Nu-mi amintesc cum am ajuns acolo. Când am început să fug și cum s-a sfârșit goana, acel prim și apoi ultim pas așezat la fel de înverșunat pe pământ.
Dar limanul la care tânjisem inconștient întreaga zi era exact în fața mea. Am apasat cu hotărâre pe mânerul ușii din nori și-am intrat.
Mă simt, în sfârșit, în siguranță când pogoară peste pământ amurgul, prunc preafrumos născut din îmbrățișrea zilei cu noaptea. Mi-e bine pe înserat, când ziua își face rugăciunea în genunchi, cuminte, cu mâinile împreunate, la marginea patului, înaintea somnului, când noaptea își așterne cale de roze dinaintea pașilor în drum către fereastra unde o așteaptă luna.
Abia atunci îmi destram cu mărinimie ghemul amintirilor, cel depănat grijuliu dintotdeauna în timpul zilei.
Când pogoară seara mă adun în elementele mele constitutive încercând să-mi deslușesc chintesența primară, cea din care a început divizarea celulelor mele și, mai apoi, înmulțirea lor până la a deveni ceea ce sunt azi.
Mă simt confortabil în lumina crepusculară, așezată pe scăunelul meu alb, tapisat cu mătase sălbatică, din iatacul meu închipuit.
Numai atunci, în universul meu, amintirile-mi valsează printre poezii plutitoare, cărți stivuite într-un haos controlat, sticluțe prețioase cu parfumuri amăgitoare și, la final, adastă pline de-o dulce osteneală pe măsuța sculptată unde șed zâmbind cu toți dinții trei perii vechi de păr, de forme și dimensiuni diferite, toate placate cu argint.
Pe înserat, în universul meu, îmbrățișând luna, mă ajunge din urmă iertarea.
Bucureşti, 21-26 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
