Judecata de Apoi. Inculpată, Eva

fullsizerender-8 (1)

 

Am limpezit apele oglinzii ca să mă pot privi, sănătos, în adâncimea ei. Stau dreaptă și goală în lumină. Inertă. Doar ochii mi se mișcă și scrutează cu atenție imaginea reflectată de luciri pe bucata asta de sticlă amalgamată pe dos. Stau ca fetele mari de la țară în noaptea Sfântului Andrei și aștept să se iște din apele nevălurite ceva care să mă ajute să înțeleg.

*

…Da, parcă semăn cu mama. Și cu bunicile mele. Și cu mamele bunicilor mele. Cu mătușile și verișoarele mele. Cu prietenele și neprietenele mele. Cum stau așa, chipul meu are ceva din blândețea obrajilor Sfintei Maria – iertare! Dar are și ceva din tristețea ochilor Mariei Magdalena. Sigur, cele din toate reprezentările lor pământene. Da, sunt o bucățică imperfectă din Universul ăsta desăvarșit, sunt, în mod cert, toate femeile știute și neștiute, văd bine. Vin din trecut și mă îndrept prin surorile și fiicele mele către viitor.

Am iubit și am urât. Am dansat și mi-am ținut mâinile cuminți in poală. Am țesut covoare și vise. Am netezit cu palmele goale așternut de spini pentru dragoste neîmpărtașită și am fluturat batiste a despărțire pe un peron de unde nu mai pleacă și înspre care nu mai vine niciun tren neștiut. Picioarele mele au alergat pe malul mării, pașii mei au rămas îngropați la țărm, sub rafale de vânt. Unghiile mele au desprins cu sânge de pe stânci tradafirii deșertului, smulgându-i pustiului din ei inșiși. Am zămislit din vorbe și din dragoste, copii. Care, la mine, nu au apucat în viață lumina zilei. Am mângâiat ochii obosiți ai bărbaților iubiți și le-am săpat zâmbete în colțurile gurii. Unora, le-am născut în inimă cuvântul “dor” și am încercat sa-i invaț, cu migală, cum să-mi cuprindă-n palme măcar sufletul. De cele mai multe ori, n-am reușit. Am alergat cu panere de fructe spre spitale, să tamponez broboanele de sudoare de pe tâmplele dragilor mei. Am ascultat pioasă rugăciuni de iertare a sufletelor cântate de preoți lângă gropi deschise. Mi-am acoperit părul sălbatic la intrarea in biserici, dar n-am făcut-o cu inima împăcată. Am ascultat greierii în nopți adânci cu luna plină și am ținut strâns la piept copiii altora, făcându-i să râdă fericiți. Am ridicat săbii pentru dreptate, dar am ucis atunci și cântece. Am născut poeme la ceasurile serii și am avortat multe împliniri. Am adăpat la izvorul bucuriei oameni triști și nefericiți și am făcut curat intr-o casă. Am întins o pâine celor înfometați. Am îmbrațișat mame disperate și am luptat cum m-am priceput împotriva urâtului din mine și din alții. Uneori am și învins. Am căzut și m-am ridicat, împiedicându-mă în fuste. Am alungat și am ademenit. Am cules fructe și am născocit din fire de păianjen noduri gordiene. Am achitat toate birurile către soartă și n-am negociat plățile amare pentru fericire. Am zâmbit către înapoi și acum merg spre amurg. Am iubit. Am și plecat din iubiri și am rămas în durere, întorcându-mă și împlinind profețiile oracolelor. Am ornat mese în cinstea prieteniei și am amestecat în bucate făcute pentru hrana sufletelor întâmplate în preajma mea. Am împletit fulare și am copt colaci pentru Înviere. Am legănat prunci adormiți și am sădit o magnolie în cinstea tuturor primăverilor ce vor îmboboci.

*

Am înțeles. Sunt vinovată. Ca sunt femeie. Întreagă. Cu bune și da, și cu rele. Cred că azi o să-mi cumpăr un trandafir sângeriu și o să-l țin în mâna stângă, cea dinspre partea inimii. Și așa, gătită, o să purced înspre iarna asta scăldata în soare timid, un soare dintr-un anotimp ca cel al Facerii Lumii, dureros ca alungarea din Rai înspre Viată. Un anotimp în iarna destinului, al meu și al tuturor femeilor ce trăiesc în adâncul meu, pe rând, în șir indian.

Carmen Voinea-Răducanu
Text publicat în revista Tango-Marea Dragoste, București, 20 ianuarie 2012

http://revistatango.ro/carmen-voinea-raducanu-judecata-de-apoi-inculpata-eva-2662

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Ceea ce purtăm în inimile noastre

Unknown

 

Ceea ce purtăm în inimile noastre suntem noi.

Ceea ce purtăm în inimile noastre ne clădește viitorul, ne construiește demnitatea, ne întărește caracterul și ne modelează sufletul. Ceea ce purtăm în inimile noastre ne croiește viața.

 *

Orașul în care m-am născut, cu străzile lui încărcate de povești, cu pavajul pe care au călcat poeți ce m-au învățat visarea, cu teii lui parfumați la început de vară, cu frunzele lor căzute – covoare așternute sub tălpile mele în zilele însorite de toamnă. Orașul în care am călcat pe toate aleile Copoului mult prea romantic pentru vremurile pe care le trăim, orașul în care am privit cu orele plopii fără soț, în care râdeam în hohote, adolescentă blondă, pe aleea cu castani din curtea liceului. Orașul în care plecam iarna de la liceul meu de pe deal pe servieta de liceană transformată în sanie. Orașul în care Melania, prietena mea, mă lua în fiecare dimineață de-acasă și în drum spre școală mă scotea opintit din nămeții ce-mi înghițeau trupul firav de copilă. Orașul în care am învățat să scriu, să doresc, să sper, să lupt, să plutesc și să cad. Și iar să mă ridic.

Mama cu mâinile ei superbe, calde și mici, cu părul ei negru albăstrui, cu buzele ei pline și ochii ei muți, de antracit. Mama cu inima ei blândă și bună, cu pantofii ei înalți, decupați, din lac de culoarea pielii, cu paltonul ei greu ca un sac de ciment, purtat ani în șir ca să pot eu să-mi cumpăr în fiecare iarnă ce-mi poftea inima. Mama și mirosul de măr ras, mama și cafeaua de dimineață, mama și rujul de care nu se despărțea niciodată, mama care-mi împletea părul în cele mai frumoase cozi rusești care au existat vreodată, mama care se coafa singură în fiece dimineață și mă spăla pe spate la dușul din fiecare seară. Mama cu felurile ei de mâncare ciudate, evreiești, rusești, moldovenești și estoniene. Mama pe care o scoteam din minți copil fiind, mama pe care o supăram întotdeauna și care m-ar fi iubit oricine aș fi fost, orice aș fi devenit, mama apărându-mă cu trupul ei de toate relele. Mama care și-ar fi dat viața pentru mine și care-a plecat într-o stea chiar în ziua când copiii cuminți primesc daruri, iar cei răi nuielușe. Mama care nu m-ar fi părăsit niciodată.

Cărțile mele de suflet, cele pe care le voi citi și răsciti până când ochii nu mă mai vor lăsa să o fac. Doar că sunt atâtea că nu-mi ajunge timpul să le scriu, oare când o să le pot relua? “Cartea de la San Michele”, “Moartea fratelui meu”, “Pe culmile disperării, “Noaptea de sânziene”. “Domnișoara Christina”, “Secretul doctorului Honigberger”, “Șarpele”, “Nopți la Serampore”, “La țigănci” – nuvele fanstastice. “La Medeleni”, “Lorelei”, “Pânza de paianjen”, “Povești nemuritoare”, “Voica”, “Cartea de la San Michele”, “Coliba unchiului Tom”, “Adio, arme”. “Iliada și Odiseea”, “Jane Eyre”, ”Ion”, “Răscoala”, “Pădurea spânzuraților”, “Căderea Constantinopolului”, “Dinastia Sunderland Beauclaire”, “Adam și Eva”, “Iona”, “Arta conversației”, “Fiul risipitor”, “Orașul cu fete sărace”, ”Paula”, “Un veac de singurătate”, ” O tragedie americană” și poezie, mereu poezie, întotdeauna poezie, măcar una pe seară.

Scriitorii și poeții care mi-au îndrumat visurile, care mi-au validat dorințele, care m-au sfătuit mut să mă împrietenesc pe viață cu slova scrisă: Cioran, Panait Istrati, Kazantzakis, Esenin, Radu Tudoran, Teodoreanu, Isabel Allende, Shalom Alehem, Eliade, Rebreanu, Scott Fitzgerald, Marquez, Păunescu, Bacovia, Eminescu, Faulkner, Hemingway, Eliade, Tolstoi, Edgar Allan Poe, Sylvia Plath, Walt Whitman, Vintilă Corbul, Dante, Homer, Caragiale, Kafka, Oscar Wilde, Axel Munthe, Virginia Woolf, Petru Popescu,Theodore Dreiser, Paler, Novalis, Sorescu. Scriitorii care m-au făcut mai bogată decât Cresus.

Muzica, cea care mă face să visez, mă ridică la cer atunci când zac doborâtă, mă emoționează necontenit, mă face să-mi doresc să lupt, să înving, să fiu exact cea care sunt. Orice-ar fi.  Eugen Doga, Eugen Doga, Eugen Doga. Dmitri Shostakovici, Puccini, Enescu, Vladimir Vâsotski, romanțele rusești, Alifantis, Tudor Gheorghe, Verdi, Ceaikovski, Beethoven, Bizet, Dvorak, Berlioz, Saint-Saenz, Albinoni, Dida Drăgan, Loredana, Stravinski, Paganini, Strauss tatăl și fiul, Liszt, Chopin, Cotabiță, Tatiana Stepa, Șeicaru, Anca Parghel, Janice Joplin, Metallica, Aerosmith, Guns N Roses, AC/DC, Pink Floyd, Iris, Cargo, Compact, Phoenix, Queen, Beatles, Elvis Presley, Rolling Stones, Pasărea Colibri, Eric Clapton, Paul Anka, Baniciu, Bob Dylan, Leonard Cohen, Mariza, Dulce Pontes, Vali Sterian, Gary Moore, Fabrizio de Andre, Celentano, Ornela Vanoni, musicalul Notre Dame de Paris, Riccardo Cocciante, Lucio Dalla, Dire Straits, Bruce Springsteen, muzica anilor ‘50-’60 și mă opresc. Nu pot să-i cuprind acum, pe toți, în gândurile mele. Dar îi port în inimă necontenit, îi port în sânge, în cuvinte, în atitudini.

Locurile pe unde am pășit prin lumea largă, mările și culorile lor, nisipul de diverse consistențe și nuanțe, vulcanii mustind de foc, munții cu tăcerile lor maiestuoase, orașele cuminți sau nebune, oamenii de toate culorile, din toate rasele și toate religiile, cu portul lor, cu mâncărurile lor, cu tradițiile lor. Râurile și câmpiile, copacii și lanurile de floarea soarelui, ori cele înflorite de rapiță, animăluțele cu ghidușiile lor, cu privirile lor inocente. Clădirile lumii, construcții modeste sau pline de fală, străzile și claxoanele, magazinele forfotind, casele cuminți în serile de Crăciun și luminile lor binecuvântate, apartamentele moderne și ciudate cu fața spre mări învolburate ori liniștite. Și livada aceea în care știu sigur că vom ridica căsuța visurilor noastre printre cireși, salcâmi roz, magnolii, caiși și viță de vie. Căsuța cu pisici, căței, iepurași, foc de lemne în șemineu de piatră și liniște.

Cei plecați, cei rămași, cei buni, cei răi, cei indiferenți. Prieteni, cunoștințe, străini, apropiați, depărtați. Oamenii din viața noastră.

Dureri, bucurii, lacrimi, doruri, decaderi, zâmbete, fericiri mărunte, suferințe majore, fericiri maxime, suferințe simple. Experiențe de trăit.

*

Ceea ce purtăm în inimile noastre este iubirea pentru toate cele trăite, simțite, gândite, sperate, nedesăvârșite, greșite, văzute, ascultate, întâlnite, dorite, împlinite, ratate.

Ceea ce purtăm în inimile noastre este viața trăită dimpreună cu tot și cu toate frumusețile sau tristețile lumii.

Ceea ce purtăm în inimile noastre nu ne poate lua nimeni, pentru că ceea ce purtăm în inimile noastre suntem noi. Iar asta ne poate înălța sau prăbuși.

Carmen Voinea-Răducanu
Malmö-București, 1-19 ianuarie 2016

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro