De toamnă

gothic-love-dark-x-id-10462761
Binecuvântate ne fie ploile!

Cele ce ne spală sufletele de păcatele noastre grele, cele ce ne purifică aerul rarefiat al nădejdilor, cele ce ne potopesc în rafale în zilele aprinse de vară, cele ce ne desfac pletele în șuvițe solitare lipite de obraji și de tâmple, cele monotone, mărunte și fără de sfârșit din primăveri crude și din toamne târzii, cele ce ne acoperă cu picăturile lor molcome sau năvalnice toate lacrimile de fericire, toate plânsetele de dor.

Binecuvântate ne fie dorurile!

Cele ce ne aduc în lumină toate pierderile, cele ce ne arată bogăția bine ascunsă în inimi, cele ce ne ard pe dinlăuntru toate zâmbetele, cele ce ne cuprind cu patimă toate mințile, cele ce ne leagănă toate nădejdile, cele ce ne îngăduie toate nebuniile, cele ce ne dezmint toate puterile, cele ce ne mărturisesc slăbiciunile, cele ce ne înalță sufletele năruite și bine încătușate în durere.

Binecuvântate ne fie durerile!

Cele ce ne sfâșie pieptul cu ghearele lor ascuțite, cele ce ne slăbesc inimile cu adâncimea prăpăstiilor de la marginile lor, cele ce ne istovesc sufletele cu forța lor atât de greu de învins, cele ce ne pustiesc lăsându-ne eterni pribegi în căutarea fericirii, cele ce ne consumă toate înstrăinările, cele ce ne sublimează fiece pierdere.

Binecuvântate ne fie pierderile!

Cele ce ne arată cât suntem de efemeri, cele ce ne zâmbesc întotdeauna de după lacrimi, cele ce nu se vor mai întoarce niciodată la noi, cele ce ne amintesc mereu cât am fost de fericiți când nici nu știam că există amurg sau toamnă.

Binecuvântate ne fie toamnele!

Cele ce duc cu ele păsările călătoare înspre zări mult mai senine, cele ce ne fură verdele copacilor lăsându-i goi ca-n ziua Facerii lor, cele ce ne usucă câmpiile legănate sub vânt, cele ce ne răpesc dragii și-i poartă înspre Cer, cele ce ne spun mereu o poveste târzie de iubire.

Binecuvântate ne fie iubirile!

Cele ce ne așează de-a dreapta Tatălui, cele ce ne nasc aripi de Îngeri, cele ce ne arată cât suntem de frumoși chiar când nu suntem astfel, cele ce ne așează copii la sân, cele ce ne pun inimile la picioarele lui Dumnezeu, cele ce aduc viață vieții.

Binecuvântate ne fie viețile!

Cele pline de doruri, de lacrimi, de ploi, de iubiri, de dureri, de toamne, de pierderi.

Cele pline de disperare, de amintiri, de zâmbete, de soare, de tristeți, de mări, de flori, de prieteni, de nori, de culori, de poezie, de țărmuri, de bucurii, de orizonturi, de munți, de cărți, de râuri, de împliniri, de curcubeie, de păduri, de muzică, de stele, de urgii, de regăsiri, de speranță.

Binecuvântate ne fie speranțele!

 

 

București, 23 septembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Ultima singurătate

big_thumb_71c963641b08f67adb05dc7557193242
In loving memory of my friend, Daniela Nahmany

„Când dragostea este deja nerostiă, iar vechile răni rămân fără alinare, descoperim ultima singurătate: aceea a îndrăgostitului fără iubită, a copiilor fără părinți, a mamei fără copii.” – Ernesto Sabato

 

Durerea îmbracă cele mai stranii forme. Uneori, doar se oglindește ca o părere, ca o umbră, în doi ochi măriți de uimire în fața loviturii primite. Alteori, e un urlet inutil, ridicol în urechile celorlalți, prizonier încă în pieptul celui ce l-a scos din adâncul sufletului, în speranța unei eliberări grabnice. Câteodată, e un fel de lacrimă aninată într-un echilibru precar de vârful genelor; nu cade, nu se evaporă, doar stă. Șade cuminte, indecisă, parcă. Apoi, e acea durere mută și surdă la orice vine din afara ei. Ca și cum nimic nu mai rezonează în ea, ca și când platoșa ce o înconjoară i-ar fi fost cusută direct în carne făcând-o una cu ea, ca și cum doar o implozie sinucigașă ar mai putea-o spulbera, împrăștiind-o în cele patru zări.

În alte rânduri apare și durerea aceea care pornește năvalnic, ca o viitură plecată din rărunchi, ajunsă pe sub pleoape, în ochi. Curge fără ca cineva sau ceva să-i poată pune stavilă.

Cred că am cunoscut toate manifestările durerii. De fapt, nu sunt sigură, poate că nu. Încă nu. Deși le-am trăit inclusiv pe cele cu particularități deosebite, personale: durerea ce dă buzna prin cuvinte se mi se învălmășesc în vârful degetelor și-mi aleargă ca sute de cai sălbatici pe la tâmple, pe sub frunte, pe retină, prin toate circuitele de la rădăcina firelor de păr. Sau cea golită complet de cuvinte, durerea blocată într-o singură silabă, una majoră: “NU!”. Durerea mai poate fi și aceea răsfrântă undeva, în acordurile unui cântec ce duce și aduce cu el chipul unui om iubit plecat pentru totdeauna. Durerea…

Durerea e doar o poveste. A mea.

*

La ce folosesc tragediile în viața unui om? E simplu: pentru ca soarta să-i bage cu forța pe gât niște lecții. Pe lângă care am trece, altfel, cu toții, orbiți de nepăsare, plutind într-o dulce, inconștientă și salvatoare inocență. Ce nu poate dura la infinit, din păcate. Pentru că, întotdeauna, vine peste noi tăvălugul nenorocirii exact atunci când ne așteptăm mai puțin. Însă învățăturile căpătate în urma dramelor prin care ne vedem nevoiți să navigăm cu talent sau fără, cu șanse de salvare sau în lipsa lor, n-au totuși nicio valoare atâta timp cât ne încăpățânăm să le privim ca pe niște pedepse nemeritate, ca pe nedreptăți ale căror victime am căzut fără a avea vreo culpă.

Întotdeauna mi-am întreținut cu ardoare, în mine însămi, credința că orice lecție vine frumos împachetată între copertele unui adevărat ceaslov, plin de suficiente capitole prin care e musai să trecem pentru a ne însuși temeinic toată materia. Dar că nu mereu înțelegem asta deplin. Omitem multe pagini, atât de multe, încât, rămânem corijenți cam de fiecare dată și-o luăm de la capăt. Repetăm. Și tot repetăm. Degeaba. Lecțiile rămân mereu neînvățate. Până într-o bună zi, când viața ne ia frumușel de guler și ne aruncă afară din nepăsarea noastră cea de toate zilele, din toate clipele. Ne dă un brânci de sus și ne rostogolim fără grație până la începutul Golgotei pe care am urcat până atunci cu indolență, chiar dacă anevoios, an de an, timp după timp, nesocotind toate avertismentele.

*

Tot ce-am pierdut cândva se va întoarce la noi prin amintiri și înțelepciune, într-o ultimă singurătate. Și nu, nu e niciun fel de consolare în asta. Doar recunoștință că am fost acolo când cineva, din afara noastră, ne scria, poate fără ca măcar să știe asta, pe acordurile unui pian, propria istorie. Istoria unui prieten rămas fără un prieten.

Hod HaSharon, Israel – București, 10 – 19 septembrie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Răzbunarea prostului

dancing-fantasy-artistic-creative-facebook-timeline-cover,1366x768,66315
Bărbații/femeile își vând amintirile sau doar visează să le retrăiască cu altele/alții? E atât de obsedantă amintirea fericirii sau trădarea celor mai sublime momente e, de fapt, pentru noi, oamenii, doar o amară răzbunare la gândul că Paradisul a fost etern pierdut?

 

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro