“Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima.” – Gabriel Garcia Marquez
Aș vrea să pot vorbi deschis despre orice, cu oricine. Aș fi fericită dacă m-aș putea abandona simțirilor mele, dacă aș reuși să mă încred total în puterea mea de a reda în cuvinte, într-o măsură cât mai aproape de realitate, tot ceea ce simt despre întâmplări din trecut, ori despre fiecare pală de vânt care mi-ar șfichiui azi sufletul. N-aș mai suferi aspru pentru fiecare sentiment pedepsit să stea cu fața la perete, în genunchi, în colțurile neguroase ale inimii, n-aș mai privi în gol sperând către depărtări de neajuns în care tot mai visez să-mi plimb desăvârșirea speranțelor .
Dar nu am încredere că m-ar înțelege chiar oricine în caz că mi-ar ieși un exercițiu de sinceritate extremă. Și nu pricep de ce-mi pasă încă de oameni, de ceea ce gândesc ei în ceea ce mă privește, de ce nu pot încă trăi ruptă de ei, deși ei s-ar desprinde oricând de mine.
Și-atunci, încă tac, cine să m-asculte pe mine?
*
O să vă spun adevărul de câte ori o să nasc cuvinte, atât pot să promit.
Așa cum alții dansează, eu plâng. Cu aceeași pasiune, într-un abandon total, ca și cum sfârșitul nefericirii s-ar afla exact în locul de unde va izvorî ultima lacrimă mântuitoare.
Și la fel de pătimaș alerg de la linia de start ce pleacă din mine și se sfârșește departe, în poala cerului, orbecăind după ceva; fără să știu cu precizie ce caut dar, odată găsit, știu cu siguranță că va fi o descoperire revelatoare despre cum m-am rătăcit, unde mă aflu în prezent și încotro mă îndrept într-o cursă contra cronometru.
Mă ascund de oameni și de degetul lor arătător punctat spre mine cu îndârjirea și ambiția specifică doar celor care vor să se așeze în prim-plan și-mi retrăiesc viața întreagă făcând suma înfrângerilor și biruințelor mele, când ascult muzica lui Eugen Doga.
Ba chiar mă și văd, în visuri, locuind într-o speranță cu viitor improbabil: am devenit o femeie cu păr de culoarea florilor de măr și stau cuminte, înconjurată de fantasmele mele dragi, într-un chioșc dalb dintr-o curte plină de copaci umbroși și multă iarbă, privind cu ochi din ce în ce mai senini spre joaca plină de încântare a unor pui de căței, dolofani și mereu flămânzi.
În grădina mea am regăsit și unele tăceri, devenite din ce în ce mai adânci doar că mai puțin disperate, iar altele s-au transformat, pline de curaj, în cuvinte rostite deplin, cinstit. Asumat. Liniștit. Ascultate de cei ce mă iubesc și cărora le pasă.
Iar eu, chiar și din Eden, ca de obicei, încă-mi privesc în ochi, fără teamă, cu capul neplecat, destinul.
București, 30 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Carmen Voinea Răducanu
Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.