De când mi-o amintesc a avut cearcăne. Iar mie, cearcănele ei îmi produceau un sentiment inexplicabil de panică și durere. Și de atunci, pentru că știu că a fost un înger, am convingerea că toate ființele spirituale cu aripi au ochii înconjurați de cercuri vinete, așa, ca un fel de nimb ce le luminează întreaga făptură. Ca aura ce-o zărim uneori dimprejurul soarelui. Ca haloul ce îmbrățișează în unele nopți luna.
Azi știu că, dacă până acum nu am uitat nimic din cele mai importante lucruri pe care mi le-a plantat în minte, de-acum încolo e imposibil să mai uit ceva. Nu mai poate fi smuls ceea ce a prins rădăcini, a crescut și-a devenit viguros în ani.
Mă ducea de mână peste tot și îmi arăta toate lucrurile importante: cerul, soarele, norii, mestecenii, pisicile, câinii, bisericile, florile, marea, poezia, muntele, animalele, statuile, muzica, oamenii.
Totul era pregătit pe Pământ pentru mine, totul în jur exista pentru bucuria mea, îmi spunea că tot ceea ce are lumea mai frumos e darul lui Dumnezeu pentru mine: luna cu stelele, umbrele răcoroase ale copacilor, plăcerea de a mă cocoța în toți pomii, culorile vii ale florilor, ciripitul păsărelelor, aroma parfumată a teilor, șuierul crivățului, vaierul surd al pământului.
Era cea mai puțin importantă ființă din viața ei, dar eu, pentru ea, eram Universul întreg, nu doar centrul lui. Și totul fusese născut de Dumnezeu pentru mine. Nimic, niciodată, pentru ea.
Apoi am crescut și ea a devenit copilul meu. Iar eu încercam să o învăț, la rândul meu, zi după zi, câte ceva dintre cele importante, credeam eu. Știute doar de mine și omise de ea, doream să o impresionez, să îi arăt eu, ei, lumea și viața.
Doar zâmbea enigmatic, mă asculta și dădea din cap aprobativ, răbdător. Iar eu chiar mă credeam înțeleaptă, eram convinsă că știu mai multe decât ea, că sunt mai inteligentă și mai bună decât ea în multe privințe.
Însă a venit și prima mea cădere de adult, atunci când viața a dat cu mine de pământ fără milă, o prăbușire lipsită de glorie și fără niciun pic de măreție, imposibil de anticipat de către marea mea știință în toate cele. M-a luat în brațe ca întotdeauna, m-a mângâiat ca pe un copil căzut de pe tobogan, m-a ridicat și mi-a scuturat tot sufletul de pulberea pe care durerea o lăsase în urmă, ca odinioară rochițele tăvălite prin praful de prin parcurile pe unde mă jucam.
Apoi mi-a spus doar atât: “să nu te lași niciodată, să te ridici mereu, oricât de grea ți-ar fi prăbușirea. Ai auzit? Să nu te lași înfrântă, să nu te dai bătută, să nu te predai, să lupți până la capăt cu orice nenorocire te-ar lovi și cu oricine te-ar vrea la podea. Să știi de la mine că pentru fiecare înfrângere exista o răsplată, că viața e un cerc într-o continuă mișcare, că răzbunarea binelui ce va să vină biruitor peste rău e ca un curcubeu apărut după ploaie. Iar după fiecare nor, chiar dacă noi nu-l vedem, zâmbește soarele. Altfel n-ar exista curcubeul.”
Un singur lucru nu m-a învățat niciodată: cum să trăiesc cu durerea de a o fi pierdut atât de devreme, cum să accept că îngerii trebuie să plece la un moment dat de lângă noi, la locul lor, în Cer. Chiar și așa cum sunt ei, fără aripi.
În mod sigur nu s-a crezut atât de importantă.
București, 24 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Carmen Voinea Răducanu
Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.