Am limpezit apele oglinzii ca să mă pot privi, sănătos, în adâncimea ei. Stau dreaptă și goală în lumină. Inertă. Doar ochii mi se mișcă și scrutează cu atenție imaginea reflectată de luciri pe bucata asta de sticlă amalgamată pe dos. Stau ca fetele mari de la țară în noaptea Sfântului Andrei și aștept să se iște din apele nevălurite ceva care să mă ajute să înțeleg.
*
…Da, parcă semăn cu mama. Și cu bunicile mele. Și cu mamele bunicilor mele. Cu mătușile și verișoarele mele. Cu prietenele și neprietenele mele. Cum stau așa, chipul meu are ceva din blândețea obrajilor Sfintei Maria – iertare! Dar are și ceva din tristețea ochilor Mariei Magdalena. Sigur, cele din toate reprezentările lor pământene. Da, sunt o bucățică imperfectă din Universul ăsta desăvarșit, sunt, în mod cert, toate femeile știute și neștiute, văd bine. Vin din trecut și mă îndrept prin surorile și fiicele mele către viitor.
Am iubit și am urât. Am dansat și mi-am ținut mâinile cuminți in poală. Am țesut covoare și vise. Am netezit cu palmele goale așternut de spini pentru dragoste neîmpărtașită și am fluturat batiste a despărțire pe un peron de unde nu mai pleacă și înspre care nu mai vine niciun tren neștiut. Picioarele mele au alergat pe malul mării, pașii mei au rămas îngropați la țărm, sub rafale de vânt. Unghiile mele au desprins cu sânge de pe stânci tradafirii deșertului, smulgându-i pustiului din ei inșiși. Am zămislit din vorbe și din dragoste, copii. Care, la mine, nu au apucat în viață lumina zilei. Am mângâiat ochii obosiți ai bărbaților iubiți și le-am săpat zâmbete în colțurile gurii. Unora, le-am născut în inimă cuvântul “dor” și am încercat sa-i invaț, cu migală, cum să-mi cuprindă-n palme măcar sufletul. De cele mai multe ori, n-am reușit. Am alergat cu panere de fructe spre spitale, să tamponez broboanele de sudoare de pe tâmplele dragilor mei. Am ascultat pioasă rugăciuni de iertare a sufletelor cântate de preoți lângă gropi deschise. Mi-am acoperit părul sălbatic la intrarea in biserici, dar n-am făcut-o cu inima împăcată. Am ascultat greierii în nopți adânci cu luna plină și am ținut strâns la piept copiii altora, făcându-i să râdă fericiți. Am ridicat săbii pentru dreptate, dar am ucis atunci și cântece. Am născut poeme la ceasurile serii și am avortat multe împliniri. Am adăpat la izvorul bucuriei oameni triști și nefericiți și am făcut curat intr-o casă. Am întins o pâine celor înfometați. Am îmbrațișat mame disperate și am luptat cum m-am priceput împotriva urâtului din mine și din alții. Uneori am și învins. Am căzut și m-am ridicat, împiedicându-mă în fuste. Am alungat și am ademenit. Am cules fructe și am născocit din fire de păianjen noduri gordiene. Am achitat toate birurile către soartă și n-am negociat plățile amare pentru fericire. Am zâmbit către înapoi și acum merg spre amurg. Am iubit. Am și plecat din iubiri și am rămas în durere, întorcându-mă și împlinind profețiile oracolelor. Am ornat mese în cinstea prieteniei și am amestecat în bucate făcute pentru hrana sufletelor întâmplate în preajma mea. Am împletit fulare și am copt colaci pentru Înviere. Am legănat prunci adormiți și am sădit o magnolie în cinstea tuturor primăverilor ce vor îmboboci.
*
Am înțeles. Sunt vinovată. Ca sunt femeie. Întreagă. Cu bune și da, și cu rele. Cred că azi o să-mi cumpăr un trandafir sângeriu și o să-l țin în mâna stângă, cea dinspre partea inimii. Și așa, gătită, o să purced înspre iarna asta scăldata în soare timid, un soare dintr-un anotimp ca cel al Facerii Lumii, dureros ca alungarea din Rai înspre Viată. Un anotimp în iarna destinului, al meu și al tuturor femeilor ce trăiesc în adâncul meu, pe rând, în șir indian.
Carmen Voinea-Răducanu
Text publicat în revista Tango-Marea Dragoste, București, 20 ianuarie 2012
http://revistatango.ro/carmen-voinea-raducanu-judecata-de-apoi-inculpata-eva-2662
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Carmen Voinea Răducanu
Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.