Am visat că Răul se prăvălea peste mine din senin. Mă sufocam de spaimă, era o prezență malefică ce-mi înconjura toată ființa și, în același timp, se lăsa peste mine cu o greutate enormă, apăsându-mă, asfixiindu-mă, cu intenția vădită de a mă tortura, nu de a mă ucide. Gura mea larg căscată căuta cu disperare aerul, mâinile mi se zbăteau frenetic, încercam să scap de teroare dar era peste tot, mă încercuise, se insinuase perfid chiar și înlăuntrul meu. Răul făcea, cumva, parte din mine toată șì din tot ce era lângă mine, pentru mine. Și m-am trezit. Sentimentul că ceva demoniac era acolo, senzația că-mi dă târcoale ceva satanic, murdar, cumplit, iminent persista, ba chiar se amplifica trează fiind. Și m-am culcat la loc, în încercarea de a mă elibera de groază printr-un somn forțat, indus. Fusese doar un vis ce se continua, încă, absurd, în realitate. Dacă adormeam la loc s-ar fi sfârșit. Inutil efort. În somn, Răul era tot prezent, parcă mai viu, mai puternic, mai crud și neîndurător. Îmi amintesc că mă gândeam în același timp cât trăiam totul, cât de straniu și cât de real este ceea ce mi se întâmplă. Și mai știam că nu o să scap ușor de paralizantul sentiment că entitatea aceea îngrozitoare este cu mine aievea și nu are nicio intenție să-mi dea drumul. Și iar m-am trezit. Nu mai știu de câte ori și pentru cât timp a jucat, psihotic, demonul ping pong cu mine, indiferent că dormeam sau eram trează rămânea prezent și aveam un înspăimântător sentiment că nu reușesc să-I îndepărtez oricât mi-aș fi dorit-o, că va pleca numai dacă și când va dori el. Mi-am mormăit mecanic, fără credință, în gând, puținele rugăciuni pe care le cunosc, adică două: Tatăl Nostru și Îngerașul. Mi-am făcut și câteva cruci cu limba în cerul gurii, ca oamenii de la țară când cred că trăiesc povești cu vârcolaci și nu-și pot mișca mâinile paralizate de arătările din celelalte lumi. Niciun rezultat. Numai la un descântec de dragoste nu m-am gândit decât târziu.
M-am ridicat la marginea canapelei pe care adormisem cu o seară înainte. Era încă viu, cu mine, știam după frigul cumplit care îmi vâjâia pe lângă cap, deși am dat vina pe fereastra rabatată în toiul gerurilor de ianuarie și chiar m-am ridicat să o închid. Și-apoi, am așteptat cuminte să se ducă pe un drum de leac, însoțindu-l cu Iubire, cântându-i despre Iubire în formule magice, fermecate. Ba chiar iubindu-l. Și s-a dus.
Abia a doua zi, trează de-a binelea, am realizat că azi, când nu se mai moare din dragoste, plecăm de pe Pământ triști și singuri, din lipsa ei. Și-am înțeles nu numai visul ci și realitatea chinuitoare a celor ce-au plecat din Iubiri, Iubind. Și, mai apoi, s-au întors în căutarea ei de oriunde s-ar fi aflat.

București, 30 ianuarie – 23 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro