Month: June 2014

Calea rătăciților

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

gothic-love-dark-x-id-10462761
Mi-e dor de niscaiva oameni imperfecți. Așa, ca mine.
De cei ce încă se mai caută, încearcă să se descopere în fiecare clipă și n-au țopăit direct spre concluzii dogmatice și aiuritoare de-îndată ce s-au trezit scăpați în cap în vâltoarea vieții.
Îmi lipsesc pământenii ce nu-și repetă în oglindă clipă de clipă “sunt cel mai frumos din orașul acesta”, n-au tulburări de comportament și accese patologice de narcisism de s-ar pupa în oglindă de dimineață până-n seară de frumoși și perfecți ce sunt.
Mi-e drag să stau lângă cei ce sunt mai puțin semizei și cât se poate de umani. Să fiu împreună cu ei, ființe de-o simțire cu mine, plămădite din carne, sânge, zâmbet și lacrimă. Să stau cu oameni ce sunt supuși greșelilor personale, dar nărăvași, neîmpăcați cu propria lor natură. Cu cei ce-s loviți atât de erorile lor cât și de cele ale altora. Dar iertători și aspiranți la un dram de înțelepciune. Ce-s măcinați de îndoieli, de ratări, de visuri spulberate. Dar știu să mai râdă, să mai creadă, să mai spere și, mai ales, să mai iubească. Și sunt mai puțin extraordinari și mai mult normali. În toate.
Mi-e dor de oameni obișnuiți, cu bunele și relele lor, cu idealurile lor firești, cu picioarele adânc sădite în pământ și cu visurile agățate de colțurile Lunii, așa cum mi-e dor, zi de zi, de fluturi multicolori ori de cearcănele atât de vii ale cerului – curcubeie pline de apă și de lumina soarelui.
Mi-e dor de o viață firească, lină, unde să nu mai simt cum mă pierd de oameni. De o existență fără căutări dramatice și nătânge, fără brațele singurătății înfășurate strâns în jurul nopților cu mantii bătute în stele.
Râvnesc să calc peste zile într-o cadență domoală, călâie, plină de o liniște spartă doar de fâlfâitul aripilor vântului de miazăzi și de glasurile cristaline ale păsărilor – drumeți rătăciți, ca mine, în zborul lor spre un orizont prea îndepărtat, acolo unde se află țărmul pe care se vor regăsi toți cei cândva pierduți.

 

București, 30 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Despre binecuvântata inegalitate

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

images
Nu intra într-o luptă corp la corp cu răutatea. De poți.

Oricât s-ar clama că Binele învinge răul, la un moment dat, măcar pentru o perioadă chiar și scurtă de timp, tot nenorocirea stă călare pe situație.
Dă-i Binelui Timp. Oferă-i Încredere. Dăruiește-i Răbdare.
Și când se va întrema, când își va recăpăta puterile, va ieși biruitor la suprafață, dominând chiar și cea mai grea înfruntare.
Binele câștigă întotdeauna. E drept, uneori mai târziu.
Binele nu uită niciodată încercările prin care a trecut, nu duce înspre derizoriu nicio confruntare cu adversarul său, învață locul fiecărei capcane, evită cum poate și el toate loviturile directe. Ba chiar și pe cele lipsite de orice cavalerism, sub centură.
Obrajii lui păstrează dârele tuturor lacrimilor căzute, ochii-și poartă cu orgoliu cearcănele fiecărei insomnii, inima nu-și ascunde cicatricile rămase după plăgi grave iar gura, ca pe un stigmat, duce cu ea peste tot surâsul fiecărei speranțe niciodată suprimate.
Binele se aseamană, într-un fel firesc și natural, cu sora lui geamănă, Iubirea. Pentru că, de fapt, nu-și propune să uite niciodată durerea ci, pur și simplu, o iartă și pășește hotărât spre înainte. Cu brațele deschise larg. Cu încredere. Cu speranță. Cu bucurie. Cu răbdare. De mână cu Iertarea, mereu, spre tot ceea ce îi pregătește viața.

 

București, 30 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Panseurile unei blonde. Despre unele, despre altele…

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

up30584
E suavă, e sublimă, e romanțioasă, e cinstită. E veșnic cuprinsă de amintirile unor furori amoroase cu o durată medie de viață de-o noapte, etern îndrăgostită de bine, de frumos, de salvarea planetei și a câinilor de deltă. Un fel de Xena, ca să mă-nțelegeți. E însetată de înțelepciune, adică de ziceri adânci ca Groapa Marianelor. Contemporane, de preferat.
E patetică, dar nu-și dă seama, ea se simte superioară tuturor, locuind extrem de confortabil în pielea ei cam groasă, mai ales în zona obrajilor bucălați.
Nimeni nu e mai bun ca ea, nimeni nu e mai drept, mai profund, mai îndrăgostit, mai vertical. Nicăieri nu s-a mai întâlnit o fericire sau o suferință ca a ei, una cu mai multe surle și trâmbițe anunțată, una cu mai multe adjective perfecționată. Una mai public despuiată, se înțelege.
“Dramele Parisului câte-au ieșit până acuma, toate le-am citit de trei ori”, zice noua Zița, femeia zilelor noastre de pe Facebook, ambetată absolut de cultură. Sau măcar de lectură, tot de Facebook și ea, că doar n-a pândit-o ghinionul să-i fi trântit careva în cap toți clasicii literaturii universale din vreo bibliotecă a Academiei.
Și ce-i mai nostim, e că înspre ea dau năvală toți tânguitorii de profesie, nu de alta, da’ să compătimească împreună pe marginea vreunei realizări remarcabile la ea în cartier ori a vreunui citat genial dintr-un contemporan cu reședință permanentă pe rețelele de socializare: “Vai, țațo, zău! Parol! Să mă-ngropi!” – da’ le zice adânc de tot.
Deci, să dăm like, să dăm share, să ducem mai departe cuvântul domnului. Sau doamnei. Să contribuim la propagarea desteptăciunii de turmă.
A panseurilor lui Gâgă, în fond.

Eu am obosit de atâția oameni născuți fără simțul ridicolului.
Voi cum stați cu ficatul?

 

București, 25 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Casa mea din Cer

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

4c7bd34353dd5258eaf29075a2d51d1e
Vă aduceți aminte de desenul vostru favorit? Cel pe care-l schițați de fiecare dată, în copilărie, când cineva vă punea talentul la încercare, cel ce vă devenise familiar, era ca o a doua piele, se mula perfect pe dorințele voastre, întrunea perfect toate alegerile voastre fericite și toate criteriile de siguranță.
De obicei era o casă cu un pom lângă ea, un soare, un cer cu nori pufoși, un gard, două-trei flori și maximum un câine care privea împietrit, de pe coala de hârtie, către admiratorii capodoperei de care erați extrem de mândri.
Desenul pentru care am luat eu nota doi în clasa întâi era o casă așezată pe un nor, ca o insulă în derivă atârnată de Cer. Casa mea era un imens diamant cu tăietură brilliant ce strălucea de-ți lua ochii, mai ceva ca soarele. De fapt, casa mea era soarele însuși.
Avea doi ochi și o gură numai zâmbet, fără ferestre și ușă, iar hornul din care ieșea un rotocol de fum era o foarte caldă inimă roșie. Câinele aferent acelei gospodării inedite plutea și el cu urechile în sus și coada ridicată, într-un cer albastru marin, iar florile își ițeau capetele colorate de după fiecare nor. Copacul meu era răsturnat, coroana se sprijinea pe pământ iar rădăcinile încârligate se înfipseseră direct în Luna maiestuoasă cu trei stele în jur, mândre doamne de onoare.
Pentru că da, în reprezentarea lumii mele ideale, desenul avea și-o Lună în miez de zi. Una născătoare de surprinzătoare detalii, cu pomi și vrăbiuțe gureșe.
Casa mea, corp celest central al micului meu univers, nu avea niciun fel de gard, ca și cum niciun pericol nu s-ar fi putut ivi niciodată, de nicăieri, în lumea mea ideală, și nimeni nu ar fi avut vreo intenție cotropitoare.
Învățătoarea m-a acuzat de blasfemie, pe motiv că nu se mai văzuse nicăieri o casă în Cer, un copac pe Lună, ori flori cu rădăcinile în aer și vrăbiuțe stând în cap printre crăci, răsturnate cu gheruțele în sus.
Mi-a dat nota doi, mi-a rupt desenul și m-a somat să aduc un altul a doua zi. Unul frumos. Cu o casă așezată pe o linie maro, dreaptă, cu două ferestre oarbe, o ușă închisă, un copac alipit regulamentar, un câine cu o privire fixă și două flori cu capete înclinate sub un cer de care atârnă trist un soare cu dinți neregulați, unul cu zâmbet spart. Luna era interzisă cu desăvărșire, așa, ca un avertisment trimis dinainte oricărei visări prohibite. Despre stele nu mi-a spus nimic, astfel că le-am desenat zăcând de lingoare prin iarba țepoasă și rară a desenului de-a doua zi, prăbușite din ceruri pe un pământ secetos, cu ciori răzlețe. Desen primit cu un zâmbet larg, plin de mulțumire. Intrasem, în sfârșit, în rândul lumii. Cu nota 7.

 

București, 16 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Despre îngeri și alte ființe supranaturale înzestrate cu calități excepționale

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

10382000_247262962130680_7420949992858561548_n

Când au venit în a treia zi de la naștere să-mi ureze bun venit pe Pământ, ursitoarele au adus cu ele, evident, daruri. Și sigur că, printre ele, pe ușă s-a strecurat ca musafir nepoftit și vrăjitoarea cea rea, un spirit de neoprit, se pare, de către armata de îngeri ce-mi veghea petrecerea de bun sosit. Iar pe foaia aceea mare împarțită în două, cu bune și ne-bune, pe care mi-au înscris tot ce-aveau de oferit pentru mine, nesuferita aceea neinvitată și-a lăsat și ea amprenta, așa cum era de așteptat.
Însă, la puncte, au ieșit învingătoare mereu zânele bune, precum au hărăzit dintâi sorții. Și așa cum Serafimul, mai-marele îngerilor mei, și-a dorit de la bun început pentru mine.
Lângă un nor întunecat, ursitoarele scriau repede pentru viitor un cer de un albastru nemaivăzut. Alături de o lacrimă, așezau imediat cel mai frumos surâs, iar lângă singurătate mi-au întins, cu amândouă mâinile, în dar, iubirea nemuritoare.
Au fost de neoprit, de parcă aripile heruvimilor neputând alunga răul cu o zbatere, au căutat cu tot dinadinsul să-l îndulcească cu cele mai dumnezeiești adieri.
Mi-au așternut în cale, să-mi fie drum de înțelepciune, cele mai frumoase victorii alături de înfrângeri care dor și mi-au alinat suferințele cu cele mai de preț împliniri.
Și la câteva rânduri, tot repetau “iubire”, indiferent ce necaz încondeia într-o parte a vieții mele cotoroanța cea întunecată.

Apoi am crescut și lucrurile s-au întâmplat întocmai: iubirea mi-a însoțit fiecare pas și nu m-a părăsit niciodată. Și-a arătat chipul luminos de după fiecare colț umbros, mi-a aținut calea chiar și-atunci când drumul spre care mă îndreptam părea unul pustiu și plin de spini. O dată și-a ițit chipul plin de frumusețe și lumină chiar la mine în livadă, într-o iarnă a inimii mele, printre ramuri de cireș și crengi cu flori de măr, ascuns după cel mai mare buchet de roze ce mi-a fost vreodată dăruit. Și ce e mai important, aducându-mi în același buchet pacea și primăvara.
Iubirea, în toată viața mea, a îmbrăcat cele mai frumoase și neașteptate chipuri, de obicei omenești. Pe care le-am numit, după cum m-a dus pe mine mintea, prieteni. Deși ei erau de-a dreptul îngeri.
Unul dintre ei, extrem de curat, are și un nume pământesc, doar aparent prozaic: Alina Gimmelsberger. Dar ce poți fi când vii să mângâi, să-i fii alin altui om? Nu înger? Și a sosit la timp în viața mea și în mine s-a făcut brusc primăvară. Azi știu că nu-i voi mai da drumul niciodată să plece, cu riscul de a o închide, pentru totdeauna, prizonieră de suflet, în inima mea.
La mulți ani, Alinule! Te iubesc! Să nu-ți lepezi aripile niciodată, pentru nimeni și nimic! Iar pentru mine vei fi mereu îngerul cu râs zglobiu și ochi ghiduși din livada în care, mamă desăvârșită, ai născut primăvara laolaltă cu Bucuria, Curajul și Încrederea.
La mulți ani, ființă supranaturală!

 

Urziceni, 8 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

În Lumină

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

so_gone_by_galenvalle-d6azl5a
În Lumină

Disperarea neagră se poate împarți în câteva etape.
Prima e suferința. Una în crescendo până devine atroce, inumană ca o ardere pe rug a unui trup viu și plin de forță, ce nu-și dorește să moară și luptă cu înverșunare, dârz, încăpățânat, mândru. Durerea e atât de intensă, încât, o auzi real, poate ușor înfundat, ca pe un vaier lăuntric, de parcă ficatul, stomacul, ochii, plămânii ar striga după ajutor. E o tortură, simți suferința ca pe o despicare sadică, lentă a sufletului și aruncarea miezului său, încă fierbinte, unei haite de hiene hămesite. Până când devine de nedescris chiar și în cele mai pline de substanță dintre cuvinte, până când ajunge carne vie ce se desprinde de pe oasele trupului tău.

Și-atunci ai pășit în cea de-a doua etapă: căderea în gol. Prăvălirea în neant. Cazi, cazi și tot cazi și prăbușirea asta nu se oprește nicicum, cu nimic. Realizezi că îți vei zdrobi capul în picajul ăsta incontrolabil, că-ți vei frânge visele toate, că-ți vei amputa singur, la final, aripile acelea atât de măiastru alcătuite de zei, dar nici că-ți mai pasă.
“Lasă să pic, vreau să cad, să mă duc cât mai jos, să ajung până în fundul pământului, să mă lăfăi în abis ca într-o baie binecuvântată și mângâietoare dintr-un iaz plin de lapte de măgăriță, să mă regăsesc și să mă înalț după alunecarea asta haotică sperând într-o renaștere ca a păsării Phoenix, din iadul durerii să mă ridic și să mă scutur de toate mai frumoasă, mai puternică, învingătoare absolută într-o ipotetică altă viață. Dar numai după ce voi fi atins cele mai întunecate meandre ale nimicului, ale deșertăciunii, după ce mă voi fi purificat în neguri prin uciderea a tot ceea ce îmi seacă azi fiecare curgere de apă vie încă de la izvoare.”

În cea de-a treia etapă intrat, te confrunți cu răzvrătirea împotriva părăsirii tale chiar de către tine întru sfidarea tuturor regulilor morale, cu furia împotriva renunțărilor tale nedemne și lașe. Nu vrei să te lași învins, din genuni te poți sau nu te mai poți scoate înapoi în lumină, iar tu vrei să fii, acum și aici. Și nu te poți bizui pe o salvare miraculoasă după ce ai atins străfundul. Vrei să exiști chiar și atârnat la brațul de oțel al durerii ce te strânge nemilostiv la pieptul ei și te ține captiv la cheremul nepăsării sale barbare. Vrei să te ridici și să o iei iar de la capăt orice ar însemna asta, chiar și o altă suferință, chiar și o altă pierdere. Ba chiar cu prețul oricâtor umilințe cu care ești hotărât să te bați și pe care să cutezi, cândva, a le învinge. Îți amintești că ești plămădit din visuri și iubire, că ai fost frământat de mâinile divine cu un scop pe care nu-l cunoști și pe care, admițând că l-ai afla cândva, poate că nici nu l-ai ști înțelege. Și te poticnești când vrei să te ridici, dar nu te lași, încerci mai departe. Și-ntr-o binecuvântată zi, reușești. Ești iar în lumină.

Ultima etapă este cea despre rănile sădite și-nfrunzite în tine de către disperarea cea neagră. Arată cam ca niște flori ale luminii, cele cunoscute de noi ca a fi nemuritoare, veșnic proaspete chiar dacă timpul le-a călcat în picioare – imortele.
Poți să-ți împletești din ele o coroniță a învingătorilor și să le porți înmănuncheate astfel ca pe un trofeu unic, în lume și-n afara ei, mereu cu tine, ca o cunună de spini pe care ai câștigat-o adunându-ți cu trudă din ape negre toate crucile azvârlite de soartă până ai reușit aducerea lor pe un mal însorit. Sau le poți renega, lăsându-le astfel să-și înfigă în tine rădăcini mai adânci ca viața și mai puternice ca moartea, dându-le voie așadar să te cucerească și să te ocupe ca pe cea mai slabă cetate ce i-a fost dată în dar de înrobiții ei locuitori unui comandant de oști nedemn și comun învingător.

Eu am trăit toate cele de mai sus și am ales.

 

București, 3 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Între a fi și a deveni

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

artworks-000064954911-fsl1de-original

Uneori mă întreb unde se oprește visul și din ce punct se declanșează sarabanda realității vieții mele?
Unde e limanul dorințelor mele sau în ce negură se ascund, poate de frică, toate idealurile pe care le-am hrănit mereu, în sinea mea, cu cele mai nebunești și pline de ardoare aspirații?
Unde s-a pierdut fiecare dor și în ce direcție mi-a mișcat inima prima lacrimă?
Unde mi-am alungat zâmbetul pe care l-am purtat atât de senin, până la inconștiență, în timpul când, an după an, viața îmi tranșa cu strașnice aptitudini de măcelar fiecare oportunitate?
Unde mi-am ascuns fericirile toate, râvnind doar bucuriile simple ca un călător prin pustii apa și niciodată nectarul tuturor zeilor?

*

Poate în felul în care am trăit fără nicio complicație, elementar, rudimentar, reprimându-mi fiecare încercare de zbor, greșind astfel mereu și luând-o întotdeauna de la capăt, la pas, prin praful tuturor cărărilor prea umblate.
Poate doar pentru că am ales să nu tai nodurile gordiene care mă țineau legată între neputințe și nepăsări, lanțuri derizorii dar amarnic de puternice.
Poate din cauză că m-am prăbușit mereu împiedicându-mă în vise prea înalte, iar realitatea a fost întotdeauna mai puternică decât toate idealurile mele.
Ori poate că, deși levitând, nu pot atinge nicio stea chiar dacă am fost dăruită cu știința de a spera dureros de frumos.
Iar cerul va rămâne, pentru mine, un plan mereu tot mai îndepărtat.

 

București, 2 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro