Eram în balconul camerei mele de hotel de pe o plajă turistică din Tunisia și priveam către mare când mi-a spus, la telefon, “Vrei să fii logodnica mea?”. Am răspuns fără ezitare “Da!”. Iar când ne-am revăzut la câteva zile după aceea, la întoarcerea mea în țară, în chicineta apartamentului confort 2 din Urziceni, așezați la masă fiind, mi-a așezat pe degetul inelar al mâinii stângi cel mai frumos inel din lume și m-a cerut de soție. Tot “Da!” i-am răspuns, deși nu a avut loc să îngenuncheze, așa de strâmtă era încăperea.
“E o nebunie, nici nu vă cunoașteți prea bine…” mi-au zis atunci mulți oameni. Și nu cred că doar mie, ci și lui. Iar cei care nu ne-au spus-o, sigur așa au gândit. Poate că era, poate că părea chiar o prostie, o eroare de oameni maturi luați de val – așa s-o fi văzut din afară. Dar n-aveam cum să nu-l iubesc. N-aveam cum să nu risc. Eu cu el și el cu mine.
Inelul? Ah, da, inelul. Îl vedeți în fotografie, e un firicel de aur galben, ca un șarpe încolăcit pe degetul meu, cu 4 strasuri în cap. Banal, o să zică unii. Ieftin, o să comenteze alții. Eu insist să spun că este deosebit de frumos și extrem de scump. Mai scump decât atât nu se poate. Și nici mai frumos. Dar știți de ce? Pentru că a fost cumpărat din suflet. Și cu bani împrumutați, că altfel iubitul meu nu și l-ar fi permis. După ce m-a întrebat la telefon dacă vreau să-i fiu logodnică, a realizat că logodnă fără inel nu s-a mai văzut și a intrat în panică. Ziua de salariu era mult mai târziu după întoarcerea mea din vacanță și după plățile către bănci nu-și putea permite să mi-l cumpere. Iar el voia să mă aștepte cu inelul, să mă surprindă, să mă facă fericită. S-a dus la primul prieten întâlnit în cale și i-a cerut să-l împrumute cu bani. I-a spus și pentru ce are nevoie de ei, deși asta nu am să o înțeleg niciodată, de ce trebuie să-i spui cuiva pentru ce ai nevoie de bani când ceri un împrumut? Nu e suficient că ai nevoie și atât? Cine vrea să ajute o face doar condiționat? În fine, prietenul nu a avut bani să-i dea. Sau i s-o fi părut omului că “logodnicul” e cam nebun și nu a vrut să o facă. Al doilea prieten, însă, a fost fericit de veste și i-a dat bani din toată inima. Puțini, că nu avea nici el mai mulți. Așa că, deși doar un magazin cu bijuterii era în tot orașul, a intrat, și ce i-a permis buzunarul aia a cumpărat. Nu era o bijuterie cu vreun solitaire prețios, nu era un inel rafinat sau de firmă, nu era strălucitor ca soarele. Dar era inel? Era! Ba chiar din aur! Măsura perfectă, habar nu am cum a făcut, cum de-a știut-o. Chiar o să-l întreb cum de-a nimerit-o, că nu purtam bijuterii ca să fi putut să probeze pe degetele lui vreun inel din cele ale mele.
Și-așa ne-am logodit. La cină, acasă, într-un apartament confort 2, cu inel cumpărat din bani împrumutați. Și cu încrederea că nu greșim. Și iubire. Și speranță.
Au trecut de atunci 8 ani, dintre care 6 ani și 3 luni de căsnicie. Inelul meu de logodnă, ieftin și banal cum cred unii, îl țin pe deget și acum, zi de zi. Mai mereu se răsucește și modelul îmi ajunge în palmă, pe deget arătându-se vederii celorlalți un firicel metalic subțire, ca o verighetă. Nu-l răsucesc la loc, știe el ce face… Chiar când am avut reacții alergice (ce noroc, doar la alte bijuterii!), n-am renunțat la inelul meu, a rămas mereu cu mine, pe degetul meu. Chiar și în detrimentul unor inele mult mai frumoase, mai scumpe, mai spectaculoase. Probabil mulți mirându-se că port cu obstinație un inel atât de banal și ieftin (insist, nu e nici banal și nici ieftin!). Numai că ei nu știu adevărul, de aceea greșesc. E un inel atât de scump, pentru că mi l-a cumpărat cu bani împrumutați, când nu avea nici un leu pentru pâine, bărbatul care dorea, din iubire, să-și petreacă tot restul vieții lui cu mine. Așa că e cel mai prețios inel din lume. Până la urmă, nu despre asta e iubirea? Despre simplitatea și curățenia sentimentelor? Despre nevoia de a-l face pe celălalt fericit? Despre bucuria de a ne lega pentru totdeauna într-unul singur cu un fir indestructibil de afecțiune și împlinire? Despre legăminte sfințite în inimă și adevăr, nu în bogăție și aparențe? Nu că aș avea ceva împotriva bogăției, dar de cele mai multe ori iubirea este doar despre inele banale. Și comuniuni sublime. Astfel, oamenii sperând la o iubire pentru totdeauna.
București, 15 mai 2017
Carmen Voinea – Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Carmen Voinea Răducanu
Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.