Ora 6.58

Îmi place și, în același timp, nu-mi place o filă albă. E ca o dimineață proaspătă dar care se anunță a fi ori banală și lipsită de perspective ori garnisită cu toate faptele pe care abia aștepți să le împlinești. Și căreia îi poți adăuga tot. Tot ce te răscolește, tot ce te îmbie, toate visurile, crezurile, zâmbetele și nădăjduințele. Dar și lacrimile, speranțele deșarte, iubirile neîmplinite sau pierderile ireparabile. Plus ceea ce ți-a pregătit hazardul.

Astăzi e o nouă zi, una dintre cele multe, cu un nume oarecare: 30 aprilie. O coală aIbă, impasibilă și indiferentă. Ca o casă dalbă cu pereți goi. Ca un răsărit trăit într-un loc total necunoscut. Și cu destinații imposibil de aflat până hăt departe, la apus, când soarele se duce să moară puțin.

Față în față cu peretele ăsta de pânză imaculată al zilei pe care încă nu s-a proiectat nimic, singurul lucru ce contează sunt eu. Eu, cea ce-i poate adăuga suflet. Eu, cea ce poate colora zorii abia născuți în toate nuanțele ce mă compun, folosindu-mă de sentimentele ce mă definesc, ce mă inspiră și mă diferențiază sau nu de alții.

Coala asta pură, iluminată încă difuz de un soare ce se lasă dorit pare o invitație la viață. La destăinuri. La un vals în doi, eu dimpreună cu gândurile mele.

Ce să scriu despre ziua de azi și să pot aduce altora regăsire? Să pot dărui?

Că am început-o așa cum mi-am dorit să-mi încep toate zilele din viață de o bucată de vreme încoace – cu recunoștință.

Că sunt.

Că încă mai sunt.

Că mă pot mișca.

Că pot în continuare să simt. Inclusiv durerea. Să doresc. Să duc totul spre un liman fericit. Să dăruiesc. Să iubesc și să râd, să plâng, să mă rog, să cânt, să strig, să primesc, să mă descopăr. Și să scriu despre toate acestea. Astăzi, 30 aprilie.

Ora 18.21

Se întinde alene seara și neliniștea a apărut iar la stânga mea, înspre partea inimii. S-a instalat confortabil, ca la ea acasă, încălțată cu pâslari moi și pufoși și-a început, prepotentă, imperativ, să-și ceară răsplata: răspunsuri.

 – Astăzi te-ai iertat?

– Astăzi te-ai iubit?

– Astăzi ai iertat?

– Astăzi ai iubit?

– Ce vis uitat ieri ți-ai împlinit azi?

– Cât ai zâmbit azi din zâmbetele omise ieri?

– Ce speranță de dus până la capăt ți-ai așternut molcom dar decis azi, în sertarul cu dorințe secrete?

– Dar în cutia cu amintiri ce-ai mai răscolit azi, când ieri părea că nu mai vrei să știi de ea?

Da, cred că și astăzi m-am iubit puțin, deși nu m-am iertat pe de-a-ntregul. Nu mi-am făcut timp pentru prea multe iertări nici pentru mine și nici pentru alții, și mai cred că m-am ocupat într-o măsură justă cu bucuria și mai puțin cu tristețea aducerilor aminte – astfel, cutia cu amintiri a rămas neatinsă, n-am urnit-o de-acolo, din șifonierul acela alb, pictat, din lemn răcoros de nuc, dosit în căsuța veche pentru oaspeți din visurile mele.

Iar speranța, chiar ca în legenda Pandorei, acum ceva vreme s-a furișat afară exact la timp, aproape fără voia mea, doar cu puțin înainte să cadă capacul greu al cufărului peste tot și să rămână prizonieră pentru totdeauna. Iar ce-a zburat pe urmele speranței îmi asum, bine și rău deopotrivă.

 Ora 23.40

Da, o coală albă este ca întâia zi a Facerii Lumii, ca atunci când Dumnezeu a născocit cerul și pământul, ca la începuturi, când pământul abia creat era netocmit și gol.

O coală albă nu este doar o dimineață proaspătă, ci este o Geneză. Ca fiece zi ce se naște, așa cum azi, timp ce se pregătește deja să moară, a apărut pe lume. Iar de la ea, o zi oarecare, o filă albă insignifiantă, cu recunoștință, poți ridica o lume întreagă. Poți zidi un univers.

Am așezat pe coala albă, într-o ultimă zi de aprilie dintr-o primăvară din viața mea, tot ceea ce pun mereu în panerul zilelor mele fericite, zile ce pe dinlăuntrul lor, pentru cei dinafară, arată toate la fel de banal: puțină strălucire. Și-am ostenit încercând să despart în mine binele de rău, așa cum la Facerea Lumii, Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric.

Iar mâine o voi lua de la capăt, ca într-o Geneză perpetuă. O altă filă albă, o nouă zi. De construit, de trăit, de iubit. Ba chiar și de greșit.

București, 30 aprilie 2015
Carmen Voinea-Răducanu
Text publicat în cartea “Astăzi”, editura Ascendent, 2015

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro