Month: February 2016

Drumul către fericire

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 4 Comments

Automne46 (1)

 

 

 

“În timp ce făceam considerații nu tocmai senine privind pinii, stâncile, valurile, am simțit brusc în ce măsură sunt înlănțuit de acest splendid univers blestemat.” – Mărturisiri și anateme, Emil Cioran

 

 

Mi-e greu să cred că este doar ora 3 după-amiază, afară pare mai curând că înserarea s-a pogorât peste o zi deja mohorâtă. E un vânt cumplit și în toată jumătatea de zi ce-a trecut cerul a fost întunecat spre sumbru. În aer e numai un vuiet și-un vaier iar dacă stai prost cu nervii, ei bine, vremea de-afară e un motiv în plus de depresie.

Soarele se lasă așteptat aici mai ceva ca o cucoană simandicoasă la o soarea cu pretenții. Iar noi nu l-am mai văzut de câteva zile – afară când plouă, când mai stă, numai nourii s-au așezat greu, grei, peste tot pământul și nu se vor urniți nicicum. N-aș fi crezut că-mi poate fi atât de dor de soare, mie, veșnica îndrăgostită de vânt, de ploaie, de nori, de întunecare, de alb și negru, de împletirea lor în gri, de cât mai puțină culoare.

Și totuși viața merge înainte. Mai cu fulare din ce în ce mai groase, cu mănuși căptușite cu polar, cu tot felul de căciuli, care mai de care mai trasă peste urechi și aproape să ne-acopere ochii, ieșim și noi în orașul invadat de oameni zgribuliți. Ne ducem mai departe către împlinire și-n clipele mai puțin frumoase, mai puțin fericite.

Până la urmă, cât de departe am ajunge pe drumul pe care-l avem de urmat dacă nu ne-am lupta cu intemperiile și ne-am străbate calea spre vis doar în zilele cu soare, cer albastru, ciripit vesel de păsărele și susur de ape cristaline? Dacă ne-am opri de fiecare dată când cerul s-ar acoperi de nori negri, dacă ne-am adăposti îngenuncheați când cad din înalt torente de lacrimi grele de neputință, dacă am rămâne înrobiți vântului potrivnic ce ne suflă-n față ne-ar mai ajunge timpul să ne împlinim destinul?

Și-atunci mergem mereu către limanul sensului nostru, fie cerul cât de negru, fie norii cât mai greu așternuți pe dârzenia noastră, fie tornadă în toate ce ni se întâmplă. Mai smulgem câte un spin împlântat în tălpile dezgolite ale sufletului așternut pe cărările sinuoase ale ursitei, mai zâmbim unui val de mare ce ne spală privirile de urâtul ascuns în fatalitate, ne mai ridicăm cu o palmă deasupra sorocului odată cu pescărușii de la malul mării.

Dar nu ne oprim. Niciun drum către fericire nu e pietruit numai cu bucurii și nu pășim pe el doar în ziele senine. Și vai de acei ce nesocotesc lacrima ce ne spală de păcat! Pentru că nu ne e dată fericirea în absența durerii, căci nu ne e dată bucuria fără plata achitată anticipat norocului. Și nu ne sunt date nici zilele însorite fără să ne fi potopit mai înainte măcar un diluviu. Suntem înlănțuiți cu durerea. Asta e, da. Un fel de osândă în avans pentru fericirea ce va fi să ne vină asupră.

 

Malmö, 31 decembrie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

Nostalgii de noiembrie

Carmen Voinea Răducanu Efemeride 2 Comments

12196353_10203998686402039_1087492039818205281_n (1)

 

Un om cu adevărat singur este cel căruia nu-i pasă decât de el însuși. Cel căruia nu i se încălzește inima în prezența niciunei alte ființe, cel căruia nu-i poate fi îngenunchiat egoismul de niciun fel de sentiment pentru alții. Nici măcar de către compasiune.
Când cea mai importantă, de fapt unica grijă a omului devine doar propria persoană, când singurele sale preocupări sunt canalizate doar spre îndeplinirea dorințelor sale și numai ale sale, atunci începe cea mai profundă, dureroasă și nesfârșită singurătate.
Rămâneți cu noi, oameni buni. Nu vă îndepărtați, e atât de ușor să vă desprindeți de frumusețea vieții pe calea atât de complicată de pe Via Dolorosa…

 

1 noiembrie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Prăbușire

Carmen Voinea Răducanu Uncategorized 2 Comments

12208762_10204009165104000_8812513819912872041_n

Duminică seară, la Iași, noiembrie-și ningea peste mine frunzele – raze galbene de Lună. Părea că se prăbușea din ceruri, sinucigașă, toamna.

Iași, 10 noiembrie 2015
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Marasm

Carmen Voinea Răducanu Efemeride 1 Comment

ghost_girl_by_kml91225-d4fxycm-e1409935681855 (1)

Ne-am prăvălit în abisul propriilor neputințe și ne place! Pentru că unii dintre noi, o dată trântiți la pământ nu mai pot – pentru că nu mai vor? – să se ridice. Ne-am obișnuit să ne târșâim prin țărână așa de bine, încât starea de verticalitate spirituală a devenit o povară greu de îndurat.

Ne-am prăbușit în nesimțire, în prost-gust, în indolență, în nepăsare, în incultură și în mitocănie. Ne bălăcim în necredința care ne-a ucis speranțele și nu ne mai oprim din blasfemiatoarea invocare a vinei celorlalți.

N-am certitudinea că mai există șanse pentru o renaștere a păsării Phoenix din noi înșine. Autodafé-ul periodic pare a fi un exercițiu inutil, odată ce reînvierea din propria cenușă sfârșește tragic în aceeași indiferență pentru nemurire.

Mi-aș dori să nu am dreptate, dar fără niciun pic de cinism, subliniez: am. Si voi avea, până când bucuria credinței în Dumnezeul din adâncul nostru ne va împinge din nou în sus.

 

Urziceni, 7 februarie 2012
Carmen Voinea-Răducanu

Text publicat pe www.codrosu.ro, la 7 februarie 2012

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Oportunism și Înviere

Carmen Voinea Răducanu Uncategorized 2 Comments

Au existat oameni în viața mea pentru care, în adâncul sufletelor lor, nu am valorat nici cât un cartof încolțit (sau ceapă degerată, tot aia e).

Oameni care au calculat minuțios avantajele apropierii de mine precum contabilii taxele și impozitele de dat la stat, nu care cumva să le dea cu minus pe undeva, la coloana unde e înscris profitul.

Așadar, se gândeau ce se gândeau și se frământau: la ce ne-ar folosi nouă omul ăsta?

Păi, uite, ne-ar folosi să ajungem cumva mai aproape de X, Y sau Z (care X, Y sau Z , necunoscute, ar putea fi egale cu o persoană publică, două, trei. Un redactor șef de revistă, un boss de departament esențial într-o televiziune, un publicitar cu zvâc, ori un mare manager de la cine știe ce firmă importantă, să zicem). Pentru că este în relații excepționale cu X, Y, Z, ba chiar cu unii dintre ei e chiar prietenă întrucâtva.

O să mă opresc aici cu ecuațiile astea matematice până nu mă fac de râs, sunt bâtă la așa ceva, uneori mi-aduc aminte cu greu și de tabla înmulțirii dacă ma ia careva repede. Ideea e că odată atins scopul, “scara” de care se foloseau acei oameni din viața mea pentru a se cocoța până la a atinge stelele, era împinsă cu nepăsare și aruncată deoparte. Ce-i drept, probabil ca-și ziceau în mintea lor că acolo le va fi etern locul, fără să se gândească că uneori “scara” mai e de folos în viață și la coborâre. Nu de alta, dar ca să nu dea dureros cu târtița orgoliului de pământ când vor fi azvârliți de sus, din înaltul cerului către care aspiraseră nemerituos, doar prin sforării ieftine, de bălci. Și mai ales prin mimarea unei relații de prietenie.

Alteori, am fost folosită și pe post de mantá de vreme rea. “Ține bine de ploaie, e impermeabilă, săraca” – și-or fi zis ei mărunt, în barbă. Numai că, exact ca în bancul ăla cu Bulă care se înjunghie singur când e prins de canibali și află că vor face cizme din pielea lui, cam așa am făcut și eu când am înțeles cum eram prețuită: “na, na, na, să vă intre apă în ciubote!”. Și i-am lăsat în plata Domnului în oceanul de ipocrizie din ei înșiși, să facă pluta și să iasă la mal din furtuni cum or ști.

S-a mai întâmplat chiar și să fiu desconsiderată în ascuns, iar asta nu am înțeles-o niciodată. Adică, de ce în ascuns? Eu sunt de părere să-i dăm mereu Cezarului ce-i al Cezarului și sincerității onorul, chiar dacă-i scump tributul. Și, obligatoriu, să îmbrăcăm în mantii mătăsoase de ceremonie adevărul – dar, din păcate, el nu-i la îndemâna oricărui coate goale ieșit la plimbare prin lume dezbrăcat de caracter.

Dacă v-aș vorbi despre prietenii oportuniști și ipocriți din viața mea, mi-ați răspunde “eh, ai descoperit tu apa caldă! Mai știm și noi câte ceva despre asta, nu ai trecut doar tu prin așa ceva”. Voi n-ați greși, eu nu aș rezolva nimic și, la final, de nicio parte nu s-ar înregistra vreun câștig dintr-o atare discuție – totul s-ar solda numai cu o droaie de amintiri amare puse iar pe tapetul deziluziilor de care nu ducem niciunii lipsă. Sigur, poate că cineva ar învața din experiențele noastre cu numitor comun, în mod clar cineva dispus să ia seama la astfel de ființe dintr-o practică trăită pe pielea altuia. Sau poate că sunt oameni ce tocmai experimentează astfel de trăiri și peste sufletele tuturor, al meu și-al lor, s-ar așterne o aducere aminte leșioasă, tristă și aducătoare de nori pe cerul vieții noastre – una altfel aflată într-o bună stare, una senină precum lumina acestei dimineți blajine, plină de culoare, muzică și sunete grandioase de clopote ce bat a solemnitate, azi, la Varșovia.

Este Paștele catolicilor și atmosfera este una de sărbătoare. În fața hotelului însorit, o fanfară cu instrumentiști în uniforme elegante, de paradă, cântă a veselie și a bună dispoziție, cântă viața și bucuriile ei simple, atotcuprinzătoare. Dimpreună cu sufletul meu. Uitând astfel în urmă, împreună, eu și alții ca mine ce inundă străzile orașului străin mie, ceea ce nu ne definește, ceea ce ni s-a luat, ceea ce ni s-a uzurpat și ceea ce ne așteaptă înainte: o zi frumoasă și blândă de sfârșit de martie, dreptul la prieteni frumoși și fără calculatoare de mână frumos pitulate în buzunarele din partea stângă, de la piept. Dreptul la propria valoare, la încredere în noi, la onoarea de a fi iubiți pentru ceea ce suntem, nu pentru oportunitățile pe care le zăresc alții în noi în drumul lor către cine știe ce culme – drum pe care calcă fără niciun scrupul, chiar dacă ar fi să strivească în cale, sub bocanci, sufletul unui om care chiar a crezut în ei.

E Paștele catolic la Varșovia și totul – natura, oamenii, muzica, zâmbetele, viața -, celebrează Învierea.

Iar eu, nu întâmplător, mă scutur de tristețea trădărilor și merg înainte spre Lumină, spre reînvierea credinței mele cum că nu toți oamenii sunt la fel, nu toți prietenii te folosesc și nu toți îți dau valoarea relațiilor pe care le-ar putea dobândi prin tine.

Pot fi iubită exact pentru ceea ce sunt, iar Dumnezeul din adâncul meu mă vă duce mereu către oamenii asemeni inimii mele, care iubesc cu sinceritate și care-mi surâd ținându-mi mâna în drumul pe care ni se imprimă pașii prin viață. Lăsând în urmă, în case coșcovite peste care s-au așternut tăcerile copilărești ale unui suflet îndurerat, tristele fantome ale unor iluzorii prietenii.

 

Varșovia – București, 31 martie 2015 – 8 februarie 2016

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

Lecții

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

krist-mort-05
Am învățat că fiecare tristețe din amurg are în spate un trecut, unul în care o naștere a unui sublim răsărit a adus cuiva speranță și poate chiar fericire.

Am învățat că pentru fiecare înfrângere există o răsplată, că viața e un cerc într-o continuă mișcare, că răzbunarea binelui e mereu mai crudă decât a răului.

Am învățat că fiecare zi înseamnă un dar neprețuit, un dar pentru care uităm fără încetare, tot în fiecare zi, să fim recunoscători.

Am învățat că oamenii sunt de foarte multe feluri, dar în principal se împart în buni și răi, fiecare categorie divizată mai apoi în tot soiul de subcapitole, așezați fiind noi pe diferite trepte ale evoluției. Nu-i o dramă.

Am învățat că nu am învățat mare lucru și că mai am destul drum de străbătut până la înțelepciune și acceptare.

Am învățat că nu merită să mă schimb pentru nimeni, dar să fac orice schimbare pentru mine și sufletul meu înseamnă, fără de tăgadă, să-mi onorez viața.

Am învățat că există în unii oameni o adevărată splendoare a ticăloșiei și-a arivismului și se scaldă cu satisfacție în mocirlă ca în cea mai exclusivistă dintre piscine.

Am învățat că există un soi de rafinament al ipocriziei în foarte mulți dintre semenii mei, nu sunt doar ipocriți și-atât. Sunt ipocriți-eleganți, oameni ce-ți înfig în spate șișul fabricat în Ferentari doar după ce și-au ales și-au îmbrăcat cel/cea mai sofisticat/ă smoking/rochie de gală din dressing. Cu mănuși de mătase frumos asortate, evident.

Am învățat că bunătatea sufletească e o monedă de schimb pentru mulți dintre noi: sunt bun cu tine dacă ești bun cu mine.

Am învățat că aflarea expresiei “do ut des” este bucuria năprasnică a celui ce chiar se consideră generos fără să fie.

Am învățat că deși mulți oameni știu exact cine sunt, de fiecare dată când ne întâlnim îmi întind mâna și se prezintă cu o imensă candoare, demnă de o cauză mai bună. Poate vor doar să se convingă încă o dată și încă o dată că exist, iar eu încă mai cred că sunt prea buni ca să încerce să mă facă să mă simt ca și cum n-aș fi existat niciodată pentru ei.

Am învățat că timpul nu le rezolvă pe toate. Nici măcar nu le amână. Doar le trece cu vederea, le ignoră cu superioritate, aroganță și o măsură infimă de măreție indiferentă.

Am învățat din creștinism că nu întotdeauna cei buni înving și aproape niciodată cei răi nu plătesc pentru păcatele lor pe lumea asta.

Am învățat că răsplata pentru faptele rele vine mereu din cer, dar într-o altă viață, una eternă. Însă nu ne garantează nimeni și nimic că aceea chiar există dincolo de speranță.

Am învățat că Dumnezeu ne este Învățătorul Suprem, dar până și el are de suferit zi de zi din cauza neștiinței noastre.

Am învățat că n-am ce face cu părerile de rău ale celor ce nu înțeleg unde le sunt greșelile și că e mai bine să mă retrag într-o tăcere asurzitoare din calea lor.

Am învățat că prietenii cei mai buni sunt oamenii cei mai discreți din lume: nu sar în foc pentru tine doar când apare televiziunea la incendiu, nu se mișcă de la căpătâiul tău când ești doborât la pat de suferință și-ți ostoiesc arsurile cu toate leacurile pe care le depozitează în inimi.

Am învățat că prieten nu este cel ce pretinde că-ți e atunci când ești perfect, ci este cel care știe că-ți e camarad mai ales atunci când ești strigător la cer de imperfect.

Am învățat că prietenia nu este despre “eu sunt”, ci mai ales despre “tu ești”, nu e despre “ți-am dat” ci mai ales despre “mulțumesc că ai primit”.

Am învățat că ironia șfichiuitoare și vorbitul în doi peri bătând șaua să priceapă iapa, nu sunt deloc semne bune. Dar cu siguranță sunt semne că acolo există clar o deficiență de caracter.

Am învățat că toate lacrimile mele vărsate pentru nedreptățile înghițite s-au transformat cu timpul în oceane nesfârșite de cuvinte. Albastre, verzui, ca peruzeaua, tulburi ori limpezi, învolburate sau liniștite. Poate chiar și adânci câteodată, dar nu știu sigur. Las valurile să se exprime. Exact, cele ce duc și aduc vești dintre larg înspre țărm, la un liman fericit.

Am învățat că iubirile nu sunt întodeauna ceea ce par și nu sunt nici ceea ce ne-am dori noi să credem că ar fi. Sunt sau nu sunt, atât. Important e să nu se lase devorate de timp.

Am învățat că semnul “atenție, schimbare de atitudine la dreapta” sau “atenție, atitudine dublu-standard la stânga” sunt cele două lucruri pe care le poți evita micșorând viteza credibilității pe care o acordai aprioric tuturor oamenilor.

Am învățat că eleganța nu are întotdeauna legătură cu omenia, iar sărăcia nu are aproape niciodată legătură cu lipsa mijloacelor pentru a atinge fericirea.

Am învățat că uneori poți să spui că ți-e foame numai din priviri, dacă cineva va vrea să audă, va auzi. Iar alteori poți urla chiar și într-o portavoce ce vrei tu, urechile tuturor vor fi astupate și sufletul tău va flămânzi în continuare.

Am învățat cum ar trebui să mă feresc de hiene, dar încă nu mă pot opri să colind toate ecosistemele lumii care le găzduiește.

Am învățat că degeaba am învățat o mulțime de lucruri, dacă ele nu au o aplicabilitate reușită în viața mea interioară și exterioară.

Am învățat că nu există nicio religie tolerantă și atunci poate că ne-ar fi mai bine fără nicio religie.

Am învățat că atâta timp cât avem prea mult grijă de propriile noastre persoane în detrimentul altruismului, lumea nu va merge înainte pe un drum câștigător, al non violenței și al compasiunii.

Am învățat că suntem obișnuiți să-i dăm crezare celui care strigă cel mai tare, nu celui care tace scârbit. Din păcate.

Am învățat că orice-ai spune unui om care nu vrea să audă, nu va auzi. Și-am aflat astfel că oamenii suferă de surzenie autoimpusă: nu aud decât ceea ce le convine și ce aud trebuie musai să fie în avantajul lor, întru preamărirea lor.

Am învățat că atunci când un om te folosește fără jenă pentru propriile lui interese și apoi se scutură de tine și te abandonează, nu se face vinovat decât că a intrat în viața ta cu permisiunea ta. Și va fi vinovat dacă nu pleacă doar dacă tu-i vei mai da voie să rămână.

Am învățat că “niciodată” uneori înseamnă chiar niciodată. Ireparabil, ireversibil, mortal.

Am învățat că mi-am însușit atât de multe și totuși mă simt ca și cum n-aș ști nimic. Pentru că nu am habar de lume oricâte am aflat și orice aș învăța. Pentru că vine viața și răstoarnă într-o clipă tot ce-ai știut despre ea, precum o vacă ce trage un picior găleții de lapte pe care tocmai ți-o dăruise cu toată generozitatea.

Am învățat că dorul este un soi de durere în inimă, una ascuțită, tăioasă ca o lamă de Toledo. Însă nu putem trăi fără acest oțel, o extirpare a lui întru vindecare ne-ar ucide pe loc.

Am învățat că cei care au râs de mine nu sunt chiar cei mai răi oameni din lume dar sunt, cu siguranță, oameni fără simțul umorului. Și cu bunătatea sufletească sever amputată, incompletă. Ceea ce e deja motiv de tristețe, dar e bine că nu realizează asta și se cred fericiți și întregi.

Am învățat că cei ce m-au făcut să sufăr nu au făcut-o mereu în cunoștință de cauză, ci doar pentru că orgoliul lor e foarte mare, pe măsura sensibilității mele. Asta ca să avem un termen de comparație.

Am învățat că încrederea în oameni mi-a rămas intactă chiar și după ce o viață întreagă oamenii m-au dezamăgit. Și-am câștigat astfel cei mai prețioși prieteni din lume, pe care, la rândul meu, i-am decepționat cumva. Însă nu m-au părăsit, ceea ce înseamnă că greșelile mele nu se înscriau în cartea erorilor fundamentale, de neiertat.

Am învățat scriind textul acesta incomplet cât de multe știu, cât de multe lecții am primit, câte lecții mi s-au dat chiar și fără voia mea. Însă am aflat în același timp și câte mă mai așteaptă, câte mai am de plâns, câte mai am de sărbătorit, câte mai am de suferit și câte mai am încă de iubit.

Am învățat că sufletul omenesc nu sosește în lume ca o mireasă pură, rătăcită într-un pustiu întunecat și înspăimântător, ci vine din genuni pe jumătate pervertit de beznă. Însă e la îndemâna noastră să orbecăim cu succes sau fără, învățând, către cât mai multă lumină.

Iar eu sunt încă în viață și-mi place școala.

 

București, 2-3 februarie 2016

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro