Întoarce-mă la mine

Sunt oameni în fața cărora sunt curată ca zâmbetul, cărora niciodată nu le-am greșit cu nimic, asta dacă socotim și că binele făcut mie însămi, poate inconștient în detrimentul lor, nu avea nicio umbră de intenție de a le produce vreun rău. Pentru că, uneori, în viață, am înțeles după prea multe întâmplări păguboase că binele meu trebuie să fie mai presus de binele altora – și mă refer aici la al celor total indiferenți la problemele din jur și cărora le prisosește tot, așezându-se confortabil în fața tuturor, cu nepăsare.
După cum sunt și oameni cărora le-am greșit imens, de obicei dintr-o prostie minoră sau fără să conștientizez că-i voi face să sufere, arareori gândindu-mă în mod special să-i rănesc, pentru că nu sunt genul afurisit și n-am fost de foarte multe ori răutăcioasă cu intenție vădită.
Dar cum sunt eu cu mine? Îmi sunt curată ca zâmbetul ori mi-am greșit imens?
M-am pus prea rar în fruntea unei ipotetice liste de priorități și asta nu mi-a adus decât necazuri, lipsuri, frustrări și durere. N-am fost nici mai fericită și nici mai bogată când m-am dat la o parte pe mine pentru alții, mai ales pentru cei nemerituoși.
Mi-a fost mereu rușine să reproșez oamenilor obrăznicia, necinstea, minciuna, nesimțirea. Și de fiecare dată când am tăcut, am simțit că am pierdut câte ceva din mine, din corectitudinea, onoarea și șansa mea. Cum și aproape de fiecare dată când mi-am făcut curaj, cu greu, să dau glas nemulțumirilor mele, călcându-mi pe inimă (pentru că ar fi fost mai ușor să tac), am câștigat. Poate nu prea multă dragoste din partea celor ofensați de brusca mea transformare dar, cu siguranță, puțin respect pentru determinare. Nu numai al meu pentru mine, dar chiar și al lor, uimiți să constate că nu sunt chiar un lut prea facil de modelat, la cheremul și după bunul plac al oricui.
De aceea te rog, Iubire, întoarce-mă din nou la mine. Ca să nu mă pierd. Ca să mă regăsesc dimpreună cu toate noroacele mele.

*

Prețuiește-te, ești valoros indiferent de ceea ce ți s-ar spune, oricum ar încerca să-ți minimalizeze importanța în orice ecuație a vieții cei rău intenționați.
Dăruiește-ți răbdare, înțelegere, acceptare și, mai ales, curajul de a nu mai suferi pentru defectele altora, de a nu-ți mai fi rușine de rușinea lor, privându-te de adevăr doar pentru confortul celorlalți.
Iubește-te. Ajută Iubirea pentru tine să se întoarcă înspre propriul tău suflet precum s-a înturnat Fiul Risipitor, plin de credință și încredere, în casa Tatălui Său.

București, 24 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Carmen Voinea Răducanu

Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.