Ultima dată când m-am apărat pentru o lovitură primită drept în inimă aveam 10 ani. O colegă de clasă, fată de medic și farmacist, plină de ifose, favorita învățătoarei altfel, urma să-și serbeze ziua de naștere și pe mine nu mă invitase. Când vecinul, colegul de bancă și prietenul meu blond și pistruiat, Cristi, a spus în fața clasei că el nu va veni pentru că eu nu sunt pe lista norocoșilor chemați la chermeză pentru că așa au decis părinții lui și el crede că au dreptate, ea s-a ridicat în picioare și, foarte ofensată, tot în fața clasei întregi, a declarat pițigăiat și legănat, cum că ea, acasă la ea, la importanta ei zi de naștere nu cheamă copii săraci și fără tată.
Am mai auzit doar hohote de râs și nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, decât după ce eram deja călare pe ea: cu o mână o țineam de părul cochet aranjat și-i ținutuiam capul pe dușumea, iar cu cealaltă îi căram palme și pumni cu nemiluita, fără să zic niciun cuvânt, cu buzele strânse.
Învățătoarea m-a săltat cu greu de pe sacul meu de box, probabil că în mânia mea nestăvilită i-am altoit și ei vreun pumn. A țipat la mine, m-a amenințat cu nota la purtare, m-a pălmuit, m-a pedepsit cum a dus-o pe ea capul și cum a îndemnat-o talentul pedagogic. A chemat-o și pe mama a doua zi la școală și m-a făcut golancă, mi-a scăzut și nota la purtare, normal.
Victima mea nevinovată a fost mângâiată inclusiv de tovarășa directoare în persoană, prestigioșii ei părinți căinați de tot corpul didactic, ce să mai zic, a fost o adevărată melodramă siropoasă cu inocenta mea colegă în rolul principal.
Eu, evident, personajul secundar, negativ, ițit printre panseluțe neprihănite din tenebrele unei familii dezorganizate, un element periculos strecurat să destabilizeze armonia unei morale bine înțelenite în mințile aride ale unor adulți drepți, buni și corecți, educatori de vază ai tinerei generații.
Foarte ciudat, mie nu mi-a părut deloc rău de ce-am făcut și nici iertare nu mi-am cerut, oricât au insistat la școală să mă convingă n-am mârâit nici măcar “pardon”.
Mama nu mi-a cerut nimic, nici măcar adevărul meu. A doua zi, după ce o făcuseră să plângă în cancelarie, în drum spre casă, mi-a zis doar atât: “iart-o cândva, dacă nu poți acum. Și iartă-te și pe tine.”
București, 8 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Carmen Voinea Răducanu
Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.