“Există două feluri de a simți singurătatea: a te simți singur în lume și a simți singurătatea lumii.(…)
Care sînt mai nefericiți, acei care simt singurătatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de răspuns. Și apoi, de ce să mă chinuiască ierarhia singurătații? A fi singur, în orice fel, nu e destul?” – Pe culmile disperării – Emil Cioran
În urma tuturor pașilor mei prin viață, pierderile mi s-au transformat în sânge, unul prelins apoi drept din inima mea pe un pământ al nimănui, în țărâna însetată și crudă, în glia-mamă ce-a născut în urmă tristețea, o floare nemaivăzută, greu de prins în imagini și cuvinte, una pe care ți-ai dori-o smulsă cu semințe și rădăcini cu tot și dusă de vânt cât mai departe de grădina luminoasă și senină în care îți imaginezi că-ți duci zilele.
*
Viața mi-a dăruit cu generozitate o pleiadă de dascăli de primă mână, laureați magna cum laude atât în psihologia educației, cât și în pedagogie generală.
Însă unul dintre ei, în mod evident, abordând educarea mea ca om din toate cele 3 unghiuri – executiv, terapeutic și eliberaționist -, a avut cu adevărat conștiința misiei sale, nu numai luându-și în serios menirea și identificându-se afectiv cu mine, dar chiar regizându-mi existența, la un moment dat, cu o îndârjire și o încrâncenare absolut magistrale.
*
Prima amintire despre o cruce șuie, dezrădăcinată și ieșită binișor din pământ, vine de pe la vârsta de 3-4 ani. “E crucea unui copil, ca și tine”, mi s-a spus frust, iar asta m-a pus amarnic pe gânduri. Ce putea să facă un copil ca și mine sub pământ, singur, în întuneric? Fără un dud în care să se cațere, fără gutuile alea de un galben infinit strânse în ambele palme și apoi lovite sistematic de lemnul porții ca să poată fi mușcate cu toți dinții? Fără cățeii, pisicuțele și puii de găină pufoși pe care să-i țină în poală și fără mama și tata care să-l strângă, când și când, cu dragoste totală și bucurie, în brațe? Și n-am înțeles decât că moartea e ceva ca întunericul fără fund, ca orbirea, ca dispariția soarelui, a porților, a gutuilor, a duzilor, a puilor de găină și a dragostei.
Când aveam vreo 10 ani, o verișoară a nu știu cui din familie, o femeie tânără, blondă și extrem de frumoasă s-a aruncat înaintea trenului. Asta am înțeles eu trâgând cu urechea la discuțiile adulților șușotite departe de mine. Când am vrut să fiu sigură că am auzit bine, mi s-a răspuns dur: “a murit și punct. Mai contează cum, de ce și în ce fel? Pentru care motiv te amesteci în discuțiile oamenilor mari?” Dar eu înțelesesem deja că, în plus, moartea nu stă pe gânduri chiar dacă e vorba despre oameni tineri și frumoși. Vine, lovește, te ia cu ea departe de toți și punct, gata!, după aceea totul rămâne un secret al oamenilor mari.
Într-o toamnă, când abia întrasem la liceu și aveam puțin peste 14 ani, m-am întâlnit cu fosta mea vecină și prietenă din copilărie, Ionela. Se lungise cât o zi de post și părea puțin cam șuie. A bălmăjit ceva râzând despre Dănuț, fratele ei de 12 ani, tovarășul meu de ciomăgeală începând de pe la 6 ani și cam până pe la 10, când ne-am mutat. Cu greu am priceput cuvintele ce înotau prin veselia ei, cum că prin august, bunica lor culesese ciuperci din pădurea Ciric și le pregătise pentru toată familia. Și toți au fost otrăviți, mai puțin ea, Ionela, că era în tabără la Năvodari. Dănuț nu a reușit să scape, frații lor mai mici, o fetiță și un băiat, da. Și părinții și bunica s-au salvat.
Dănuț, ciuca bătăilor mele de demult, nu mai era. Iar Ionela, sora lui mai mare cu un an ca mine, prietena mea urâțică transformată într-o preafrumoasă fată, râdea cu nepăsare povestindu-mi întâmplarea tragică a familiei ei. Da, moartea avea și forța de a transforma lacrima în zâmbet, învățătura asta ciudată mi-am însușit-o atunci.
6 luni mai târziu, într-o senină zi de martie, ziua a cincisprezecea, am regăsit-o pe Ionela îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă, întinsă într-un sicriu sărăcăcios, acolo, la etajul 4 al blocului unde ușile noastre au stat față în față, în copilărie, ca două tabere inamice gata să se înfrunte. Bunica ei m-a recunoscut, m-a îmbrățișat și m-a întrebat mândră nevoie mare: “nu-i așa că Ionela noastră e neschimbată și foarte frumoasă? E frumoasă ca primăvara de-afară, parcă e Alba ca Zăpada dormind. N-a putut să treacă peste moartea lui Dănuț, s-a simțit vinovată că nu a fost acasă în vară, se și certase cu el înainte să plece în tabără și a băut verde de Paris, noi îl țineam în casă pentru gândacii de bucătărie.”
Moartea venise iar pe lângă mine, mi se insinuase iar în viață arătându-mi că poate fi și frumoasă, depinde în ce fel și din ce unghi reușești să o privești.
Apoi, cu anii, a sosit din ce în ce mai des să se vadă cu mine. Ne-am întâlnit de-aproape, privindu-ne ochi în ochi, de vreo 30 de ori. Cam mult pentru o viață de om – una încă nedusă până la capăt. Mi-a predat de fiecare dată câte o lecție plină de barbarie și-apoi a plecat, la fel ca întotdeauna, nu cu mâna goală, ci înhățând în ghearele ei ascuțite o ființă dragă și apropiată mie, exact ca un uliu hulpav un firav pui de găină. Lăsându-mă mereu mai bogată în lacrimi, mai sărăcită de iubire.
Și-am înțeles anevoie că Moartea – da, exact ea și doar ea – mi-a dăruit, predându-mi cu o generozitate infinită tot felul de lecții, o viață de singurătate. Ba chiar punându-mă, parșiv, într-un anumit moment, ca într-un joc didactic cu caracter formativ, să aleg între ea și singurătate – acea materie pe care mi-o băgase pe gât și ea, alături de alți învățători, cu înverșunare, încă din copilărie.
Explicându-mi în felul ei nemilos și clar că de ea este firesc să nu am a mă teme, dar dacă țin să-mi fie frică de ceva, atunci de pustiu pot și chiar ar fi natural să mă înfricoșez.
Banala și atotprezenta moarte, dascăl devotat în viața mea, m-a făcut să pricep că singurătatea o fi un ucigaș de stirpe nobilă, dar e feroce. Și că, după toate pierderile, azi, în lumea așa cum o percep eu după atâta școală, a devenit un fel de privilegiu de castă să fii îmbrățișat de aristocratica și plina de grație cruzime a singurătății paroxistice.
De cea, adesea, mai adâncă decât moartea.
Urziceni, 10 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
