Vă aduceți aminte de desenul vostru favorit? Cel pe care-l schițați de fiecare dată, în copilărie, când cineva vă punea talentul la încercare, cel ce vă devenise familiar, era ca o a doua piele, se mula perfect pe dorințele voastre, întrunea perfect toate alegerile voastre fericite și toate criteriile de siguranță.
De obicei era o casă cu un pom lângă ea, un soare, un cer cu nori pufoși, un gard, două-trei flori și maximum un câine care privea împietrit, de pe coala de hârtie, către admiratorii capodoperei de care erați extrem de mândri.
Desenul pentru care am luat eu nota doi în clasa întâi era o casă așezată pe un nor, ca o insulă în derivă atârnată de Cer. Casa mea era un imens diamant cu tăietură brilliant ce strălucea de-ți lua ochii, mai ceva ca soarele. De fapt, casa mea era soarele însuși.
Avea doi ochi și o gură numai zâmbet, fără ferestre și ușă, iar hornul din care ieșea un rotocol de fum era o foarte caldă inimă roșie. Câinele aferent acelei gospodării inedite plutea și el cu urechile în sus și coada ridicată, într-un cer albastru marin, iar florile își ițeau capetele colorate de după fiecare nor. Copacul meu era răsturnat, coroana se sprijinea pe pământ iar rădăcinile încârligate se înfipseseră direct în Luna maiestuoasă cu trei stele în jur, mândre doamne de onoare.
Pentru că da, în reprezentarea lumii mele ideale, desenul avea și-o Lună în miez de zi. Una născătoare de surprinzătoare detalii, cu pomi și vrăbiuțe gureșe.
Casa mea, corp celest central al micului meu univers, nu avea niciun fel de gard, ca și cum niciun pericol nu s-ar fi putut ivi niciodată, de nicăieri, în lumea mea ideală, și nimeni nu ar fi avut vreo intenție cotropitoare.
Învățătoarea m-a acuzat de blasfemie, pe motiv că nu se mai văzuse nicăieri o casă în Cer, un copac pe Lună, ori flori cu rădăcinile în aer și vrăbiuțe stând în cap printre crăci, răsturnate cu gheruțele în sus.
Mi-a dat nota doi, mi-a rupt desenul și m-a somat să aduc un altul a doua zi. Unul frumos. Cu o casă așezată pe o linie maro, dreaptă, cu două ferestre oarbe, o ușă închisă, un copac alipit regulamentar, un câine cu o privire fixă și două flori cu capete înclinate sub un cer de care atârnă trist un soare cu dinți neregulați, unul cu zâmbet spart. Luna era interzisă cu desăvărșire, așa, ca un avertisment trimis dinainte oricărei visări prohibite. Despre stele nu mi-a spus nimic, astfel că le-am desenat zăcând de lingoare prin iarba țepoasă și rară a desenului de-a doua zi, prăbușite din ceruri pe un pământ secetos, cu ciori răzlețe. Desen primit cu un zâmbet larg, plin de mulțumire. Intrasem, în sfârșit, în rândul lumii. Cu nota 7.
București, 16 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Carmen Voinea Răducanu
Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.