Mă duc și eu ca tot omul, astă-vară, să fac o plată la bancă – nu contează care, o bancă. Pe o căldură înăbușitoare, îmi fac o cruce largă în cerul gurii când intru în sediul instituției și dau de un aer răcoros. Plus, minunea lumii, nu e coadă, la sucursala de cartier unde merg de obicei am de fiecare dată cel puțin 6-7 persoane înainte. Din trei, sunt deschise doar două ghișee, iar cele două angajate, extrem de îngrijorate de parcă atunci și acolo se decide soarta planetei albastre, se ocupă împreună de o clientă așezată la unul dintre cele două birouri, înaintea mea mai fiind un domn, așezat confortabil pe un scaun, în așteptare.
În sinea mea îmi fac rapid calculul: Cealaltă angajată va merge către biroul său, domnul va lua loc, iar mie-mi vine rândul imediat ce se eliberează una dintre funcționare. N-are cum să dureze mai mult de 10 minute orice s-ar întâmpla – asta înseamnă că ajung sigur la programarea pe care o am peste mai bine de o oră.
Una dintre doamne, cea tânără, ridică la un moment dat capul și spune ca pentru ea:
– Mai avem două persoane, ok.
Ok, îmi zic și eu, poate se gândește totuși să-și lase colega să se descurce singură și merge către biroul ei, să le servească și pe cele două persoane, pe domnul și pe mine.
Cât greșeam numai timpul avea să dovedească!
Dintr-odată se deschide ușa băncii și intră, fără să fie împreună, „numai” trei persoane. Apoi, imediat după ei, încă una! Bine că îmi vine rândul imediat după domnul pe care l-am găsit înăuntru, mi-am spus în sinea mea, căinându-l pe ultimul sosit, mai ales că eu așteptam deja de 15 minute, iar clienta asistată de cele două funcționare tot nu mai termina ce avea de făcut.
Mai trec vreo 10 minute și cel care venise mult după mine o întreabă mieros pe tânăra funcționară ceva. Ea, foarte amabilă, cu doi ochi dați gingaș peste cap după ce l-a măsurat admirativ din cap și până la picioarele elegant încălțate într-o pereche de mocasini din ultima colecție a unei mari case de modă internaționale pe domnul cel grăbit, îl invită să ia loc pe scaunul de la biroul ei, fără să se sinchisească că omul, un tânăr domn cu o față spălată altfel, sărise fără niciun pic de grație peste doi clienți care așteptau deja de aproape 30 de minute și a căror prezență chiar și ea o constatase de mult, din vremuri deja imemoriale, când în sediul băncii erau doar doi mușterii în așteptare, nu o cohortă.
Deja fierb, realizez că programarea mea va trebui anulată, nu mai am timp să ajung unde eram așteptată, era important să fac viramentul pentru care mă aflam la bancă. Domnul lipsit de educație și de bun simț stă picior peste picior, așezat confortabil în fața biroului domnișoarei pe care atunci o lovise interesul pentru elucidarea misterelor din meseria sa și tot atârna pe lângă colega care avea client, deja celebra doamnă pe care o găsisem acolo când intrasem.
După mai bine de 10 minute de când îl invitase pe tipul elegant și cu tupeu să ia loc, se învrednicește și ea să meargă la biroul ei și să-și vadă de treabă, așadar cam de 35 de minute de când așteptam în picioare ca o martiră să-mi dau obolul și un procent semnificativ băncii. N-a durat mult până l-a servit pe domnul intrat după mine – dorea doar un extras de cont – dar funcționara era încă foarte interesată să se hlizească împreună cu el, așa, numa’ preț de vreo 10 minute. Când se ridică să plece, după ce și-a luat rămas-bun cu bezele de la tânăra aflată în timpul programului, pe mine, ca pe o veritabilă scorpie insensibilă, nu mă mai rabdă inima și-i spun tânărului pe un ton calm și așezat:
– Poate data viitoare când vă mai băgați în față, peste rând, învățați măcar să le cereți scuze celor pe care i-ați nesocotit.
Ăla se uită la mine ca la un rahat de câine neadunat de pe trotuar de un iubitor de animale nesimțit și spune măreț:
– Poate. Sau poate că nu.
Și iese cu o privire plină de batjocură. Eu tac, că nu mai am cu cine să discut, mi-am spus deja punctul de vedere, iar el, afară și departe, deschisese deja ușa unui BMW ultimul răcnet. Evident, nimeni nu mârâie nimic, toți tac mâlc, nu se bagă. Mă refer la clienți, că domnișorica funcționară atacă în forță și se răstește la mine:
– Doamnă, vă rog să nu faceți circ în bancă, că nu sunteți la piață! Ziceți merci că vă primim la aer condiționat și nu stați la coadă afară, în caniculă.
Poftim? Am crezut că nu aud bine. Și-o întreb cu o voce suavă:
– Domnișoară, să înțeleg că politica băncii interzice o opinie civilizată, pe un ton normal, adresată unui om cu un comportament necivilizat? Cum vă permiteți să mă insultați, ce a fost la nelalocul lui în comportamentul meu și… ca la piață? Iar dumneavoastră cum vă permiteți să nesocotiți doi clienți care așteaptă și despre care aveți cunoștință că erau în bancă, doar pentru a face favoruri altuia, venit mai târziu? Așa este, noroc că ne-ați primit să stăm la aer condiționat, vă mulțumesc nespus! Pot să vă cer permisiunea să mă mut pentru o vreme aici, la dumneavoastră în bancă? Am și un câine și doi vecini cardiaci, pot să vin și cu ei să se răcorească puțin? Sau mai bine nu, doresc să stau de vorbă cu șeful dumneavoastră, să-i mulțumesc personal că a dat dispoziție să fim primiți în bancă și să-i cer lui permisiunea să respir aerul pur din sucursala lui.
Clientul dinaintea mea începe să râdă. Ceilalți tac în continuare, probabil le e teamă că vor fi aruncați în stradă, când afară sunt numai 38 de grade la umbră.
Domnița încearcă să se țină pe poziții și să riposteze:
– Doamnăăăă, vă rog frumos! Vă rog frumos, atât vă spun! Ce treabă aveți, ce doriți? Că vă dau afară imediat! Ei, drăcie! Ce lipsă de educație!
– Cum v-am spus, doresc să stau de vorbă cu șeful dumneavoastră. Acum nu mai doresc altceva, e tardiv pentru orice altceva.
– Noi suntem o sucursală mică, n-avem șef!, îmi face ea în ciudă, cu superioritate.
Cealaltă funcționară, ocupată cu aceași clientă, care probabil cumpăra Marea Caraibelor și o parte din insula Bora Bora, se oprește și pune punct pornirilor pline de spirit războinic ale colegei sale:
– Doamna are dreptate. Vă cerem scuze, doamnă, colega mea e mai tânără, așa, știți cum e…
– Da, doamnă, cum să nu știu? Deși pare incredibil, am fost și eu tânără cândva, acum niște milenii. Dar chiar și atunci eram educată, deși colega dumneavoastră e de părere că n-aș fi – e singurul lucru esențial care ne deosebește, dacă tot se zice că vârsta e doar un număr.
Nu mai lungesc vorba, doamna era șefa. Sau un înlocuitor de șef, naiba știe, de obicei la sucursala asta sunt trei persoane. Nu contează.
După ce domnul din fața mea a fost servit, mi-am rezolvat treaba în fix 1 minut, cu ajutorul doamnei care-și ceruse scuze în numele colegei tinere și nervoase fără motiv.
Înainte de a ieși din bancă, am mai auzit în urma mea, rostit de domnișoara angajată nepoliticoasă, „Ce nesimțită!”. Am ales să nu mă întorc din drum, nu să mă prefac că nu am auzit, era oricum o cauză pierdută. Educarea ei era imposibilă, educația, ca și binele cu forța, nu se face. Iar ceilalți clienți, sunt sigură, au ales să tacă în continuare. Nu era problema lor.
Și ne iartă nouă lipsa de educație… Că ce-ar mai fi de adăugat? Poate doar că educația începe cu noi înșine?
București, octombrie 2017
Carmen Voinea – Răducanu
Foto: Puppet master by mariannainsomnia – www.deviantart.com
Carmen Voinea Răducanu
Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.