Femeia uitată de Dumnezeu

 

 

Avea niște cercuri albastre în jurul ochilor și o privire în care se strânsese toată amărăciunea pământului. Zâmbea chinuit cu gura ei înconjurată de linii fine, mărunte și verticale, și-și frământa a veșnică nenorocire mâinile muncite din greu, cândva fine și pline de promisiuni de prea dulci mângâieri, adunate forțat în poală, de parcă doar acolo și-ar fi găsit odihna.

Privirea ei neliniștită de animal hăituit nu-și afla pacea înspre orice s-ar fi îndreptat, dar dădea semne de tihnă numai când rătăcea în sus, către norii gri și amenințători ai cerurilor. De parcă numai acolo si-ar fi găsit odihnă ochii ei îndurerați de necazuri și viață nemilostivă, într-o molcomire și-o liniște senină înconjurată de lumina primelor stele ce-ar fi urmat să apară degrabă dacă mânia Cerului s-ar fi ostoit.

Simplitatea ei era dulce, curată și plină de bunăvoință și parcă te-ai fi așteptat ca din clipă în clipă să te binecuvânteze, închinându-ți pe fruntea înfierbântată o cruce amplă și adâncă, săpându-ți-o parcă în carne. Chiar așa, fără să te cunoască, doar intuindu-ți nevoia de ocrotitoare speranță.

Părul ei poate că fusese odinioară plin de bucle și luciri venite din soare, însă azi era adunat cuminte într-un coc banal și cam șui, urcat tocmai sus, în vârful capului. Iar pielea aspră și cam cenușie spunea o poveste, de mult uitată, despre frăgezimea unei piersici abia date în pârg. Urechile mici și cu loburi cam căzute purtau urmele vagi ale unor găuri de care-și atârna cu multă cochetărie, demult tare însă, în vremuri trecute, cercei cu sclipiri prețioase de aur și pietre nestemate. Azi doar sprijineau cozile cam roase ale unor ochelari cu sticle grosuțe, dar cu rame colorate, într-un gest de cochetărie tardivă și cu siguranță fără răspuns din jur.

– Mamă Lina, ai nevoie de ceva?

– Nu, fetiță. Mi-e bine. Dumnezeu cu mila. El mi-e de-a dreapta și slavă Lui, nimic nu-mi trebuie.

– Ai bani?

– Ce-mi trebuie mie bani? N-am ce să fac cu ei.

– Hai, mamă, plătești și dumneata ce ți-o fi nevoia. Îți iei un zahăr, un ulei, un răsad, o lopată nouă, că, uite, asta veche e pe jumătate mâncată de rugină. Sau lapte pentru matale și pisoi.

– Lasă că-s bune toate, ține-i acolo la matale, că ești fată tânără și ți-or trebui mai mult ca mie, știu eu cum e la oraș, banii vorbesc în locul omului. Și dacă nu-i ai, nu trăiești.

– Mamă Lină, știm să trăim cu mai puțin, nu stă lumea noastră-n loc de banii pe care ți-i dau dumitale. Numai să te văd zâmbind, să plec și să nu mă îngrijorez că n-ai pe ce pune mâna la nevoie.

– Uite că zâmbesc, na! dacă asta te face fericită, oi zâmbi, ce mare lucru? În rest, ce pustiu de nevoi am eu? O găinușă de-mi face două-trei ouă am, o prună, un măr, un ceai de cozi de cirește sau de cozi de pătrunjel, o ciorbă de salată și o ceapă cu mămăligă și brânză mi-ajung o săptămână. Numai câinelui îi trebuie mai mult, da’ acum că i-ai adus boabe de-alea e prea bine, mulțumesc. Iar el știe, numai pe lângă tine șade când vii. Te iubește, sufletul nevinovat. Oricum mâncâm amândoi din ce este. Și cu pisoiul. Fetiță, când îmbătrânești nu mai ai nevoie nici de mâncare, că te învață Dumnezeu că nu e așa de important să mănânci nici mult și nici bunătățuri. Și nici stomacul nu mai vrea, de parc-ar fi ostenit să macine așa, degeaba. Numai să mai vii pe la mine, asta-mi doresc. Să nu-mi aduci decât o vorbă bună și să stăm așa, amândouă, să ne bucurăm de lumină și de frunzele încă prin pomi. Că se deschid Cerurile când intri pe poartă, așa, de parcă…

– De parcă ce, mama Lina?

– Ei, știi tu, fată bună. Știi.

– De parcă o vezi pe Maria?

– Pe ea. Te superi că-ți zic de ea?

– Doamne ferește, mamă Lina! Cum să mă supăr?!

– Parcă intră încununată cu coroana ei de flori de câmp așezată pe frunte și peste părul ei galben și lung din mătase de soare.

– Ți-e dor, mamă?

– Mi-i dor, fată. Mi-i așa de dor de nu mai dorm nopțile și numai pe ea o văd dinainte! Și se face de umblă prin casă în cămașă albă de noapte, să meargă să bea un pahar cu apă.

– O fi chiar ea, mamă.

– Nu știu, o fi. Că prea adie așa un vânticel când trece pe lângă patul meu, și când mă duc dimineața la cimitir îmi râde din poză a bună dimineața. Și până pe la amiază am spor în toate. Numai seara mi-i dor tare. Și noaptea, în fiecare noapte. Cred că de aceea și vine de pe lumea ailaltă, să-mi fie de alean. Mă mângâie și ea cum poate.

– Nu ești singură, mamă Lina. Ea e un înger și e cu tine mereu.

– Asta zic și eu. Și-aștept. Aștept să se îndure de mine Dumnezeu și să mă cheme în împărăția Lui, că nu i-am greșit cu nimic mai mult ca alții. Ori poate că da, că omul e păcătos și eu tot om sunt. Numai că vezi tu, fetiță scumpă, încă nu vrea. Că nu cred că a uitat de mine. Mi-o mai fi lăsat ceva de dus la capăt pe-aici și eu nu-mi dau seama. Și fără să vreau și să știu, iacă, trag de timp, deși să știi că aș pleca și mâine la Maria.

– Mamă, ce atâta grabă? Mai ales că Maria vine mereu, noapte de noapte. De ce să pleci? De câine cine mai vede? De găini? Pisoilor cine le mai împarte mâncare? Cine mai grijește roșiile și ardeii?

– Așa e, mamă, păcatele mele. Ai dreptate. Iacă, vezi? La noi ne gândim mereu, nu la alții. Și mai zici că-s om bun… Sufletele astea rămân ale nimănui.

– Mamă Lina, ești bună, nu mai vorbi așa.

Mama Lina se plimbă ostenit și-mi arată găinile, avea mai puține dar s-au înmulțit, că nu le taie. Le mai reglează numărul vreun dihor, vreo vulpe, că se zvonește în sat că intră vulpile noaptea prin bătăturile oamenilor.

Apoi mângâie cu palme mici și ostenite niște trandafiri pe care-i iubește ca pe ochii ei din cap. Au crescut din senin pe mormântul fetei, direct din inima ei, zice mama Lina. A luat niște pui și i-a adus acasă. Și s-au ridicat ditai tufele. Mă întreabă dacă vreau mărar, dacă am nevoie de mere sau roșii.

– Nu, mamă Lină, mulțumesc din suflet, dar avem. Sărut mâna. Să știi că aș mai sta cu dumneata, numai că trebuie să plec, se lasă noaptea și am ceva drum până acasă.

– Du-te, mamă, mergi în pace! Și nu te gândi la ce să faci pentru mine, că sunt bine. Prea bine. Doar să nu uiți că te-aștept, atât. Tu vii pe la mine și Maria mea se vede cu mama ta. Lucrurile le-a aranjat Dumnezeu numai bine.

Mama Lina a fost medic. Și-a pierdut tot neamul, de la părinți și până la cei doi frați și-o soră. I-a îngrijit pe fiecare cum s-a priceput și i-a condus apoi către casa lor eternă. Soțul a lăsat-o cu un copil mic, cu Maria, și-a fugit cu o asistentă mai tânără și fâșneață și dus a fost. S-a mai întors la ele numai ca să moară, bolnav și abandonat, când femeile pe care le iubise toată viața i-au întors spatele.

Iar Lina l-a îngrijit cu toată bunătatea. Numai că, înaintea lui, Maria s-a dus la liceu într-o zi și s-a înturnat cu o durere cruntă de cap. Și-a scos cununița de premiantă, s-a lungit să doarmă puțin și când să se întoarcă la mamă-sa, a rătăcit drumul spre Pământ, ajungând direct în Cer. Ori de boală ori de supărare sau poate de-amândouă la un loc, nici soțul ei n-a mai apucat ziua înmormântării Mariei, așa că Lina și-a adunat toată puterea și credința în Dumnezeu și-a făcut toate rânduielile, trimițându-i pe amândoi deodată în pământ, la odihnă, că aveau drum lung înainte, spre Rai.

Apoi a vândut apartamentul, și-a lăsat halatul într-un cui și-a plecat la casa bătrânească din satul bunicilor ei. A scos curentul electric, n-a avut nevoie de televizor, frigider sau radio, trăia ca la începutul lumii, cu ce-o hrănea pământul muncit de mâinile ei, cu vizitele zilnice la biserica mică și umilă din sat și la cimitirul îngust, la mormântul Mariei. Și mai ales, trăia dimpreună cu ceea ce purta în suflet.

Mai dădea câte-un sfat medical unuia și altuia, dar rar și numai ălora de se încumetau să i-l ceară, căci oamenii se cam fereau de ea, zicând că e nebună. Și nici ea nu le rupea ușile, trăia doar în ea însăși.

Când am cunoscut-o, a venit spre mine și mi-a zis așa:

– Mă văd pe mine în ochii tăi. Cine ești?

N-am știut să-i răspund. Dar nu cred că a avut importanță. Pentru că și eu, la rândul meu, m-am văzut cumva în ochii ei. Și cum, ca la țară, știam deja cine e ea, i-am zis cu toată deferența “doamnă doctor”.

Mi-a zâmbit și mi-a spus senin:

– Nu. Eu sunt Lina, mama Mariei. Mama Lina. Și nu te îngrijora, într-o zi o să afli și tu cine ești.

Acum plec. Și deja știu ce-o să urmeze. Mama Lina stă în poartă până când nu mai zărește mașina și face cu mâna. Apoi se întoarce în loc și își târăște târlicii până-n ușa casei din pământ ce stă să pice pe ea. Intră desculță. Suflă-n candelă și-și ridică ochii spre tavanul scund și dărăpănat, se roagă. Mai iese o dată, cheamă câinele și-l mângâie, îi duce apă proaspătă și lui și pune apă și la orătănii. Se împiedică de pisoi și-l ia în brațe, să-l bage-n casă. Câinele deja s-a instalat jos, lângă patul ei. Nu cred că mai mănâncă ceva, dar își primenește fața cu apă rece la lighean, își dezleagă părul lung până la brâu și-l piaptănă, apoi îl cocoață iar în vârful capului. Afară, Dumnezeu a stins deja soarele, așa că aprinde o lumânare lungă, din ceară maronie. Ia în brațe poza Mariei de la capătâi și se bagă în patul zdrențăros zâmbind.

– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie! Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curățește pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Binecuvântează-mă, Doamne Dumnezeul nostru pe mine, păcătoasa. Și nu mă uita pe mine, roaba ta, pe Pământ. Facă-se voia ta, dar îți amintesc încă o dată  și încă o dată să mă chemi la tine, Doamne, și lângă lângă Maria mea. Mi-e dor…  Amin!

Și suflă în lumânare.

– Gata, Măriucă, suntem împreună. Nu-ți mai fie frică de beznă, au apărut stelele și Luna. Iar mama e mereu cu tine.

Apoi închide ochii zâmbind către fata blondă cu o cunună din flori de câmp pe cap ce se uită la ea.

 

 

București, 15 august 2016

 

Carmen Voinea – Răducanu – Visătorii nu mor niciodată

 

foto: O2DigitalArtwork Oldig Lady In The Path Of The Moon by O2DigitalArtwork

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro