Mâțișor crescuse ca o salcie sălbăticită pe malul unei ape adânci cu unde întunecat-azurii, deși viața ei începuse sub cele mai bune auspicii și părea că va fi binecuvântată de Dumnezeu numai cu frumusețe și fericire. Născută într-o familie ce tindea să atingă într-o zi clasa de mijloc, copil dorit de ambii părinți, era cel mai jucăuș și senin rățoi de pe baltă. Doar că fericirea n-a fost de lungă durată. Tatăl ei, un barbat frumos și cu ochi alunecoși, inițial muncitor dar terminând o facultate întreținut de nevastă, odată ce-a ajuns la Mecca lui a realizat că doamna nu mai corespunde cu cerințele lui intelectuale, rămânând, în fond, tot o mică, naivă și cam prostuță țărăncuță ajunsă muncitoare într-o fabrică la oraș. După destule aventuri cu muieri ce-aveau aceleași date fizice cu ale soției lui, semn clar că omul știa limpede ce gen de femeie îi place, adică brunetă, mignonă și cam botoasă, într-o bună zi, fiul de țăran cu sete de carte ajuns inginer și-a făcut geamantanul, și-a părăsit familia și dus a fost.

Mâțișor începuse de timpuriu să dea piept cu viața, deși avea doar puțin peste 4 ani. Până atunci fusese un copil frumos și auriu ca soarele, dar odată cu plecarea tatălui ei și ruperea bruscă a legăturilor cu bunicii și cu satul unde crescuse în libertate și bucurie deplină, parcă ceva i se schimbase și-n înfățișare: nu mai râdea cu toată gura, nu mai făcea toate prostiile ei dulci și parcă nu mai era la fel de frumoasă. Ori poate că da, dar tristețea se instalase atât de bine și de timpuriu în ființa ei micuță, încât, prea mare fiind deja dădea pe-afară, modificându-i chipul într-un mod aproape straniu pentru un copil. Era palidă și foarte, foarte slabă, iar trăsăturile ei cândva dulci ca mierea, deveniseră ascuțite și tăioase. Numai ochii mai rămăseseră de ea. Mari, bulbucați, parcă prea mari pentru chipul ei mic să-l cuprinzi în palme și cumplit de însingurați. Triști. Se ghemuia în colțuri de încăpere și vorbea mereu cu tatăl ei dispărut dar imposibil de uitat, iar jucăriile stricate rămâneau aceleași, nu mai apărea nimic nou, sărăcia deja își spunea cuvântul în casa lor, a ei și a mamei ei. Oricum, nici nu i-ar mai fi trebuit, nălucirile minții ei iscoditoare scorneau altfel de jocuri, unele unde adulții aveau rolul principal și niciunul nu o iubea, plecând foarte departe și uitând să se mai întoarcă.

Vaierul ei neînțeles de salcie plângătoare și capul cu părul rebel și întotdeauna ciufulit și despletit precum al fecioarelor din basme au însoțit-o de atunci mai mereu, aducând-o în atenția batjocoritoare a copiilor și transformându-i comportamentul în cel al unui soi de băiețoi, cap al tuturor răutăților și-al jocurilor absurde și brutale.

Mâțișor era greu de stăpânit, iar muțenia din interiorul ei se trasformase într-un fel de încăpățânare obositoare pentru cei din jur. Ura școala și orice fel de reguli impuse de alții, iar Gina, mama ei, nefericită, singură, plină mereu de datorii și de necazuri, nu-și înțelegea nicicum fiica cea atât de ciudată, deși o iubea mai presus de orice.

Mâțișor ieșea din toate tiparele, asta era cât se poate de clar, dar niciodată pentru a merge spre înalt, ci numai pentru a coborî în genuni. Poate ca să-și ia avânt. Ori poate fiindcă acolo se regăsea dincolo de realitate.

A crescut cum a putut – văzută din afară era destul de bine – era iubită enorm de mamă, o femeie muncitoare care ar fi făcut totul pentru ea. Numai că fetiței și mai apoi tinerei fete și femei, totul mamei ei nu-i era destul, voia mai mult. Și mai mult. Și, mai ales, visa numai la ceea ce nu putea să aibă.

 *

Până la 4 ani, Mâțișor cunoscuse adevărata copilărie și fericirea, și-și trăise din plin libertatea de a se juca, de a iubi natura și animalele, de a visa, de a fi exact așa cum i se năzărea să fie, fără nicio spaimă că ceva ar putea fi nelalocul lui în bucuria sa de a simți, de a trăi, de a fi una cu universul în toată ființa ei.  Toate jocurile inventate de mintea ei năzdrăvană își aduseseră prinosul în zilele petrecute la bunicii paterni, într-un sătuc uitat de lume, idilic văzut prin ochii ei albaștri și nevinovați de copil, sărăcăcios și trist în realitate. Mâțișor fusese un copil primit cu toată iubirea în familia tatălui ei, una numeroasă, unde el fiind cel mai mare dintre frați iar ea prima nepoată născută, adusese lumină de sărbătoare, râs lipsit de griji și glas cristalin de clopoțel și vorbă dulce stâlcită, limba acea specifică unor copii mici și dulci, mierii. Părul ei alburiu, o explozie de cârlionți ce-i încadra fățuca nostimă, îi adusese deja o poreclă în familie dar și în tot satul: Mâțișor – pentru că exact așa arata în primii ei ani ai copilăriei, ca o tulpină fragilă de floare de salcie în primăvară, mugur pufos de viață nouă, vălătuc de bucurie lipsită de griji.

Până la 4 ani, Mâțișor învățase toți copacii din sat și de pe lângă sat, fiecare animal din ograda bunicilor dar și din gospodăriile celorlalți țărani și era cea mai bună prietenă a mamei-natură, pe care o exploata ca pe cel mai grozav tovarăș de joacă. Toți sătenii o știau, toată lumea îi iubea veselia și tuturor le aducea bună dispoziție și zâmbet în colțul gurii. Cum ai fi putut să nu iubești năzdrăvăniile ei, cum să nu mustăcești la dialogurile cu ea? Mâțișor era o mare bătaie de cap pentru bunici, acum o lăsau în prispă și-n 5 minute era deja în capătul celălalt al satului, fugea la Gheorghe al Nicăi să stea de vorbă cu purcelul Ghiță sau să-l certe pe cocoșul Aurică. Sau să vadă cotoșmanii abia născuți ai pisicuței Tănțica și să-i boteze.

Argintul viu nu avea viteza ei de reacție, Mâțișor era sufletul casei și bucuria tuturor, pentru fiecare avea o vorbă bună, pupa pe toată lumea și dacă lelea Floarea se plângea de șale, Mâțișor o mângâia să-i ia durerea cu mâna, apoi o cuprindea cu brațele ei mici de după gât și-i dădea pup fără scârbă pe obrazul brăzdat de ani și necazuri.

–  Mâțișor, da’ tu ai zis acasă că vii la mine?

– Nu, n-am zis, de țe să zic?

– Păi o să înnebunească mă-ta mare când nu te-o găsi în curte.

– Da’ sunt la tine, țe-am păcut?

– Tu ești la mine, frumoasa lu’ mamaie, da’ dacă nu știe, că nu i-ai zis, se ia de grijă. N-ai făcut nimic.

– Păi îi zic eu unde-am post când mă duc acață, că n-am țtiut că vin la tine.

– Da’ unde te porniși, maică? Și când te duci acasă?

– Am zis să mă duc la baltă, ță văd dacă găsesc azi pestisolul de aul ți să mai ascult cum cântă bloasca. Numai că am intlat la tine ță te văd un pic ți ță-mi dai apă.

– Aha, peștișorul de aur zici? Da, mamaie, e important, că te scoate din nevoi. Să-mi zici și mie dacă-l găsești, că am și eu o vorbă să-i spui. Apă vrei? Nu vrei lapte? Are mamaie un lapte bun de tot de la Joienica!

– Nu, că mă simte salpele ți mă muțcă când ajung pe miliste.

– Da’ cu șarpele nu ești prietenă, de ce să te muște când ajungi pe miriște?

– Păi că milos a lapte ți mă muțcă că nu țtie că sunt eu, zițe că e o vitică.

– Acum am înțeles, frumoasa lui mamaie, cum să fii tu o vițică?! Tu ești frumoasă ca o zânucă!

– Ți vitica e plumoață!

– Toate făpturile lui Doamne-Doamne sunt frumoase, ai dreptate, deșteapta lu’ mămăița!

Așa îi cucerise Mâțișor pe toți, cu naivitatea și puritatea ei, cu vorba stâlcită candid, cu pupături, cu povești și cu năzbâtii. Însă oricât i-ar fi fost de drag să intre în curțile și în sufletele tuturor, locul ei preferat dintre toate era în afara satului, la baltă, unde-și stabilise cartierul general pe o cracă de salcie, printre pletele ei aplecate, cu frunze mângâind luciul apei. Acolo fugea mereu vara, primăvara și toamna, o mai găseau dormind lângă trunchi sau o vedea văcarul satului cum se apleca deasupra apelor vorbind cu cine știe ce nălucire a minții ei nevinovate.

Iar bunicii nu-și găseau pacea știind-o lângă apa neagră și adâncă, mai ales că iubirea ei pentru locul acela o putea împinge în cine știe ce primejdie și că i s-ar fi putut întâmpla ceva rău copilei lor, că deh, erau ba șerpii, ba câinii fără de stăpân, ba oamenii străini de sat, ori pur și simplu fiindcă ar fi putut intra în apă după vreo broască sau vreun pește, că pe toate vietățile voia să le ia în brațe și să le pupe.

Mâțișor, fetița cât un ghemotoc, a tăcut mâlc atunci când i-a văzut venind prima oară. S-a făcut una cu scoarța aspră și s-a ascuns bine-bine printre crengi, lucru deloc greu, având în vedere că era subțirică precum o nuielușă. Nu-i știa pe străini…

“În ziua când va fi să vii” – capitolul Copiii Apocalipsei – Mâțișor

București, ianuarie 2017

Carmen Voinea – Răducanu

Foto credit: Gallery Rizerax – Two spirits

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro