Zilele vieții mele mi-ar părea cel puțin ciudate dacă nu mi-aș avânta gândurile, din când în când, spre cel mai ascuns dintre cotloanele sufletului meu. N-aș mai fi eu. M-aș simți abandonată chiar de către ființa cea mai îndelung răbdătoare, de cea mai fină cunoscătoare a tuturor bunelor și relelor din mine: eu însămi. O incursiune în haosul din cămăruța aceea mică-mică, dar depozitară a celor mai mărețe simțiri, măcar o dată la câteva zile, mi-a devenit necesară ca aerul și apa. O plimbare senină sau cu pași încordați, fie chiar și arareori, pe-acolo, pe unde sălășluiesc de obicei cele mai aiuritoare, intime și nespuse dorințe, cele mai nebunești și mai grozave neîmpliniri, pentru mine ține deja de un anumit confort fără de care nu mai pot gândi și acționa coerent. Trebuie să ajung, măcar din timp în timp, în locul unde mi-am îngropat, precum pirații în grotele de sub mări, comorile cele mai de preț. Și unde, câteodată – mai ales atunci când ajung la fundul sacului -, trebuie să călătoresc ca să-mi realimentez memoria de sine, scoțând pe furiș din cuferele bine dosite, pline ochi cu piese strălucitoare atât de necesare traiului îmbelșugat al sufletului meu, câte un vis.
*
Citeam la un moment dat, undeva, cum că viața ar fi o fabrică de împlinit dorințe. Și-am fost de acord cu asta, pentru că așa ar părea la prima strigare. Și așa ar fi drept să fie. Și așa ne-ar plăcea nouă, tuturor, să credem. Dar este, în același timp, și locul în care toate visurile sunt condamnate la moarte. Fără niciun drept la apel. Chiar și cele împlinite.
E o chestie de perspectivă. Dacă visul e speranța într-o perpetuă tinerețe și frumusețe, ori în veșnicia unei vieți fără de moarte și a unei morți fără de uitare, e clar că dorințele de mai sus sunt destinate unei existențe în spatele gratiilor de la saloanele unui spital de nebuni, secția furioși și irecuperabili. Pe același palier al dorințelor de închis la balamuc aș așeza și speranța câștigului la loto, dar despre asta vă voi scrie mai mult cu altă ocazie, un calcul matematic al probabilităților spune că nu am dreptate pe de-a-ntregul.
Pentru mine, viața e un loc în care toate visurile mor. Se împlinesc dorințe, asta da. Se râde, se risipesc lacrimi, se luptă, iar uneori, viața găzduiește chiar și un soi de fericire. Dar visurile se împlinesc în Cerul născut pentru a fi de-a pururea. Pământul, aidoma vieții, nu are dreptul de a fi nepieritor. Iar visurile n-ar trebui să moară niciodată. Nici măcar o dată cu noi. Ar trebui să călătorească prin Univers, sărind de pe o stea pe alta, ca într-un joc copilăresc. Să adaste câte-un pic pe câte-un astru mai strălucitor și-apoi să plece spre un alt orizont, într-un voiaj fără de sfârșit, fără de îngrădiri, fără odihnă și fără de amintiri. Visurile ar trebui să aibă o viață a lor, una nemuritoare, independentă de noi și de legile noastre cărora, pieritori, ne supunem.
Că unde-ar putea să se ducă să moară? Nu există un cimitir pentru visuri, așa cum există un cimitir al elefanților.
Visurile ar fi frumos să se transforme în îngeri. Ca o prelungire a noastră de dincolo de viață.
București, 21 iulie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
