La fereastra apartamentului modest unde-mi duc zilele, vin porumbei fără încetare. Adastă puțin, uneori bat cu ciocurile în geam dacă nu găsesc pe pervaz nimic de mâncare și-așteaptă. Apoi gâlgâie ceva, privesc lung înspre mine și își iau zborul, lăsând în urmă pentru câteva clipe un zgomotos și puternic fâlfâit de aripi. Ca o chemare.
Câinele meu, gelos și vigilent, latră nervos și tare ar ieși după ei să-i alerge, ba chiar să-i și jumulească măcar puțin, ca un veritabil vânător primitiv.
Iar eu mă îndrept spre ferestre orice aș face în acel moment, îmi place să-i privesc. Mereu mi-am dorit să văd cum arată linia orizontului privită de sus, de la înălțimea la care ajunge privirea lor. Să mă îndepărtez de mine împreună cu ei, svelt, înalt, mândru și liber printre coliviile noastre regulamentar orânduite în blocurile înalte de beton, să planez măcar până deasupra lacului din apropiere. În căutarea hranei îndestulătoare după care tânjește sufletul meu, oricare ar fi aceea și oriunde s-ar găsi.
Dar mă opresc lângă geam și zâmbesc. Și mereu mi-am trimis doar gândurile cele mai ascunse cu ei. Uneori mai aproape, alteori la foarte mare distanță, doar privind nemărginirea prin ochii lor. Și-am ajuns, astfel, departe. Chiar și deasupra plajelor pustii, plutind peste valurile înalte și albite de spumă ale tuturor mărilor și oceanelor. Am pășit, călătorind cu ei, la țărmul unde mă aștepta și iubirea și fericirea. Am ancorat unde mi-a spus inima că e locul meu și-am plecat, ridicând toate pânzele sus, de unde nu mi-am dorit niciodată să eșuez.
De la fereastra apartamentului modest unde-mi duc zilele, doar privind și înțelegând pot fura și învăța, dacă vreau, ca pe cea mai iubită și de viitor meserie, eliberarea. Libertatea.

București, 12 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro