Author: Carmen Voinea Răducanu

Aici, in oglinzi și umbre, suntem noi, cu toate cele ce ne împing mereu înainte, chiar și cu forța ce vine din trecut, nu numai cu speranțele din viitor. Sunt imagini despre noi multiplicate până la infinit. În credința populară, oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conștiința și bogăția sufletească. Oglinda e puritatea absolută, oglinda e poarta dintre două lumi, una reală si alta imaginară. Oglinda e instrumentul unui visător de stirpe rară, cu suflet nepătat. Oglinda e și despre frumusețe, oglinda e și bucurie, oglinda e mereu o emoție. Și oglinda are suflete încorporate. Oglinda e despre magie, dar și despre durere. Oglinda e o inimă răsfrântă. Oglinda e în fiecare casă, martor al tuturor întâmplărilor vieții noastre. Oglinda are memorie. Așadar, aici, în oglinzi, sunt eu, Aici, în oglinzi, ești tu. Suntem toți. Umbre.

Fiecăruia ce i se cuvine – principiu moral

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

DownloadedFile-10

Ultima dată când m-am apărat pentru o lovitură primită drept în inimă aveam 10 ani. O colegă de clasă, fată de medic și farmacist, plină de ifose, favorita învățătoarei altfel, urma să-și serbeze ziua de naștere și pe mine nu mă invitase. Când vecinul, colegul de bancă și prietenul meu blond și pistruiat, Cristi, a spus în fața clasei că el nu va veni pentru că eu nu sunt pe lista norocoșilor chemați la chermeză pentru că așa au decis părinții lui și el crede că au dreptate, ea s-a ridicat în picioare și, foarte ofensată, tot în fața clasei întregi, a declarat pițigăiat și legănat, cum că ea, acasă la ea, la importanta ei zi de naștere nu cheamă copii săraci și fără tată.
Am mai auzit doar hohote de râs și nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, decât după ce eram deja călare pe ea: cu o mână o țineam de părul cochet aranjat și-i ținutuiam capul pe dușumea, iar cu cealaltă îi căram palme și pumni cu nemiluita, fără să zic niciun cuvânt, cu buzele strânse.
Învățătoarea m-a săltat cu greu de pe sacul meu de box, probabil că în mânia mea nestăvilită i-am altoit și ei vreun pumn. A țipat la mine, m-a amenințat cu nota la purtare, m-a pălmuit, m-a pedepsit cum a dus-o pe ea capul și cum a îndemnat-o talentul pedagogic. A chemat-o și pe mama a doua zi la școală și m-a făcut golancă, mi-a scăzut și nota la purtare, normal.
Victima mea nevinovată a fost mângâiată inclusiv de tovarășa directoare în persoană, prestigioșii ei părinți căinați de tot corpul didactic, ce să mai zic, a fost o adevărată melodramă siropoasă cu inocenta mea colegă în rolul principal.
Eu, evident, personajul secundar, negativ, ițit printre panseluțe neprihănite din tenebrele unei familii dezorganizate, un element periculos strecurat să destabilizeze armonia unei morale bine înțelenite în mințile aride ale unor adulți drepți, buni și corecți, educatori de vază ai tinerei generații.
Foarte ciudat, mie nu mi-a părut deloc rău de ce-am făcut și nici iertare nu mi-am cerut, oricât au insistat la școală să mă convingă n-am mârâit nici măcar “pardon”.
Mama nu mi-a cerut nimic, nici măcar adevărul meu. A doua zi, după ce o făcuseră să plângă în cancelarie, în drum spre casă, mi-a zis doar atât: “iart-o cândva, dacă nu poți acum. Și iartă-te și pe tine.”

 

București, 8 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Nu sunt perfectă

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

521_78a01dfc71bb408e866d08076a66cb1b

Mărturisesc fără să preget un păcat ancestral al ființei mele: judec. Da, și eu, că doar n-oi fi perfectă. Din păcate.
Oricât mă căznesc să iau lucrurile și oamenii exact așa cum sunt, acceptându-i exact pentru ceea ce pot fi și doar iubindu-i, nu mă pot opri să nu-i pleznesc, în analitica și neascultătoarea mea minte, cu câte-o caracterizare, păcătoasă taman prin ea însăși.
“E bun, e nebun, e rău, e egoist, e ciudat, e tembel, e răutăcios, e de neînțeles, e afurisit, e prost, e nemernic” – este și iar este în toate felurile, dar alea rele. De parcă semenii mei ar exista doar ca să nu-mi fie niciodată pe plac și pentru ca întotdeauna, la înfruntarea asta nedorită fățiș de niciuna dintre părți, să iasă unul măcar un pic învingător iar celălalt o idee șifonat. Boțită, de obicei, va fi de cele mai multe ori partea adversă. Slavă Domnului, nu întotdeauna, ar însemna să fiu un monstru! Mi-a mai rămas o urmă de conștiință să-mi recunosc măcar trei-patru greșeli din zece, un procent infim, dar un pic mai bun decât nimic.
*
Mama mi-a spus mereu să nu judec ca să nu fiu judecată. Credeți că am înțeles ceva? Nici vorbă. Crescând, îi replicam tot timpul: degeaba nu judec eu, alții tot mă judecă neprietenos pe mine. Și-i dădeam înainte cum mă tăia capul, de parcă asta era ideea de bază, nu dragostea și înțelegerea pentru aproapele nostru cel supus greșelii.
Nu mi-a trecut nici acum, mă mai surprind amestecându-mi nasul în metehnele altora, uitând că la poarta mea zace încă pisica moartă. Ridic pietre, încă, din când în când, împotriva fărădelegilor altora și închid ochii cu fățărnicie atunci când încalc eu, judecând, poruncile toleranței și ale bunătății sufletești. Așadar, cu ce sunt eu mai bună ca păcătosul spre care îmi îndrept acuzator degetul? De ce trebuie să mă aburc pe defectele altora, nu cumva ca să tronez eu în vârf (între noi fie vorba, poate mai defectă fiind ca cei ce mi-au intrat în vizor)?
Și dacă tot o fac, erijându-mă în Judecătorul Suprem, însușindu-mi abuziv prerogativele Sale, nu mai bine aș încerca să exersez înțelegerea, dragostea și iertarea care-I aparțin pe de-a-ntregul tot Lui?

 

București, 7 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Scrisoare de mulțumire

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

1328124-bigthumbnail

Mi-am așezat mereu pe rănile făcute de oameni, tot oameni. Din aceia de leac.
Cei hărăziți să-și împrăștie în existența tuturor semenilor lumina generozității mi-au aținut mereu calea tocmai când renegam mai cu obidă întreaga noastră rasă, făcându-mi parcă în ciudă: “hei, greșești, oamenii sunt buni, nu răi!”
Ba chiar au alergat să mă prindă din urmă vindecătorii aceștia de soi rar când, neîncrezătoare că ei ar fi mai buni ca alții și ca mine, mă opinteam să-i las cu buzele umflate mărind distanța ce-o doream cât mai impunătoare între mine și ei.
Cu cât primeam mai multe șuturi când zăceam fără vlagă pe marginea vreunei dureri, cu atât mai sus mă săltau îngerii mei păzitori fără de zulufi și alăute. Dar ce spun eu, îngeri? Erau de-a dreptul serafimi, șefii șefilor îngerilor! Oamenii aceia de care te ciocnești în fiecare zi în drumurile tale, cei ce așteaptă, parcă mereu, un nenorocit numai bun de scăpat din ghearele frumos manichiurate ale neputinței și nefericirii, mi s-au așternut pe fiecare durere chiar și atunci când nu doream să fiu alinată.
Și m-au salvat.

Nu cunosc o mărturisire de dragoste mai profundă a vieții și norocului, pentru mine, ca iubirea pe care mi-au oferit-o, în schimbul tuturor lacrimilor, oamenii de leac cu care m-a răsplătit în vremuri de mare cumpănă, probabil Dumnezeu. Deși nu erau mai lipsiți de griji și nici mai fericiți decât mine.

 

București, 4-6 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Teoria cunoașterii

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

Massimo_6

Adevărul e un fel de potecă plină de primejdii. Ar trebui să știm dinainte cât și, mai ales, ce anume ne va costa să urcăm o atare Golgotă când pornim suișul pe o astfel de cale.

Precum lui Iisus odinioară, adevărul ne poate asigura un loc definitiv inconfortabil pe cruce, monument al răstignirii tuturor faptelor neconforme bunului plac al societății din timpurile noastre.
Adevărul nu ne garantează vreun martiriu post existențial, adevărul nu e un soclu pe care aproapele nostru se va grăbi să ne aburce, neșovăielnic, întruchipați într-o statuie.
Adevărul nu e o perdea fină dincolo de care își găsesc limpezimea gândurile noastre nerostite, ochii noștri încercănați de minciuna sentimentelor netrăite.
Adevărul nu e o prelungire a vreunei morale fără de care omenirea s-ar da de-a dura până-n iad și nu e nici sublimarea esenței umane.
Viața m-a învățat că, uneori, adevărul poate doar prelungi o agonie.

 

București, 4 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Iubirea nu mai locuiește aici

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

15654_462343727220950_507036834_n
“Un om fericit descifreaza el ceva în întinderile marine? Ca şi cum marea ar fi făcută pentru oameni! Pentru aceştia e pământul, acest amărât pământ … Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într-o armonie voluptuoasă şi sfâşietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor.” – Emil Cioran

În toate gândurile și reprezentările mele poetice despre o Ea devastată, pierdută – o vom boteza pre numele ei Tristețea, să pot astfel să-i dau consistență, una reală -, imaginea ce mi se conturează în minte este a unei femei șezând în mijlocul mării, într-o lume complet goală.
Are umerii dezgoliți și căzuți, picioarele adunate timid unul lângă celălalt și mâinile împreunate, blânde și moi, i se odihnesc mâhnite în poală.
Privirea îi este captivă în labirintul unei pânze de păianjen, absentă și senină, iar de colțurile gurii îi atârnă un zâmbet spart, plin de compasiune și năucitor de cald.
Totul în atitudinea ei sugerează liniște, o împăcare absurdă cu o soartă tiranică în mâinile căreia nici măcar nu se mai simte prizonieră, ci doar inutil și pe deplin liberă.
Stă și așteaptă în pace orice i-a hărăzit soarta și urmează să se întâmple imediat, chiar în clipa ce o va ajunge prea iute din urmă.
Niciun fel de acțiune nu pare a se naște fie și măcar în mintea ei, pentru că în faptă ar fi imposibil, Tristețea este pur și simplu încremenită. E mută și surdă la tot ce-ar putea-o aduce înapoi, printre noi, e pierdută în gânduri și vise numai de ea știute.
Îmi imaginez că ascultă doar valurile și țipetele pescărușilor, muzica mării e greu de ignorat chiar și de către ea.
Stă în mijlocul apelor, ca și cum țărmul ei iubit în care-și răsădise rădăcinile cândva, transplantându-se dintr-o viață prea lipsită de orizont într-una sălbatică și idilică a dispărut, s-a scufundat, iar ea a rămas în aceeași poziție, plutind deasupra lui. Pe vecie.

*

În toate gândurile și reprezentările mele apoetice despre o Ea devastată, pierdută – o vom boteza pre numele ei Tristețea -, o întâlnesc peste tot în drumurile mele prin lume: e lângă mine, zi după zi și surâde cald, de parcă toată afecțiunea de care nu a avut parte în viață i s-a transferat pe buze, să aibă ce dărui celor la fel de nefericiți ca ea.
Uneori își trimite patima către o siluetă masculină ce pleacă spre depărtări fără să privească în urmă, spre poarta unde Ea a rămas singură. Poate va reuși cu puterea dragostei ei să-l oprească din drum. Inutil efort, calea de întoarcere se închide în urma lui.
Sau așteaptă zgribulită, ținând de mână un copil bălai, bine înfofolit, într-o stație de tramvai dintr-o iarnă cu zăpadă prea multă și ger înțepător.
Am fixat-o cu privirea și într-o biserică, stătea în genunchi în fața unei icoane, cu ochii înălțați către cer și mâinile împreunate într-o rugă adâncă, fără de odihnă. Una ce-ar putea primi răspuns, numai să nu ajungă prea târziu.
Am văzut-o și într-o vară, se plimba alene la malul mării ținându-și șalul în jurul umerilor, scrutând depărtările precum odinioară femeile piraților. Așteptând o corabie ce nu va mai găsi nicicând un adăpost într-un port.
Altădată m-am ciocnit de Ea pe stradă, își fixase ochii pe asfaltul deformat și gri, plimbând absentă un cățel deloc serios, uitând că viața se întâmplă exact lângă ea, în jurul ei.
Și pe holul unui spital am găsit-o. Rezema un zid murdar, își ținea o mână adunată peste gură și ochii îi alergau neliniștiți spre toți oamenii în uniformă ce se foiau înspre orice direcțiile.
Iar în fața unei cruci albe era tot Ea. Aprindea în liniște o lumânare, să-i fie strălucire la drum nou omului drag plecat dinainte de vreme în amintire.

*

Am întâlnit-o peste tot, Tristețea era prezentă la fiecare pas. Ca și cum lumea ar fi fost numai a ei, ca și când ar fi avut liberă trecere oriunde ar fi vrut să ajungă, ca și cum ar fi înghițit, balaur nesățios cu șapte capete și șapte guri, toată fericirea.
Dar, de fapt, lucrurile sunt mult mai simple: s-ar părea că Iubirea nu mai locuiește aici. Iar noua locatară și-a intrat pe deplin în drepturi.

 

București, 25 martie – 3 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Unde se duce Iubirea când se duce?

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

pirate-woman-women-rain-flowers-keira-knightley-people-pirates-of-the-caribbean-322688
“Şi atunci, (n.a.: omul) după ce-şi va fi pierdut până şi amintirea adevăratei eternităţi, a primei sale fericiri, îşi va întoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care va fi fost izgonit.“ Emil Cioran

Inima mea era deja afară, departe, se scălda în ploaia rece cu brațele întinse a rugă înspre cer. Apoi se oprea, își rotea ochii larg, fixând un punct îndepărtat. La o chemare venită de nicăieri, pornea iar. Alerga haotic, cu ochii larg deschiși și picioarele amputate, traversând piețe și străzi inundate de oameni tăcuți, străini și indiferenți.
Toată apa cerului și pământului îmi înecase ochii naufragiați în acel diluviu universal, toată pulberea argintie de stele căzuse din noaptea vie peste părul meu și întreaga lumină radiind dinspre fața ascunsă a Lunii îmi înțepa cu raze ascuțite obrajii atinși cândva de grația tinereții.
Iar Iubirea se chircise în poziție fetală, dureros de însingurată, în mijlocul Raiului, dispărând mai apoi, încetul cu încetul, într-un soi de pâclă.
În urma mea, nemișcate și golite de orice sentiment, amintirile mă priveau cu tristețea unei neprihănite neputințe, în timp ce se închideau cu zgomot sec ambele Porți ale Raiului.
Aducerile mele aminte zâmbeau.

*

Lacul vălurit cu ape caline, terasa veselă cu lemnul podelelor rașchetat de mii de pași omenești, sălciile cu plete șfichiuitoare, despletite ca-n noaptea nunții, fetele cu trupuri filiforme de trestii, bărbații cu ochi șăgalnici, senini, detașați – toate acestea se opriseră undeva, departe, în urma mea, demult tare, în amintirile mele dintr-o altă viață, una plină de o fericire pe care nici măcar n-o intuiam pe-atunci.
Toate mă priveau cu ochi goi, împietriți, ca într-un joc copilăresc în care, la comanda cuiva, totul încremenește. Ori de câte ori îmi întorceam capul să privesc în trecut, fetele își aruncau părul lung pe spate, bărbații râdeau îngăduitor, sălciile își porneau lamento-ul, lacul se învolbura. Însă, după o fracțiune de secundă totul redevenea imobil și continua absurd, ca un dans între ființă și neființă, între mișcare și nemișcare, o bucurie și-o lacrimă în memoria mea afectivă.
Încercam să rup iluzia mecanică și rece și iar mă uitam înapoi spre fericita Iubire, maestra de ceremonii din mijlocul jocului: nimeni nu rostea un cuvânt, cu toții erau tăcuți, mișcându-se ritmic, sacadat și repetitiv ca într-un dans al roboților, un perpetuum mobile abracadabrant, năucitor, hidos. De parcă nimic nu mai trăia, totul murise și renăscuse într-un fel de proiect absurd, al unui nebun, cu viziuni stâlcite, fantasmagorice.
Sub bagheta lui răutăcioasă, viața mea din trecut se transformase într-o imitație, aberantă metamorfoză, rod al unei minți deviate, bolnave.

*

M-am trezit buimacă, ciupindu-mă și-apoi făcând cale-ntoarsă, alergând bezmetic către prezent, căutând să ating realitatea concretă cât mai grabnic, zorind către orice simțământ imediat, oricum ar fi fost acela, fie chiar și de angoasă patologică. Dar de-acum, din timpul real.
Și-am sfârșit exact ca la început: alergând în cerc pe străzi acoperite de ape, cu oameni reci, cu toții tăcuți, mișcându-se la ralanti, cu chipurile acoperite de măști albe ca varul, impersonale.
Sub una dintre ele, sunt sigură, exact ca și-atunci, se ascundea de mine Iubirea. Cea pe care o doream și de care încercam să mă agăț cu disperare, într-o încleștare febrilă dar durabilă de mozaic chinezesc. Unul pierdut și reinventat, din piatră de râu. Și măcar pentru o singură dată câștigător al jocului, nemuritor.
Dar oamenii treceau pe lângă mine, volatilizându-se în pâcla dintâi imediat cum încercam să pătrund cu privirea dincolo de mască, într-o rugă inutilă.
Ia-mi mâna. Oprește-mă.

*

Iar Porțile s-au închis din nou, uitându-mă afară.
Agățată cu degete frânte de grilajul lor, priveam ca un copil necăjit spre paradisul pierdut. Fără să înțeleg unde se duce Iubirea când se duce.

 

București, 27 martie – 2 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Păsări de pradă

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

the_woman_and_the_eagle_by_utesmile-d6bbdca
Unele existențe par a fi desprinse din tablourile în culori sumbre ale realiștilor francezi. Atât de triste sunt, atât de mohorîte, așa de pline de nefericire, încât oamenii care le populează, cei care-și duc zilele pe-acolo din născare și până la zenit, într-o oboseală cronică și lipsiți de cele mai derizorii bucurii, par a fi doar umbre lipsite de consistență, rătăcitoare și buimace.

Alte vieți sunt colorate viu, țipător, scandalos, pătimaș, neîmblânzit. Sunt ca-n reprezentările grafice pop art venite din altă dimensiune, din alt timp si din alt spațiu, unul fără de pace, fără de liniște. Oamenii ce-și fac loc printre stridențe explozive, mult prea viu colorate, sunt zoriți, zăpăciți de o civilizație paroxistică și au în față doar inconsistența unei vieți gelatinoase, alunecoase. Unde totul e fum în ochii privitorilor atrași necinstit de o imagine de bâlci sclipitor, de departe magic, prețios, de aproape deplorabil, ieftin și trist.

Mai sunt și existențe ce străbat și apoi străpung parcă ecranele unei ere digitale, evadând din cutii electronice într-o realitate monotonă, atent photoshop-ată. Una cu vieți robotizate, marcate de o ritmicitate aberantă, unde visurile au legătură doar cu materialismul iar iubirea se confundă cu rutina și e atent drămuită. Totul culminând cu o lipsă acută de simțire artistică, suferind cronic deja în absența oricărei nebunii. Un trai unde deraierea de la ceea ce e înscris între limitele bine trasate ale unui deficit de sentimente contradictorii, poate produce accidente fatale. Unde exponenții ei gândesc și simt programat, fără nicio abatere de la o morală rigidă indusă, de la legi pline de constrângeri, de la o simțire pe vecie amorțită.

Între atâtea vieți pictate greșit, deasupra lor, se rotesc decisiv, în cercuri largi, concentrice, ca niște zeități preaputernice și glorioase pregătite să sfârtece, vulturi.

 

București, 1 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Himere

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

575079_402033349817949_100000338620783_1288086_1199140942_n
“Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima.” – Gabriel Garcia Marquez

Aș vrea să pot vorbi deschis despre orice, cu oricine. Aș fi fericită dacă m-aș putea abandona simțirilor mele, dacă aș reuși să mă încred total în puterea mea de a reda în cuvinte, într-o măsură cât mai aproape de realitate, tot ceea ce simt despre întâmplări din trecut, ori despre fiecare pală de vânt care mi-ar șfichiui azi sufletul. N-aș mai suferi aspru pentru fiecare sentiment pedepsit să stea cu fața la perete, în genunchi, în colțurile neguroase ale inimii, n-aș mai privi în gol sperând către depărtări de neajuns în care tot mai visez să-mi plimb desăvârșirea speranțelor .
Dar nu am încredere că m-ar înțelege chiar oricine în caz că mi-ar ieși un exercițiu de sinceritate extremă. Și nu pricep de ce-mi pasă încă de oameni, de ceea ce gândesc ei în ceea ce mă privește, de ce nu pot încă trăi ruptă de ei, deși ei s-ar desprinde oricând de mine.
Și-atunci, încă tac, cine să m-asculte pe mine?

*

O să vă spun adevărul de câte ori o să nasc cuvinte, atât pot să promit.
Așa cum alții dansează, eu plâng. Cu aceeași pasiune, într-un abandon total, ca și cum sfârșitul nefericirii s-ar afla exact în locul de unde va izvorî ultima lacrimă mântuitoare.
Și la fel de pătimaș alerg de la linia de start ce pleacă din mine și se sfârșește departe, în poala cerului, orbecăind după ceva; fără să știu cu precizie ce caut dar, odată găsit, știu cu siguranță că va fi o descoperire revelatoare despre cum m-am rătăcit, unde mă aflu în prezent și încotro mă îndrept într-o cursă contra cronometru.
Mă ascund de oameni și de degetul lor arătător punctat spre mine cu îndârjirea și ambiția specifică doar celor care vor să se așeze în prim-plan și-mi retrăiesc viața întreagă făcând suma înfrângerilor și biruințelor mele, când ascult muzica lui Eugen Doga.
Ba chiar mă și văd, în visuri, locuind într-o speranță cu viitor improbabil: am devenit o femeie cu păr de culoarea florilor de măr și stau cuminte, înconjurată de fantasmele mele dragi, într-un chioșc dalb dintr-o curte plină de copaci umbroși și multă iarbă, privind cu ochi din ce în ce mai senini spre joaca plină de încântare a unor pui de căței, dolofani și mereu flămânzi.
În grădina mea am regăsit și unele tăceri, devenite din ce în ce mai adânci doar că mai puțin disperate, iar altele s-au transformat, pline de curaj, în cuvinte rostite deplin, cinstit. Asumat. Liniștit. Ascultate de cei ce mă iubesc și cărora le pasă.
Iar eu, chiar și din Eden, ca de obicei, încă-mi privesc în ochi, fără teamă, cu capul neplecat, destinul.

 

București, 30 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Expert în viețile altora

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

broken-reflection-mirror-woman
Despre cei care ne bombardează cu sfaturi referitoare la orice, de la cât și cum să ne construim existențele și până la cum și de ce să fim într-un anume fel și nu în altul, avem cu toții podul plin.

Trecând prin toată gama de probleme mari și mici, de zi cu zi, sfătosul e mereu în coasta noastră, indiferent care ar fi subiectul: iubire, destin, copii, școală, serviciu, familie, politică, fotbal, comportament, maternitate, animale de companie, gânduri, fericire, vise, călătorii, sănătate, bla bla bla și etcaetera. El le știe pe toate.
Omul pregătit temeinic în orice domeniu și pentru oricare disciplină e prezent în viața fiecăruia dintre noi, de obicei cu forța și fără să-l invite nimeni. Nu ne e prieten, nu ne este partener de viață, nu ne e copil, verișor de la țară sau mătușa de la care vom moșteni apartamentul mult visat, dar ne stă la dispoziție mereu cu nuiaua bine pusă la îndemână. Mereu pe buze cu o critică, cu o dojană, cu o mustrare, cu o lecție, cu o imputare.
Ai zice ca scaiul ăsta te pândește la cotitură, n-ai cum să-l eviți oricâte slalomuri și piruete ai face printre oameni. Este, cumva, ca la fotbal, unde spectatorii sunt mai avizați decât antrenorii sau jucătorii. El le știe pe toate. Și-i policalificat, mai ales când este vorba despre lucruri care nu-l privesc.
Nu contează, de exemplu, ca viața lui e praf, cand este vorba despre a altora e un Rai plin de har, o enciclopedie a cunoașterii absolute. N-are habar de sufletul tău, de inima ta, de viața ta, dar are câte un glob de cristal în fiecare cavitate oculară și străvede, anevoios și dureros efort!, doar pentru tine, tot ceea ce tu, un idiot, treci cu vederea.
Despre ceea ce ar trebui să faci te îndeamnă cu stăruință, supărându-se chiar foarte tare atunci când îi nesocotești pildele și îndreptările. Chiar dacă tot ce spune e fără nicio acoperire în viața lui derulată gângav, neinspirațional și trist, atoatecunoscătorul se insinuează în fiecare cotlon din viața ta dându-ți mereu peste degete ori de câte ori ai vrea să-ți iei existența de mână și să zbori cu ea până la stele, ori să te târăști împreună cu ea ca o nevertebrată.
Lasă-mă să greșesc, să încerc, să lupt, să înving sau să pierd, să plâng sau să râd din inimă, fără să mă gândesc la ce ai tu de obiectat. Să fiu așa cum pot mă face fericită, așa cum îmi dictează mie inima mă ajută să mă înțeleg, să mă accept.
Dă-mi și mie voie să-mi trăiesc viața, nu știu dacă ți-ai dat seama, dar e a mea, nu a ta.
Sunt rezident în propria mea viață și am și eu drepturi.

 

București, 28 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Faliment sentimental

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

you__ll_never_walk_alone_by_dasha444-d4su8en

De prea multe ori, până azi, mi-am pus la mezat viața și toate sentimentele.
Iar oamenii fără de care nu credeam că pot trăi fericită, s-au adunat întotdeauna să privească negoțul meu aberant cântărindu-mi, din când în când, cu aceeași ochi pe care-i adoram, dar seci și indiferenți, marfa expusă cu inocență: azi își așezau, fără a ști să vadă, privirea goală peste câte-o durere, ieri își fluturaseră mâna rece înspre o plecare, iar mâine vor îmbrățișa, poate zâmbind, o înseninare. Doar așa, dintr-o curiozitate politicos-indiferentă și fără ca măcar să încerce a gusta ceva din bucatele alese ale inimii mele.

Uneori mă bate câte un gând să-mi adun taraba cu daruri și să plec încărcată, cu speranțe cu tot, spre cine știe ce târg.
Aș putea să mă opresc la unul vesel, plin de culoarea bazarelor orientale, cu negustori guralivi și marfă din belșug, cu maghernițe înghesuite, un bâlci strident și plin de aromele puternice purtate de vânt de la o prăvălie la alta.
Unde să-mi negociez, cu tine, la sânge, fiecare troc, luându-mi înapoi tot ce ți-am dăruit cândva.
Lume, lume, dau o iubire pe o uitare, o moarte pe o clipă azvârlită în neant, o amăgire pe o lună plină, un țărm de mare pe un sărut, o lacrimă pe o poezie de dragoste, un fum pe un trandafir însângerat, o îmbrățișare pe o păpădie!

Dar încotro să mă îndrept?
Unde să te găsesc?
Tu le-ai vândut pe toate, le-ai azvârlit cu nepăsare celorlalte femei și-apoi ai plecat indiferent, cu buzunarele doldora de amăgiri și inima goală, după ce-ai cheltuit deșănțat chiar și primul meu dar, din prima noastră zi de dragoste: cântecul.
Și, în lipsa ta, oricât mi-aș striga marfa, oricât aș lăuda-o, oricât aș lăsa la preț, amintirile nu mi le vrea nimeni.

 

București, 26 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro