și acum, zi de zi. Mai mereu se răsucește și modelul îmi ajunge în palmă, pe deget arătându-se vederii celorlalți un firicel metalic subțire, ca o verighetă. Nu-l răsucesc la loc, știe el ce face… Chiar când am avut reacții alergice (ce noroc, doar la alte bijuterii!), n-am renunțat la inelul meu, a rămas mereu cu mine, pe degetul meu. Chiar și în detrimentul unor inele mult mai frumoase, mai scumpe, mai spectaculoase. Probabil mulți mirându-se că port cu obstinație un inel atât de banal și ieftin (insist, nu e nici banal și nici ieftin!). Numai că ei nu știu adevărul, de aceea greșesc. E un inel atât de scump, pentru că mi l-a cumpărat cu bani împrumutați, când nu avea nici un leu pentru pâine, bărbatul care dorea, din iubire, să-și petreacă tot restul vieții lui cu mine. Așa că e cel mai prețios inel din lume. Până la urmă, nu despre asta e iubirea? Despre simplitatea și curățenia sentimentelor? Despre nevoia de a-l face pe celălalt fericit? Despre bucuria de a ne lega pentru totdeauna într-unul singur cu un fir indestructibil de afecțiune și împlinire? Despre legăminte sfințite în inimă și adevăr, nu în bogăție și aparențe? Nu că aș avea ceva împotriva bogăției, dar de cele mai multe ori iubirea este doar despre inele banale. Și comuniuni sublime. Astfel, oamenii sperând la o iubire pentru totdeauna.

 

 

București, 15 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

Ceasul

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

 

 

Cu foarte mulți ani în urmă, cam prin 2003-2004, pe când sora mea umbla cu serviciul cam pe toată planeta (v-am mai povestit eu despre sufletul ăsta de om, e o prietenă atât de bună că e mai mult decât o soră pentru mine), printre multe alte cadouri pe care le-a adus tuturor celor dragi, când a venit acasă în vacanță, a fost și un ceas pentru mama ei, un ceas grozav de arătos. Negru, nici mic și nici mare, cu cifre romane din sfert în sfert de oră, cu un cadran tot negru și marginile exterioare bătute în strasuri. Foarte frumos. Era o mică bijuterie și purta și numele unui brand internațional – de lifestyle să zicem, nu de orologerie – , așadar mama ei, cu o inimă mai prețioasă ca un bulgăre de aur dar deloc răsfățată de viață, o femeie minunată și care muncise pentru fiecare leu pe care-l avusese vreodată, plutea în al nouălea cer și mereu se lăuda cu ceasul ei bine tăinuit în cutia lui originală, așezat la loc de cinste și mare ascunziș în șifonier.

Cum ne țineam companie una alteia o dată sau de două ori pe săptămână, ea fiindu-mi mie mama pe care o pierdusem și eu ei mult prea depărtata sa fiică, vorbeam mereu câte în lună și în stele, așezate la măsuța din bucătăria unde mă aștepta de fiecare dată cu tot felul de bunătăți așternute dinainte-mi. Și mereu, aproape invariabil, îmi spunea cât de mult îi place ceasul ei și eu o întrebam de ce nu-l poartă dacă e bijuteria ei favorită, de ce nu se bucură deplin de el dacă tot îl iubește așa de mult. Îmi răspundea întotdeauna că e așa de frumos că aproape nu-i vine să creadă că e al ei, că ea are așa ceva deosebit. Și că o să-l pună la mână doar la ocazii deosebite, făcându-mă de fiecare dată să o întreb cam care crede ea că vor fi acelea, că nu pleacă niciodată nicăieri în afară de drumurile obișnuite – la piață, la supermarket, în parc, ori în vizită la sora și mama ei.

Nu știu dacă trecuse un an de la ziua când l-a primit cadou când, în mai puțin de două luni, după o scurtă dar cumplită suferință, mama prietenei mele surori a plecat într-o lume, sperăm noi cu toții, mai bună. Iar când am primit ceasul ACELA cadou, am ajuns acasă și am plâns îndelung uitându-mă la el, cum rămăsese singur, fără stăpâna lui iubitoare și grijulie și era așezat cuminte, nou-nouț, în cutia lui frumoasă. Și l-am purtat cu bucurie zi după zi, până când habar nu am de ce nu a mai funcționat. Așa, parcă să recuperez toate ocaziile acelea pe care ea le pierduse pentru totdeauna.

Știu exact ce fel de ceasuri sunt pe lumea asta și la unele știu chiar și care le este valoarea materială – de la Patek Philippe, Ulysse Nardin, Rolex și Vacheron Constantin și până la fake-urile grosolane sau no name-urile care se comercializează oriunde pe pământ. Dar niciodată, orice s-ar întâmpla, niciun ceas nu va avea pentru mine o valoare mai mare ca cel primit de mine după moartea mamei surorii mele – deși sora mea mi-a mai făcut cadou un ceas între timp, chiar anul acesta, de ziua mea. Dar ceasul acelei femei minunate, ceasul mamei ei… pentru mine e inestimabil. Pentru că e o poveste. E o amintire neprețuită. E o lecție de viață. E înțelepciune câștigată. Pentru că e iubire. Și e o legătură nevăzută între mine și sora mea. Și mai ales pentru că unele lucruri au suflet. Simt eu.

În perioada extrem de lungă de timp cât a fost defect, ceasul a stat cuminte în cutia lui originală așteptând să fie dus la doctor. Nu l-am uitat niciodată iar cu câteva zile înainte de ziua mea din acest an, după ce a fost readus la viață de un meșter priceput și care a înțeles povestea lui, am inceput iar să-l port. Mereu. Pentru că fiecare zi este specială, fiecare clipă este unică și pentru că nu vreau să mă trezesc cândva că am lăsat lucrurile frumoase departe de mine, așteptând ocazii să le pot trăi. Că le-am așezat în șifonier și m-am bucurat de ele doar știindu-le acolo, crezând, greșit, că anumite întâmplări sunt prea frumoase pentru mine, pentru a fi ale mele deplin. Că sunt prea măruntă pentru minunile care mi se pot întâmpla în viață. Că sunt prea săracă pentru ceva extrem de frumos. Că mă pot resemna renunțând la fericire, pentru că ceva atât de rar, unic, minunat, parcă nu mi se cuvine.

Ba mi se cuvine. Zi de zi. Clipă de clipă. Nu din lipsă de modestie mi se cuvine, ci tocmai de aceea, din înțelegerea cu adevărat a modestiei – dacă Dumnezeu sau soarta a îngăduit să fiu fericită, cine sunt eu să nu primesc ceea ce mi-a fost hărăzit? Fie că este vorba despre o mână întinsă cu sinceritate, o vorbă de alin, o durere, o mângâiere, o iubire, o lacrimă, o Lună plină.

Ori măcar o fericire. Fie ea și măruntă. Neînsemnată. De-o clipită. Sau, Doamne-Ți mulțumesc, de-un ceas.

 

 

București, 13-14 mai 2017

 

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

În memoria unei femei de o bunătate sufletească și o blândețe cum prea rar se mai fabrică, mama mea adoptivă, Margareta.

 

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Un nou început

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

 

 

„Când ai ajuns la capătul a ceea ce ar trebui să ştii, eşti la începutul a ceea ce ar trebui să simţi.” – Khalil Gibran

 

 

La colțurile serii, în asfințit, tăcerile devin ușoare precum aerul, iar sunetele parcă au plecat să se culce odată cu vacarmul de peste zi. Au lăsat în schimb puțină tristețe și câte o lacrimă atârnată greu de gene, de parcă s-ar ține cu dinții de plutire evitând prăbușirea în gol.

La colțurile serii, fericirile trecute par a se întoarce acasă răsucindu-se cu o piruetă elegantă în ele însele, înmiresmate cu toate culorile soarelui care pleacă să apună într-un vis. Însă, mereu, uită drumul spre căminul pe care l-au umplut odinioară cu viață și credință.

La colțurile serii, lămpile așteaptă cuminți nașterea stelelor ca să-și ia astfel lumină din univers iar bucuria începe să amorțească sperând, deznădăjduit altfel, într-o resuscitare niciodată târzie, chiar și-n noaptea cea lungă.

La colțurile serii, iubirile pleacă de la noi și se pierd până să ajungă la destinație. Rătăcesc calea spre Pământ și umblă de năuce de colo-colo, fără busolă și aparent fără nicio țintă știută, mângâind adesea inimi seci aciuate pe niște planete lipsite de orice formă de viață.

La colțurile serii stă mereu o femeie ca mine și ca tine, cu ochii acoperiți de un zâmbet melancolic, privind către Cer spre ultima lumină ce vine dinspre soare înspre lume și apoi, rotindu-și ochii, cu o mișcare mecanică, cu încredere oarbă, către întunecimea cea mare ce va să vină. Unde o așteaptă, îmbrăcată în Lumină, Luna.

La colțurile serii viața arată ca un perpetuum mobile, ca o iubire fără de regrete, ca o năzuință fără de sfârșit către bine și mai ales ca un dor de neostoit. Ca un nou început. Ca un fel de mântuire.

 

București, 14 martie 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto: DeviantArt – Light in the Dark by spiritdsgn

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Femeia uitată de Dumnezeu

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

 

 

Avea niște cercuri albastre în jurul ochilor și o privire în care se strânsese toată amărăciunea pământului. Zâmbea chinuit cu gura ei înconjurată de linii fine, mărunte și verticale, și-și frământa a veșnică nenorocire mâinile muncite din greu, cândva fine și pline de promisiuni de prea dulci mângâieri, adunate forțat în poală, de parcă doar acolo și-ar fi găsit odihna.

Privirea ei neliniștită de animal hăituit nu-și afla pacea înspre orice s-ar fi îndreptat, dar dădea semne de tihnă numai când rătăcea în sus, către norii gri și amenințători ai cerurilor. De parcă numai acolo si-ar fi găsit odihnă ochii ei îndurerați de necazuri și viață nemilostivă, într-o molcomire și-o liniște senină înconjurată de lumina primelor stele ce-ar fi urmat să apară degrabă dacă mânia Cerului s-ar fi ostoit.

Simplitatea ei era dulce, curată și plină de bunăvoință și parcă te-ai fi așteptat ca din clipă în clipă să te binecuvânteze, închinându-ți pe fruntea înfierbântată o cruce amplă și adâncă, săpându-ți-o parcă în carne. Chiar așa, fără să te cunoască, doar intuindu-ți nevoia de ocrotitoare speranță.

Părul ei poate că fusese odinioară plin de bucle și luciri venite din soare, însă azi era adunat cuminte într-un coc banal și cam șui, urcat tocmai sus, în vârful capului. Iar pielea aspră și cam cenușie spunea o poveste, de mult uitată, despre frăgezimea unei piersici abia date în pârg. Urechile mici și cu loburi cam căzute purtau urmele vagi ale unor găuri de care-și atârna cu multă cochetărie, demult tare însă, în vremuri trecute, cercei cu sclipiri prețioase de aur și pietre nestemate. Azi doar sprijineau cozile cam roase ale unor ochelari cu sticle grosuțe, dar cu rame colorate, într-un gest de cochetărie tardivă și cu siguranță fără răspuns din jur.

– Mamă Lina, ai nevoie de ceva?

– Nu, fetiță. Mi-e bine. Dumnezeu cu mila. El mi-e de-a dreapta și slavă Lui, nimic nu-mi trebuie.

– Ai bani?

– Ce-mi trebuie mie bani? N-am ce să fac cu ei.

– Hai, mamă, plătești și dumneata ce ți-o fi nevoia. Îți iei un zahăr, un ulei, un răsad, o lopată nouă, că, uite, asta veche e pe jumătate mâncată de rugină. Sau lapte pentru matale și pisoi.

– Lasă că-s bune toate, ține-i acolo la matale, că ești fată tânără și ți-or trebui mai mult ca mie, știu eu cum e la oraș, banii vorbesc în locul omului. Și dacă nu-i ai, nu trăiești.

– Mamă Lină, știm să trăim cu mai puțin, nu stă lumea noastră-n loc de banii pe care ți-i dau dumitale. Numai să te văd zâmbind, să plec și să nu mă îngrijorez că n-ai pe ce pune mâna la nevoie.

– Uite că zâmbesc, na! dacă asta te face fericită, oi zâmbi, ce mare lucru? În rest, ce pustiu de nevoi am eu? O găinușă de-mi face două-trei ouă am, o prună, un măr, un ceai de cozi de cirește sau de cozi de pătrunjel, o ciorbă de salată și o ceapă cu mămăligă și brânză mi-ajung o săptămână. Numai câinelui îi trebuie mai mult, da’ acum că i-ai adus boabe de-alea e prea bine, mulțumesc. Iar el știe, numai pe lângă tine șade când vii. Te iubește, sufletul nevinovat. Oricum mâncâm amândoi din ce este. Și cu pisoiul. Fetiță, când îmbătrânești nu mai ai nevoie nici de mâncare, că te învață Dumnezeu că nu e așa de important să mănânci nici mult și nici bunătățuri. Și nici stomacul nu mai vrea, de parc-ar fi ostenit să macine așa, degeaba. Numai să mai vii pe la mine, asta-mi doresc. Să nu-mi aduci decât o vorbă bună și să stăm așa, amândouă, să ne bucurăm de lumină și de frunzele încă prin pomi. Că se deschid Cerurile când intri pe poartă, așa, de parcă…

– De parcă ce, mama Lina?

– Ei, știi tu, fată bună. Știi.

– De parcă o vezi pe Maria?

– Pe ea. Te superi că-ți zic de ea?

– Doamne ferește, mamă Lina! Cum să mă supăr?!

– Parcă intră încununată cu coroana ei de flori de câmp așezată pe frunte și peste părul ei galben și lung din mătase de soare.

– Ți-e dor, mamă?

– Mi-i dor, fată. Mi-i așa de dor de nu mai dorm nopțile și numai pe ea o văd dinainte! Și se face de umblă prin casă în cămașă albă de noapte, să meargă să bea un pahar cu apă.

– O fi chiar ea, mamă.

– Nu știu, o fi. Că prea adie așa un vânticel când trece pe lângă patul meu, și când mă duc dimineața la cimitir îmi râde din poză a bună dimineața. Și până pe la amiază am spor în toate. Numai seara mi-i dor tare. Și noaptea, în fiecare noapte. Cred că de aceea și vine de pe lumea ailaltă, să-mi fie de alean. Mă mângâie și ea cum poate.

– Nu ești singură, mamă Lina. Ea e un înger și e cu tine mereu.

– Asta zic și eu. Și-aștept. Aștept să se îndure de mine Dumnezeu și să mă cheme în împărăția Lui, că nu i-am greșit cu nimic mai mult ca alții. Ori poate că da, că omul e păcătos și eu tot om sunt. Numai că vezi tu, fetiță scumpă, încă nu vrea. Că nu cred că a uitat de mine. Mi-o mai fi lăsat ceva de dus la capăt pe-aici și eu nu-mi dau seama. Și fără să vreau și să știu, iacă, trag de timp, deși să știi că aș pleca și mâine la Maria.

– Mamă, ce atâta grabă? Mai ales că Maria vine mereu, noapte de noapte. De ce să pleci? De câine cine mai vede? De găini? Pisoilor cine le mai împarte mâncare? Cine mai grijește roșiile și ardeii?

– Așa e, mamă, păcatele mele. Ai dreptate. Iacă, vezi? La noi ne gândim mereu, nu la alții. Și mai zici că-s om bun… Sufletele astea rămân ale nimănui.

– Mamă Lina, ești bună, nu mai vorbi așa.

Mama Lina se plimbă ostenit și-mi arată găinile, avea mai puține dar s-au înmulțit, că nu le taie. Le mai reglează numărul vreun dihor, vreo vulpe, că se zvonește în sat că intră vulpile noaptea prin bătăturile oamenilor.

Apoi mângâie cu palme mici și ostenite niște trandafiri pe care-i iubește ca pe ochii ei din cap. Au crescut din senin pe mormântul fetei, direct din inima ei, zice mama Lina. A luat niște pui și i-a adus acasă. Și s-au ridicat ditai tufele. Mă întreabă dacă vreau mărar, dacă am nevoie de mere sau roșii.

– Nu, mamă Lină, mulțumesc din suflet, dar avem. Sărut mâna. Să știi că aș mai sta cu dumneata, numai că trebuie să plec, se lasă noaptea și am ceva drum până acasă.

– Du-te, mamă, mergi în pace! Și nu te gândi la ce să faci pentru mine, că sunt bine. Prea bine. Doar să nu uiți că te-aștept, atât. Tu vii pe la mine și Maria mea se vede cu mama ta. Lucrurile le-a aranjat Dumnezeu numai bine.

Mama Lina a fost medic. Și-a pierdut tot neamul, de la părinți și până la cei doi frați și-o soră. I-a îngrijit pe fiecare cum s-a priceput și i-a condus apoi către casa lor eternă. Soțul a lăsat-o cu un copil mic, cu Maria, și-a fugit cu o asistentă mai tânără și fâșneață și dus a fost. S-a mai întors la ele numai ca să moară, bolnav și abandonat, când femeile pe care le iubise toată viața i-au întors spatele.

Iar Lina l-a îngrijit cu toată bunătatea. Numai că, înaintea lui, Maria s-a dus la liceu într-o zi și s-a înturnat cu o durere cruntă de cap. Și-a scos cununița de premiantă, s-a lungit să doarmă puțin și când să se întoarcă la mamă-sa, a rătăcit drumul spre Pământ, ajungând direct în Cer. Ori de boală ori de supărare sau poate de-amândouă la un loc, nici soțul ei n-a mai apucat ziua înmormântării Mariei, așa că Lina și-a adunat toată puterea și credința în Dumnezeu și-a făcut toate rânduielile, trimițându-i pe amândoi deodată în pământ, la odihnă, că aveau drum lung înainte, spre Rai.

Apoi a vândut apartamentul, și-a lăsat halatul într-un cui și-a plecat la casa bătrânească din satul bunicilor ei. A scos curentul electric, n-a avut nevoie de televizor, frigider sau radio, trăia ca la începutul lumii, cu ce-o hrănea pământul muncit de mâinile ei, cu vizitele zilnice la biserica mică și umilă din sat și la cimitirul îngust, la mormântul Mariei. Și mai ales, trăia dimpreună cu ceea ce purta în suflet.

Mai dădea câte-un sfat medical unuia și altuia, dar rar și numai ălora de se încumetau să i-l ceară, căci oamenii se cam fereau de ea, zicând că e nebună. Și nici ea nu le rupea ușile, trăia doar în ea însăși.

Când am cunoscut-o, a venit spre mine și mi-a zis așa:

– Mă văd pe mine în ochii tăi. Cine ești?

N-am știut să-i răspund. Dar nu cred că a avut importanță. Pentru că și eu, la rândul meu, m-am văzut cumva în ochii ei. Și cum, ca la țară, știam deja cine e ea, i-am zis cu toată deferența “doamnă doctor”.

Mi-a zâmbit și mi-a spus senin:

– Nu. Eu sunt Lina, mama Mariei. Mama Lina. Și nu te îngrijora, într-o zi o să afli și tu cine ești.

Acum plec. Și deja știu ce-o să urmeze. Mama Lina stă în poartă până când nu mai zărește mașina și face cu mâna. Apoi se întoarce în loc și își târăște târlicii până-n ușa casei din pământ ce stă să pice pe ea. Intră desculță. Suflă-n candelă și-și ridică ochii spre tavanul scund și dărăpănat, se roagă. Mai iese o dată, cheamă câinele și-l mângâie, îi duce apă proaspătă și lui și pune apă și la orătănii. Se împiedică de pisoi și-l ia în brațe, să-l bage-n casă. Câinele deja s-a instalat jos, lângă patul ei. Nu cred că mai mănâncă ceva, dar își primenește fața cu apă rece la lighean, își dezleagă părul lung până la brâu și-l piaptănă, apoi îl cocoață iar în vârful capului. Afară, Dumnezeu a stins deja soarele, așa că aprinde o lumânare lungă, din ceară maronie. Ia în brațe poza Mariei de la capătâi și se bagă în patul zdrențăros zâmbind.

– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie! Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curățește pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Binecuvântează-mă, Doamne Dumnezeul nostru pe mine, păcătoasa. Și nu mă uita pe mine, roaba ta, pe Pământ. Facă-se voia ta, dar îți amintesc încă o dată  și încă o dată să mă chemi la tine, Doamne, și lângă lângă Maria mea. Mi-e dor…  Amin!

Și suflă în lumânare.

– Gata, Măriucă, suntem împreună. Nu-ți mai fie frică de beznă, au apărut stelele și Luna. Iar mama e mereu cu tine.

Apoi închide ochii zâmbind către fata blondă cu o cunună din flori de câmp pe cap ce se uită la ea.

 

 

București, 15 august 2016

 

Carmen Voinea – Răducanu – Visătorii nu mor niciodată

 

foto: O2DigitalArtwork Oldig Lady In The Path Of The Moon by O2DigitalArtwork

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro