Mi-am așezat mereu pe rănile făcute de oameni, tot oameni. Din aceia de leac.
Cei hărăziți să-și împrăștie în existența tuturor semenilor lumina generozității mi-au aținut mereu calea tocmai când renegam mai cu obidă întreaga noastră rasă, făcându-mi parcă în ciudă: “hei, greșești, oamenii sunt buni, nu răi!”
Ba chiar au alergat să mă prindă din urmă vindecătorii aceștia de soi rar când, neîncrezătoare că ei ar fi mai buni ca alții și ca mine, mă opinteam să-i las cu buzele umflate mărind distanța ce-o doream cât mai impunătoare între mine și ei.
Cu cât primeam mai multe șuturi când zăceam fără vlagă pe marginea vreunei dureri, cu atât mai sus mă săltau îngerii mei păzitori fără de zulufi și alăute. Dar ce spun eu, îngeri? Erau de-a dreptul serafimi, șefii șefilor îngerilor! Oamenii aceia de care te ciocnești în fiecare zi în drumurile tale, cei ce așteaptă, parcă mereu, un nenorocit numai bun de scăpat din ghearele frumos manichiurate ale neputinței și nefericirii, mi s-au așternut pe fiecare durere chiar și atunci când nu doream să fiu alinată.
Și m-au salvat.

Nu cunosc o mărturisire de dragoste mai profundă a vieții și norocului, pentru mine, ca iubirea pe care mi-au oferit-o, în schimbul tuturor lacrimilor, oamenii de leac cu care m-a răsplătit în vremuri de mare cumpănă, probabil Dumnezeu. Deși nu erau mai lipsiți de griji și nici mai fericiți decât mine.

București, 4-6 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro