Category: Oglinzi si umbre

Zbor neînfrânt

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

Fantasy_Flying_Ship_025743_

La fereastra apartamentului modest unde-mi duc zilele, vin porumbei fără încetare. Adastă puțin, uneori bat cu ciocurile în geam dacă nu găsesc pe pervaz nimic de mâncare și-așteaptă. Apoi gâlgâie ceva, privesc lung înspre mine și își iau zborul, lăsând în urmă pentru câteva clipe un zgomotos și puternic fâlfâit de aripi. Ca o chemare.
Câinele meu, gelos și vigilent, latră nervos și tare ar ieși după ei să-i alerge, ba chiar să-i și jumulească măcar puțin, ca un veritabil vânător primitiv.
Iar eu mă îndrept spre ferestre orice aș face în acel moment, îmi place să-i privesc. Mereu mi-am dorit să văd cum arată linia orizontului privită de sus, de la înălțimea la care ajunge privirea lor. Să mă îndepărtez de mine împreună cu ei, svelt, înalt, mândru și liber printre coliviile noastre regulamentar orânduite în blocurile înalte de beton, să planez măcar până deasupra lacului din apropiere. În căutarea hranei îndestulătoare după care tânjește sufletul meu, oricare ar fi aceea și oriunde s-ar găsi.
Dar mă opresc lângă geam și zâmbesc. Și mereu mi-am trimis doar gândurile cele mai ascunse cu ei. Uneori mai aproape, alteori la foarte mare distanță, doar privind nemărginirea prin ochii lor. Și-am ajuns, astfel, departe. Chiar și deasupra plajelor pustii, plutind peste valurile înalte și albite de spumă ale tuturor mărilor și oceanelor. Am pășit, călătorind cu ei, la țărmul unde mă aștepta și iubirea și fericirea. Am ancorat unde mi-a spus inima că e locul meu și-am plecat, ridicând toate pânzele sus, de unde nu mi-am dorit niciodată să eșuez.
De la fereastra apartamentului modest unde-mi duc zilele, doar privind și înțelegând pot fura și învăța, dacă vreau, ca pe cea mai iubită și de viitor meserie, eliberarea. Libertatea.

 

București, 12 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Lecția despre singurătate

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

all-is-vanity
“Există două feluri de a simți singurătatea: a te simți singur în lume și a simți singurătatea lumii.(…)

Care sînt mai nefericiți, acei care simt singurătatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de răspuns. Și apoi, de ce să mă chinuiască ierarhia singurătații? A fi singur, în orice fel, nu e destul?” – Pe culmile disperării – Emil Cioran

În urma tuturor pașilor mei prin viață, pierderile mi s-au transformat în sânge, unul prelins apoi drept din inima mea pe un pământ al nimănui, în țărâna însetată și crudă, în glia-mamă ce-a născut în urmă tristețea, o floare nemaivăzută, greu de prins în imagini și cuvinte, una pe care ți-ai dori-o smulsă cu semințe și rădăcini cu tot și dusă de vânt cât mai departe de grădina luminoasă și senină în care îți imaginezi că-ți duci zilele.

*

Viața mi-a dăruit cu generozitate o pleiadă de dascăli de primă mână, laureați magna cum laude atât în psihologia educației, cât și în pedagogie generală.
Însă unul dintre ei, în mod evident, abordând educarea mea ca om din toate cele 3 unghiuri – executiv, terapeutic și eliberaționist -, a avut cu adevărat conștiința misiei sale, nu numai luându-și în serios menirea și identificându-se afectiv cu mine, dar chiar regizându-mi existența, la un moment dat, cu o îndârjire și o încrâncenare absolut magistrale.

*

Prima amintire despre o cruce șuie, dezrădăcinată și ieșită binișor din pământ, vine de pe la vârsta de 3-4 ani. “E crucea unui copil, ca și tine”, mi s-a spus frust, iar asta m-a pus amarnic pe gânduri. Ce putea să facă un copil ca și mine sub pământ, singur, în întuneric? Fără un dud în care să se cațere, fără gutuile alea de un galben infinit strânse în ambele palme și apoi lovite sistematic de lemnul porții ca să poată fi mușcate cu toți dinții? Fără cățeii, pisicuțele și puii de găină pufoși pe care să-i țină în poală și fără mama și tata care să-l strângă, când și când, cu dragoste totală și bucurie, în brațe? Și n-am înțeles decât că moartea e ceva ca întunericul fără fund, ca orbirea, ca dispariția soarelui, a porților, a gutuilor, a duzilor, a puilor de găină și a dragostei.
Când aveam vreo 10 ani, o verișoară a nu știu cui din familie, o femeie tânără, blondă și extrem de frumoasă s-a aruncat înaintea trenului. Asta am înțeles eu trâgând cu urechea la discuțiile adulților șușotite departe de mine. Când am vrut să fiu sigură că am auzit bine, mi s-a răspuns dur: “a murit și punct. Mai contează cum, de ce și în ce fel? Pentru care motiv te amesteci în discuțiile oamenilor mari?” Dar eu înțelesesem deja că, în plus, moartea nu stă pe gânduri chiar dacă e vorba despre oameni tineri și frumoși. Vine, lovește, te ia cu ea departe de toți și punct, gata!, după aceea totul rămâne un secret al oamenilor mari.
Într-o toamnă, când abia întrasem la liceu și aveam puțin peste 14 ani, m-am întâlnit cu fosta mea vecină și prietenă din copilărie, Ionela. Se lungise cât o zi de post și părea puțin cam șuie. A bălmăjit ceva râzând despre Dănuț, fratele ei de 12 ani, tovarășul meu de ciomăgeală începând de pe la 6 ani și cam până pe la 10, când ne-am mutat. Cu greu am priceput cuvintele ce înotau prin veselia ei, cum că prin august, bunica lor culesese ciuperci din pădurea Ciric și le pregătise pentru toată familia. Și toți au fost otrăviți, mai puțin ea, Ionela, că era în tabără la Năvodari. Dănuț nu a reușit să scape, frații lor mai mici, o fetiță și un băiat, da. Și părinții și bunica s-au salvat.
Dănuț, ciuca bătăilor mele de demult, nu mai era. Iar Ionela, sora lui mai mare cu un an ca mine, prietena mea urâțică transformată într-o preafrumoasă fată, râdea cu nepăsare povestindu-mi întâmplarea tragică a familiei ei. Da, moartea avea și forța de a transforma lacrima în zâmbet, învățătura asta ciudată mi-am însușit-o atunci.
6 luni mai târziu, într-o senină zi de martie, ziua a cincisprezecea, am regăsit-o pe Ionela îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă, întinsă într-un sicriu sărăcăcios, acolo, la etajul 4 al blocului unde ușile noastre au stat față în față, în copilărie, ca două tabere inamice gata să se înfrunte. Bunica ei m-a recunoscut, m-a îmbrățișat și m-a întrebat mândră nevoie mare: “nu-i așa că Ionela noastră e neschimbată și foarte frumoasă? E frumoasă ca primăvara de-afară, parcă e Alba ca Zăpada dormind. N-a putut să treacă peste moartea lui Dănuț, s-a simțit vinovată că nu a fost acasă în vară, se și certase cu el înainte să plece în tabără și a băut verde de Paris, noi îl țineam în casă pentru gândacii de bucătărie.”
Moartea venise iar pe lângă mine, mi se insinuase iar în viață arătându-mi că poate fi și frumoasă, depinde în ce fel și din ce unghi reușești să o privești.
Apoi, cu anii, a sosit din ce în ce mai des să se vadă cu mine. Ne-am întâlnit de-aproape, privindu-ne ochi în ochi, de vreo 30 de ori. Cam mult pentru o viață de om – una încă nedusă până la capăt. Mi-a predat de fiecare dată câte o lecție plină de barbarie și-apoi a plecat, la fel ca întotdeauna, nu cu mâna goală, ci înhățând în ghearele ei ascuțite o ființă dragă și apropiată mie, exact ca un uliu hulpav un firav pui de găină. Lăsându-mă mereu mai bogată în lacrimi, mai sărăcită de iubire.
Și-am înțeles anevoie că Moartea – da, exact ea și doar ea – mi-a dăruit, predându-mi cu o generozitate infinită tot felul de lecții, o viață de singurătate. Ba chiar punându-mă, parșiv, într-un anumit moment, ca într-un joc didactic cu caracter formativ, să aleg între ea și singurătate – acea materie pe care mi-o băgase pe gât și ea, alături de alți învățători, cu înverșunare, încă din copilărie.
Explicându-mi în felul ei nemilos și clar că de ea este firesc să nu am a mă teme, dar dacă țin să-mi fie frică de ceva, atunci de pustiu pot și chiar ar fi natural să mă înfricoșez.
Banala și atotprezenta moarte, dascăl devotat în viața mea, m-a făcut să pricep că singurătatea o fi un ucigaș de stirpe nobilă, dar e feroce. Și că, după toate pierderile, azi, în lumea așa cum o percep eu după atâta școală, a devenit un fel de privilegiu de castă să fii îmbrățișat de aristocratica și plina de grație cruzime a singurătății paroxistice.
De cea, adesea, mai adâncă decât moartea.

 

Urziceni, 10 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Un alt fel de Tu

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

shadow-17_large

Am întâlnit oameni care-și construiseră viața după un anume tipar, unul ce odinioară le adusese în dar fericirea.
Furau din amintirile trecutelor clipe de poveste și le transplantau în prezentul fad, lipsit de gust și strălucire și fără de perspectivă. Destui dintre ei aveau credința că, astfel, își pot reînvia norocul. Că pot resuscita prin manevre repetate haotic, chiar dacă după un plan inițial bine pus la punct, frumusețea pierdută din viețile lor.
Iar alții ba chiar își imaginau, vanitoși, că ceea ce trăiseră plenar odinioară poate fi reclădit din bucăți, construindu-și astfel un mozaic din cioburile rămase în urma unor iubiri pierdute și așezându-se mai apoi, în așteptare, în centrul lui, spre atragerea unei alte șanse la fericire, împachetată în același fel ceresc de împlinire. Ori, cine știe, poate că, mai curând, pentru a se putea agăța cu nădejde de speranță, nutrind în mare secret la ceea ce le scăpase, cândva, printre degetele lipsite de măiestria de a ține strâns în pumn porția lor de beatitudine, zefir ce-i ridica deasupra celorlalți oameni.
Și stăteau, așa, în mijlocul vieții lor sfărâmate, privind cu nostalgie fiecare rămășiță nesfâșiată încă de colții hulpavi ai timpului, mângâind-o cu gândurile toate, zâmbind spre înapoi, șoptind domol când vorbe de dor, când urlând blesteme din toate puterile.
Așa trăiau oamenii aceia trufași, niciodată suficient de rătăciți încât să nu înțeleagă că totul e pierdut pe veci, niciodată atât de melancolici încât să nu încerce, cu disperare, să vândă pe nimic fericirea de odinioară oricui era dispus să plătească pentru întoarcerea falsă în timp cu o amăgire, cu un suspin, cu o iluzie. Ori, pur și simplu, făcând cea mai simplă tranzacție omenească, un troc, cu o altă amăgire, cu o înșelătoare, amarnică și tristă copie a ceea ce trăiseră demult. De parcă nu mai evoluaseră, de parcă orologiile se opriseră în loc pe-atunci, în clipele în care fericirea le invadase întreaga ființă, în momentele când bucuria de a trăi era deplină iar orice ancorare în trecut aducea cu ea doar zbor printre stele. Exact așa trăiau, printre fantome. De parcă moartea s-ar fi putut întâmpla mereu altora.

 

București, 9 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Binele și Răul

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

17909-fallen-angel-1920x1080-fantasy-wallpaper

Dacă fiecare om intrat în viața mea, bun sau mai puțin bun, mi-a fost dăruit de Dumnezeu, pentru care dintre ei ar trebui să fiu recunoscătoare dacă sunt înțeleaptă? Pentru cel ce m-a abandonat când viața mi-a devenit o cumplită povară sau pentru cel ce m-a luat în brațe alinându-mă după fiecare cumpănă din vremurile mele de restriște?
Probabil că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru toți: cei trimiși să-mi întoarcă spatele m-au ajutat să înțeleg că mi-au fost apropiați de conjunctură iar plecarea lor a fost de fapt o binecuvântare, Dumnezeu dându-mi astfel de veste cum că încercările nefaste sunt o probă de foc pentru caracter, sunt o punere la încercare a toleranței, a iertării. A Iubirii. Iar cei călăuziți să ajungă în viața mea spre a-mi vindeca răni și rămânându-mi alături în toate vitregiile sunt mesagerii Recunoștinței, sunt cei aleși să mă învețe, pas cu pas, ce înseamnă bunătatea, răbdarea, dăruirea, devotamentul. Și-atunci, mulțumind pentru ei zi de zi, în fiecare rugăciune, e un exercițiu de gratitudine fără de care nu există trecere demnă prin viață, nu există împlinire.

*

Iubire + recunoștință = fericire.
Nu e o relație matematică prea complicată dacă avem disponibilitatea sufletească de a îmbrățișa valori cunoscute și necunoscute, adânc încrustate în gena omenească deși, la fel de profund, ascunse.
Nu vor exista în viețile noastre oameni apăruți de niciunde, fără noimă, în absența unei misiuni, oricât de nefaști ne-ar părea a fi unii dintre ei. Rămâne doar să-i individualizăm, să-i așezăm acolo unde le este locul, dându-le exact fotoliul ce le-a fost rezervat la spectacolul trecerii noastre prin această lume. Fără a-i depersonaliza, fără a-i nedreptăți, fără a le construi în inimile noastre, celor răi, bariere de neridicat, indiferent de câtă nefericire ne-ar fi adus cândva faptele lor.
Și pentru a le urma exemplul celor buni, celor ce ne-au ajutat să ne învățăm blândețea din scoarță-n scoarță, primind în inimile noastre aducerea aminte cu dragoste și cu devotament a unei binefaceri primite, mărturisind astfel, cu Iubire, din suflet, Recunoștința.

 

București, 6 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Celor vrednici de milă

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

rain_and_tears_by_voltuzaidi-d5j2yl3
Nu trebuie să devii niciodată tiran, nici în dragoste, nici la birou și nici în prietenie. Nici pe scara blocului unde locuiești și nici în familie. Nici măcar în distanța regulamentară pe care încerci să o impui celor pe care nu-i agreezi.

Nu poți dicta altora după bunul tău plac, trecând peste sentimentele lor. Încearca să te porți cât mai firesc și să urăști cât mai puțin spre mai deloc, că ura, așa cum știm cu toții, e apanajul oamenilor slabi, nefericiți, neiubiți – știți cum arată genul acela de ființă. Exact, e omul acela pe care-l dorești cât mai departe de tine și cât mai în afara vieții tale, e cel ce trăiește într-un veșnic lamento la adresa tuturor și niciodată la adresa sa, eternul nemulțumit, ființa care se consideră mai importantă decât toată omenirea la un loc. E cel ce se insinuează parșiv în existențele celor din jur, cerșind la început doar un pic de atenție, ca mai apoi să înceapă, acaparator și viclean, să pună monopol pe absolut tot ce-i face ademenitor cu ochiul și să anuleze tot ceea ce nu-i este pe plac ori nu-i cântă lui – chiar și fals, nu contează –, în strună.
Nu știu voi, dar eu am întâlnit soiul acesta detestabil de om mai mereu, se pare că mama lui, ca și cea a proștilor, e veșnic gravidă și nu încetează să-l lepede pe lume non stop, cu încăpățânare, speriată, probabil, să nu-i dispară rasa.
Știu, unii vor spune că sunt rea, dar nu sunt, crede-mă, cititorule. Sunt doar Stan Pățitul și atunci, pur și simplu, nu pot să mă prefac a fi oarbă când văd prea bine viața, a mea și a altora, cât și ființele mai puțin benefice care o populează. A fi realist și a observa, nu înseamnă intoleranță sau judecarea aproapelui, ci doar analiză pură din care fiecare poate trage orice concluzie îl duce mintea.
Și, ca o dovadă că nu e în intenția mea să jignesc pe nimeni, pe acest om îl voi numi…absolutist. Un fel de autocrat, să zicem. Ce mai, un dictator, ca să ne înțelegem.
Și-am întâlnit prin peregrinările mele printre oameni și vieți prietenul absolutist, iubitul sau iubita absolutistă, colegul, șeful, șefa, vecinul, vecina, soțul, soția, ba chiar și străinul – toți absolutiști, niște adevărați satrapi în micul lor univers. I poveri diavoli, cum zic italienii, evident insultător. În fapt, doar niște mărunți aghiuță vrednici de milă, cum ar zice un om din satul din Bărăgan unde visez să-mi duc zilele.
Când intră în viața ta, dincolo de ideile general valabile de mai sus, acest fel de om nu se descalță de bocanci, ba uneori, adițional, e bine echipat și cu niște super colțari din aceia de escaladă grea, pe ghețari. Și ți-i înfige direct în inimă, așa, ca să se ancoreze cu nădejde, ca să simți, să nu care-cumva să nu știi cine e șeful de la bun început.
Pe urmă încep edictele, un fel de decrete cu caracter imperativ. Primul ar fi acela cu “cine nu e cu mine, e împotriva mea”. Odată stabilită regula principală, urmează cele derivate din aceasta: “aprobă-mă și când bat câmpii, râzi pentru că mie mi se pare amuzant, plângi pentru că eu toc ceapă la 5 kilometri de tine, nu mai vorbi cu X pentru că X nu vorbește cu tanti-mea Y, sari peste Z pentru că Z a sărit-o cândva pe soacră-mea la coadă la pâine.” Și tot așa mai departe, cititorule, ai înțeles perfect ce vreau să subliniez.
Dar vine și ordonanța aceea în care “nici măcar nu ai existat înainte de a mă fi cunoscut pe mine”. Aici, deja se strânge lațul bine de tot. Ființa-dictator începe să-și țeasă pânza de păianjen veninos în care te va prinde fără de scăpare…

*

“Ai mai iubit cândva?!?! Nu, nu ești obraznic, nu, nu, nu m-am supărat, dar doar pentru că habar nu ai ce spui. Ești de-a dreptul inconștient, îți zic Eu, tu nu ai iubit nicicând până azi. EU sunt Alfa și Omega Iubirii, iar tu, dacă stau bine și mă gândesc, nici măcar nu ai respirat până nu m-am milostivit Eu să apar în calea ta. O zi cu Mine face cât 50 de ani de-ai tăi de până la Mine, de fapt, tu te-ai născut acum, când ai făcut cunoștință cu Mine. Tot ce-a fost înaintea mea, am zis: NU EXISTĂ.
Doar Eu contez și, te rog frumos, lasă-mi plăcerea să-ți resoftez existența, să-ți anulez fiecare sentiment trăit până la Mine, dă-mi voie să te iau și să mă împroprietăresc cu tine împotriva voinței tale și să mă fac stăpân absolut peste tot ce e legat de tine. Prietenii tăi să devină ai Mei până voi putea să-i elimin din preajma-ți și cine dă semne dinainte că nu m-ar vrea, să fie ras de pe suprafața pământului pe care, la un moment dat, o să constat că nu mai am nici Eu loc de Mine, așa o să mă lăbărțez peste toate.
Mă pot chiar înstăpâni – și o vreau, și o fac deja! – și peste bunurile tale, să fiu legatar universal al amintirilor tale, al bucuriilor și secretelor tale, peste toate trăirile tale pe care sunt gelos de moarte și pe care, urându-le cu patimă, le voi distruge. Îmi voi atribui cu de la mine putere toate drepturile asupra ta și vai, cui va îndrăzni să se apropie, indiferent cine-ar fi!
Uneori, dacă mai există cumva din trecut o dovadă vie că ai ființat înainte de Mine, să zicem una cu ochi și sprâncene de la o fostă sau un fost, mă voi ocupa și de ea, fie fată sau băiat, mic sau mare. O să-i arăt eu cine sunt, o să mă fac bine înțeles și foarte clar. Voi începe prin a înlătura de lângă tine acel ghem de om, prin a-l alunga, prin a-i interzice chiar accesul în preajma ta. Te voi convinge că, de fapt, seamănă la rele cu ex-ul/a, ori că, cine știe, poate că, hm…nici nu-i rupt din carnea și sângele tău boțul ăla de om, chiar dacă arată exact ca tine de parcă ați fi gemeni, nu copil și părinte.
Iar uneori, când va fi cazul, voi alunga definitiv viața născută din tine, încercând să o fac să plece chiar și de lângă sicriul și mormântul tău, atunci când tu, omule, prea bolnav, obosit și trist, vei dori, plecând în alte lumi, să scapi de toate și, mai ales, de o astfel de iubire bolnavă ca a Mea. De blestemul clipei când m-ai cunoscut pe Mine, aparent un om ca și tine, dar care nu a suportat să știe că ai fost fericit înainte de El, că ai procreat fără El, că ai descoperit o lume frumoasă în care El nu exista, că ai râs și ai plans fără El, că ai iubit pătimaș și ani lungi o altă ființă și nu pe El, că ai ascultat muzică fără de El, că ai adorat marea fără de El. Că ai FOST dincolo de El.”

*

Evident, omul mișel descris mai sus, nu numai că a făcut parte din viața mea, dar este cel ce mi-a pus sufletul, zic eu nemuritor, la cea mai grea încercare. Și nu știu nici când și nici cum să fac să pot să-l iert, cândva, în această viață. Dacă vă mai amintitți, este dorința cu numărul 100 din lista mea cu visuri de împlinit până la capătul drumului.
Ei bine, omul acela mutilat sufletește a fost o femeie. Dar ce zic eu, este încă, pentru că trăiește. Astăzi, presupun că are părul albit de ani și inima la fel de împietrită ca în timpurile în care-mi sfărâma zi de zi sufletul de copilă, de adolescentă și, mai apoi, de tânără femeie.
Ca atunci când nu-l lăsa pe tatăl meu să se vadă cu mine, obligându-ne la întâlniri interzise de ea, prin parcuri străine, pe sub ploi nesfârșite, ca doi oameni ai nimănui, prea triști să mai știe că-și aparțin unul altuia, prin sânge.
Ca atunci când îmi spunea, cam pe la 4 ani, undeva, într-o cameră străină și mică, insinuant, cu voce tânguitoare, cum că tata ar bănui că nu sunt copilul lui, dar că ea, în bunătatea ei infinită, încearcă să-l convingă că n-ar fi așa, dar prea semăn la viclenie cu mama, de aia tata nu mă iubește.
Sau ca atunci când, la 13 ani, am sunat la ușa tatălui meu la 6 dimineața, după o călătorie de o noapte întreagă cu trenul, venită plină de bucurie de la 400 de kilometri distanță, la București, cu acordul mamei ce mă urcase încrezătoare în tren și la invitația tatălui meu să-mi petrec vacanța cu el. Deși tata nu mă așteptase la gară așa cum îi promisese mamei, deja speriată să fiu singură într-un oraș așa de mare și străin, mi-am luat inima în dinți și m-am descurcat, am întrebat cum să ajung la adresa lui, și-am ajuns. În pragul ușii care s-a deschis erau amândoi, tata și ea. El avea capul aplecat, cu bărbia în piept și privirea în pământul pe care, cu siguranță, îl implora să-l înghită. Iar ea, lângă el, trufașă, agresivă, stăpână absolută, măreață în fața unui copil, privindu-mă drept în ochi, mi-a scuipat în obraz cu o răutate unică, decisiv: “marș de la ușa mea, nenorocito, ce cauți să intri în casa mea, vagaboando?! Marș la mă-ta, cerșetoareo!”.
Vă spun iar, eu aveam 13 ani. Și mi-a fost îngrozitor de milă de tata.
Și-am plecat, după ce femeia despotică mi-a trântit o ușă în nas de s-a cutremurat tot blocul.
Am rămas speriată și plânsă într-un oraș străin, un copil singur, pe străzi, fără să înțeleg ce-am făcut și unde am greșit și dorindu-mi doar să mor, să pot să uit astfel capul tatălui meu, plecat de frica sabiei.

*

Când voi reuși să o iert pe femeia aceasta de o neomenie cum nu mi-a fost dat prea des să întâlnesc deși, din păcate, semne asemănătoare răutății ei am recunoscut și în alți oameni întâmplați în preajma mea, atunci voi fi cu adevărat bună.
Când voi putea să uit și cum a încercat să distrugă crucea de pe mormântul tatălui meu sub ochii îngrijitorilor de la cimitir, doar pentru că era ridicată de mine în memoria tatălui meu, atunci voi ierta.
Când voi putea să uit și că, grație ei, fără pic de respect pentru ultima dorință a tatălui nostru, nu am avut, nu am și nici nu voi avea vreodată o soră, că unica mea moștenire primită de la tatăl meu este doar un nume și nici măcar o fotografie – în afara celei primite în dar la 47 de ani de la sora tatei și de la verișoara mea -, atunci mă voi fi transformat în înger.
Acum, sunt doar om. Și, în răutatea mea, încă-mi doresc să rămân așa. Nu vreau să iert. Nu vreau să pot să iert. Pentru că nu e drept să iert.

 

București-Urziceni, 25-26 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Îngerul fără aripi

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

2j26izb
De când mi-o amintesc a avut cearcăne. Iar mie, cearcănele ei îmi produceau un sentiment inexplicabil de panică și durere. Și de atunci, pentru că știu că a fost un înger, am convingerea că toate ființele spirituale cu aripi au ochii înconjurați de cercuri vinete, așa, ca un fel de nimb ce le luminează întreaga făptură. Ca aura ce-o zărim uneori dimprejurul soarelui. Ca haloul ce îmbrățișează în unele nopți luna.
Azi știu că, dacă până acum nu am uitat nimic din cele mai importante lucruri pe care mi le-a plantat în minte, de-acum încolo e imposibil să mai uit ceva. Nu mai poate fi smuls ceea ce a prins rădăcini, a crescut și-a devenit viguros în ani.
Mă ducea de mână peste tot și îmi arăta toate lucrurile importante: cerul, soarele, norii, mestecenii, pisicile, câinii, bisericile, florile, marea, poezia, muntele, animalele, statuile, muzica, oamenii.
Totul era pregătit pe Pământ pentru mine, totul în jur exista pentru bucuria mea, îmi spunea că tot ceea ce are lumea mai frumos e darul lui Dumnezeu pentru mine: luna cu stelele, umbrele răcoroase ale copacilor, plăcerea de a mă cocoța în toți pomii, culorile vii ale florilor, ciripitul păsărelelor, aroma parfumată a teilor, șuierul crivățului, vaierul surd al pământului.
Era cea mai puțin importantă ființă din viața ei, dar eu, pentru ea, eram Universul întreg, nu doar centrul lui. Și totul fusese născut de Dumnezeu pentru mine. Nimic, niciodată, pentru ea.
Apoi am crescut și ea a devenit copilul meu. Iar eu încercam să o învăț, la rândul meu, zi după zi, câte ceva dintre cele importante, credeam eu. Știute doar de mine și omise de ea, doream să o impresionez, să îi arăt eu, ei, lumea și viața.
Doar zâmbea enigmatic, mă asculta și dădea din cap aprobativ, răbdător. Iar eu chiar mă credeam înțeleaptă, eram convinsă că știu mai multe decât ea, că sunt mai inteligentă și mai bună decât ea în multe privințe.
Însă a venit și prima mea cădere de adult, atunci când viața a dat cu mine de pământ fără milă, o prăbușire lipsită de glorie și fără niciun pic de măreție, imposibil de anticipat de către marea mea știință în toate cele. M-a luat în brațe ca întotdeauna, m-a mângâiat ca pe un copil căzut de pe tobogan, m-a ridicat și mi-a scuturat tot sufletul de pulberea pe care durerea o lăsase în urmă, ca odinioară rochițele tăvălite prin praful de prin parcurile pe unde mă jucam.
Apoi mi-a spus doar atât: “să nu te lași niciodată, să te ridici mereu, oricât de grea ți-ar fi prăbușirea. Ai auzit? Să nu te lași înfrântă, să nu te dai bătută, să nu te predai, să lupți până la capăt cu orice nenorocire te-ar lovi și cu oricine te-ar vrea la podea. Să știi de la mine că pentru fiecare înfrângere exista o răsplată, că viața e un cerc într-o continuă mișcare, că răzbunarea binelui ce va să vină biruitor peste rău e ca un curcubeu apărut după ploaie. Iar după fiecare nor, chiar dacă noi nu-l vedem, zâmbește soarele. Altfel n-ar exista curcubeul.”
Un singur lucru nu m-a învățat niciodată: cum să trăiesc cu durerea de a o fi pierdut atât de devreme, cum să accept că îngerii trebuie să plece la un moment dat de lângă noi, la locul lor, în Cer. Chiar și așa cum sunt ei, fără aripi.
În mod sigur nu s-a crezut atât de importantă.

 

București, 24 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

Întoarce-mă la mine

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

Dream

Sunt oameni în fața cărora sunt curată ca zâmbetul, cărora niciodată nu le-am greșit cu nimic, asta dacă socotim și că binele făcut mie însămi, poate inconștient în detrimentul lor, nu avea nicio umbră de intenție de a le produce vreun rău. Pentru că, uneori, în viață, am înțeles după prea multe întâmplări păguboase că binele meu trebuie să fie mai presus de binele altora – și mă refer aici la al celor total indiferenți la problemele din jur și cărora le prisosește tot, așezându-se confortabil în fața tuturor, cu nepăsare.
După cum sunt și oameni cărora le-am greșit imens, de obicei dintr-o prostie minoră sau fără să conștientizez că-i voi face să sufere, arareori gândindu-mă în mod special să-i rănesc, pentru că nu sunt genul afurisit și n-am fost de foarte multe ori răutăcioasă cu intenție vădită.
Dar cum sunt eu cu mine? Îmi sunt curată ca zâmbetul ori mi-am greșit imens?
M-am pus prea rar în fruntea unei ipotetice liste de priorități și asta nu mi-a adus decât necazuri, lipsuri, frustrări și durere. N-am fost nici mai fericită și nici mai bogată când m-am dat la o parte pe mine pentru alții, mai ales pentru cei nemerituoși.
Mi-a fost mereu rușine să reproșez oamenilor obrăznicia, necinstea, minciuna, nesimțirea. Și de fiecare dată când am tăcut, am simțit că am pierdut câte ceva din mine, din corectitudinea, onoarea și șansa mea. Cum și aproape de fiecare dată când mi-am făcut curaj, cu greu, să dau glas nemulțumirilor mele, călcându-mi pe inimă (pentru că ar fi fost mai ușor să tac), am câștigat. Poate nu prea multă dragoste din partea celor ofensați de brusca mea transformare dar, cu siguranță, puțin respect pentru determinare. Nu numai al meu pentru mine, dar chiar și al lor, uimiți să constate că nu sunt chiar un lut prea facil de modelat, la cheremul și după bunul plac al oricui.
De aceea te rog, Iubire, întoarce-mă din nou la mine. Ca să nu mă pierd. Ca să mă regăsesc dimpreună cu toate noroacele mele.

*

Prețuiește-te, ești valoros indiferent de ceea ce ți s-ar spune, oricum ar încerca să-ți minimalizeze importanța în orice ecuație a vieții cei rău intenționați.
Dăruiește-ți răbdare, înțelegere, acceptare și, mai ales, curajul de a nu mai suferi pentru defectele altora, de a nu-ți mai fi rușine de rușinea lor, privându-te de adevăr doar pentru confortul celorlalți.
Iubește-te. Ajută Iubirea pentru tine să se întoarcă înspre propriul tău suflet precum s-a înturnat Fiul Risipitor, plin de credință și încredere, în casa Tatălui Său.

București, 24 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Să vă fie Înviere!

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

10254035_235130680010575_9194417351250268368_n

Aveam vreo 11 ani când am decis să merg la Înviere. Singură, mama lucra în acea noapte binecuvântată. Iar eu nu acceptam ideea că va trece prin fața blocului cortegiul acela impresionant de oameni cu lumânări aprinse în mâini, iar eu să nu fac parte din el. Mi se părea că doar așa voi fi în centrul lumii și laolaltă cu ea, aveam sentimentul că l-aș supăra pe Doamne-Doamne dacă nu aș onora cum se cuvine sacrificiul Fiului Său, dacă n-aș avea grijă ca Lumina Lui să ajungă vie, întreagă, nestinsă nici măcar o dată în casa noastră, aducându-ne astfel puțină fericire și Iubire.
Îmi aduc aminte cât mă simțeam de singură și abandonată. Mă gândeam la ceilalți copii, frumos împopoțonați, de mână cu mamele si tații lor, mergând la biserică. Nu-mi doream să fiu și eu îmbrăcată într-un fel anume, dar visam să merg între mama și tata, cu ei de mână, mândră, la biserică.
Vis irealizabil.
La ora 11.00 noaptea mi-am făcut curaj, m-am scos din pijama, m-am îmbrăcat cu ce-am nimerit, mi-am luat lumânări, am încuiat ușa și-am ieșit din casă. Singură.
Mergeam cu mulțimea, străzile erau pline de oameni și-am ales drumul ce mă ducea către o bisericuță destul de departe de casă, dar mai aproape ca biserica mare de la cimitir unde, în anii când mergeam cu mama, totul se lumina și se umplea de oameni.
Am stat cu lumea, pe lângă femei și bărbați străini, nimeni nu mi-a spus niciun cuvânt, nimeni nu m-a întrebat nimic. Mi-aduc aminte doar, fără să înțeleg mai nimic din tot ce auzeam, cât de adânc și înălțător am simțit bătăile de toacă și muzica clopotelor mari în noaptea neagră plină doar de șuierul vântului. Și cât de frumoase mi s-au părut atunci vocile înalte și mari ale preoților și ale oamenilor cântând troparul : “Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Am aprins și eu două lumânări de la cei din jur și arsurile picăturilor de ceară de pe degetele mele m-au învățat dârzenia, că împlinirile costă și visul meu de a ajunge cu lumină în casă îl voi plăti cu durere. Și-am acceptat prețul. Cu orgoliu, cu semeție, fără nicio lacrimă.
Așa cum m-am și prezentat dealtfel, direct la mama la serviciu, plecând țanțoșă de la biserică cu cele două lumânări aprinse în mâini, nestinse nici măcar o singură dată de vântul rece de-afară, prea înțelept să-și pună mintea cu trufia unui copil pătruns de importanța lui în lume, de menirea și isprava lui. Un vânt prea bun ca să-i distrugă visul de a ajunge cu lumânările nestinse la liman.
Mamei i-am spus, privind-o drept în ochi, fără frica de a fi certată că am ieșit singură din casă, noaptea, doar atât: “mama, ți-am adus Lumină. Ție, poftim, e pentru tine. Ca să fii fericită. Să știi că am avut grijă și nu s-a stins DELOC.” – și i-am întins lumânarea aprinsă pentru ea, adusă cu trudă, sacrificiu, iubire, durere și învingând orice teamă, special ei.
“Tu ești Lumina mea. Tu ești fericirea mea.” – mi-a răspuns mama luând lumânarea dintre degetele mele arse de frig și de ceara fierbinte.

Cred că aceea a fost prima întâlnire adevărată din viața mea cu pacea și liniștea credinței.
Și nu m-am mai simțit singură.
Și mi-a fost Înviere.

 

București, 19 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Cu Iubire

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

2074577264_4ac5ff3460_z

Au fost ani lungi în viața mea când aproape toate zilele mi se nășteau gata mâhnite șì sucombau de inimă rea la fiecare lăsare a întunericului.
Nu găseam nicio soluție pentru salvarea lor, deși-mi săpam prin minte și inimă noapte de noapte, doar-doar voi găsi răspunsul pentru mutarea definitivă a tristeții într-o altă viață, într-o altă dimensiune, una cât mai îndepărtată de cea în care locuiam.
Nici măcar nu alegeam lacrima, dar ea-și pusese amprenta pe ochii mei atât de intim și viu, încât se părea că nu mai avea de gând să renunțe vreodată la teritoriile abuziv câștigate și mă cucerea, pas cu pas, tinzând parșiv spre irevocabil.
Toate ușile pe unde năzuiam să evadez, orbecăind caraghios, nu erau doar ferecate strașnic, ci se dovedeau a fi, la fiecare tentativă de fugă, prin atingere, doar desene rupestre, atavice moșteniri, particularități ale unor strămoși ce-mi sălășluiau neștiuți prin sânge și pe care nici măcar nu mi-i imaginam prezenți în mine vreodată.
Îmi mai spuneam, din când în când, consolator și ironic, precum oamenii simpli și neînsemnați dar convinși de măreția ascunsă în existențele lor banale că viața mea, cu siguranță, e un roman.
Din mine veneau însă, pe loc, și răspunsuri: “o fi, dar e prost” – cârăia Gândul.
“Nerealist, pare o plăsmuire a unei imaginații prea fertile” – hârâia Cinismul.
“Acum, e drept, orice viață de om e un roman, important e cum scrii” – mârâia Criticul.
Nu, dragii mei, le voi răspunde lor și tuturor spaimelor.
Pentru mine, important e cât ai iubit și dacă te-ai simțit iubit. Cât și cum te-ai dăruit și dacă ai știut să primești ce ți-a fost dat. Și cu ce-ai rămas privind îndărăt când pășești înainte, călcând peste pragul ce te va despărți, cândva, de o nouă lume.
Eu am avut norocul de a naște Iubire. Pe oriunde mi-am dus jumătatea de veac am întâlnit Iubire și Iubirea mi s-a dăruit. Poveștile mele, din viața mea ca o poveste, au toate Iubire și nu există în afara Ei.
Viața mea, ca un roman ori ba, e asumată oricum ar fi, o să le răspund senin tuturor gândurilor, cinicilor, criticilor, fricilor.
Asta când o să mă decid să o așez, cu Iubire, pe hârtie.

P.S.: Mi-ați lipsit, mi-ați fost Dor…:)

 

București, 17 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

My Bucket List

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

10003419_233817783475198_5791438303595684535_n

50 de ani, azi.
Mi se pare că vorbesc despre un alt om când scriu că am intrat în ziua când împlinesc o jumătate de secol…
Dar, sunt anii mei se pare.
Mi-am făcut cadou, grație Dianei Doroftei – http://dianadoroftei.com -, visuri de împlinit, încă. Poate așa, totul îmi va părea ca un alt început…

Dorințele mele, în marea lor majoritate, dar nu toate, se conjugă azi la persoana întâi plural. Mă refer, mai ales, la cele legate de călătorii. Pentru că, în aproape toate drumurile mele am fost singură și cu două-trei excepții, cu o prietenă. Acum am jumătatea mea și la probele de turism în comun s-a clasat pe locul întâi, ar fi un vis împlinit să călătorim împreună cât mai mult, cât mai des…

1. Să devin indepedentă financiar, să nu împovărez pe nimeni cu nevoile mele materiale;
2. Să mă plimb în caleașcă prin Central Park în New York;
3. Să am propriul meu blog, pe un domeniu cu numele meu;
4. Să scriu o primă carte;
5. Să revăd New York-ul, de data asta nu singură;
6. Să o strâng în brațe pe Irina Binder – www.irinab.com – și să mergem la o masă împreună, doar noi două;
7. Să ajung iar în Republica Dominicană, dar cu soțul meu, nu cu prietena mea;
8. Să mergem măcar o singură dată într-o vacanță la un hotel de 5 stele, într-o țară exotică, iar balconul camerei să fie cu fața la mare;
9. Să ajung să trăiesc din scris (work in progress);
10. Să plantez mulți trandafiri cățărători;
11. Să am suficienți bani să deschid o cantină a săracilor unde să gătesc eu;
12. Să pot să îngrijesc cât mai mulți maidanezi, să deschid un adăpost pentru câini;
13. Să-l văd în carne și oase pe Al Pacino;
14. Să pot să am grijă de câțiva bătrâni singuri;
15. Să ajungem în Thailanda;
16. Îmi doresc o baie mare, cu o cadă lângă o fereastră tot mare și vedere spre flori – în viitoarea mea căsuță de la țară;
17. Să vedem Tokyo;
18. Să câștigăm la loterie;
19. Să survolăm Groapa Marianelor;
20. Să am jardiniere cu flori viu colorate la fiecare fereastră;
21. Să survolăm Ayers Rock – Australia;
22. Să-mi fac un blog de călătorii;
23. Să recitesc, în liniște, toată opera lui Eminescu;
24. Să facem o croazieră în jurul Americii de Sud;
25. Un zbor cu balonul cu aer cald;
26. Să mă urc în vârful celei mai înalte clădiri din lume – Burj Khalifa, Dubai;
27. Să încerc să-l iubesc mai mult pe Emil Cioran; (N.A., 14.04.2016: gata, îl iubesc definitiv!)
28. Să ajungem la Ushuaia, în Țara de Foc;
29. Să am timp să recitesc tot ce-a scris Vintilă Corbul, așezată la umbra cireșilor din livada noastră;
30. Să mă plimb prin Londra cu celebrul lor autobuz supraetajat (work in progress);
31. Să stau două zile întregi la Luvru;
32. Să-mi revăd prietenii ce locuiesc departe (under construction);
33. Să vedem Londra;
34. Să colindăm timp de o lună, în toate direcțiile, Israelul;
35. Să scriu despre toate locurile pe care le-am văzut;
36. Să am suficienți bani să-mi cumpăr o poșetă Hermes, dar să am forța să nu o fac;
37. Să-i iert pe toți oamenii care m-au rănit (work in progress);
38. Să mai fac o dată parasailing deasupra Mării Caraibelor;
39. Să ne putem muta la țară înainte de pensie;
40. Să vedem cu ochii noștri Marea Barieră de Corali;
41. Cuvintele mele să fie puse într-un cântec;
42. Să stăm o zi întreagă, de la răsărit la apus, la Playa Del Carmen, în Mexic;
43. Să mă împac cu toți oamenii cu care m-am certat (every day work);
44. Să stăm o săptămână la Paris, să reușim să înțelegem ceva din acel oraș. Eu am fost de câteva ori, mereu într-o cursă contra cronometru, n-am stat niciodată mai mult de 35 de ore;
45. Oriunde am merge pe planetă să ne permitem să nu mai drămuim fiecare cent sau să plecăm cu bani împrumutați;
46. Să zburăm cu elicopterul deasupra Manhattan-ului;
47. Să-mi cer iertare de la toți oamenii cărora le-am greșit (work in progress);
48. Să ne plimbăm o zi întreagă, de dimineața până seara, pe Fifth Avenue;
49. Să mai plantez salcâmi roz și magnolii (da, o fac, an de an!);
50. Să stau la un mic dejun pe o terasă însorită, cu ochii pe Alpii Austrieci;
51. Să fiu un om bun (every day work);
52. Să ajungem la Acapulco;
53. Să urc iar în cupola Basilicii Sfântului Petru de la Vatican;
54. Să plec într-o vacanță în străinătate cu soacra mea, unde vrea ea;
55. Dorința mea secretă;
56. Să-mi revăd orașul natal și toate locurile copilăriei, la Iași;
57. Să nu mă mai uit cu atenție la prețuri atunci când merg la supermarket și cumpăr de mâncare;
58. Să mergem la o masă de pește într-un restaurant din Capri, într-o seară cu cer senin și lună plină (bine, accept și fără să fie plină, dar să fie luna desupra mării!);
59. Să-mi fac o grădină de legume;
60. Să plec o singură dată într-un week-end cu Mihaela, doar noi două;
61. Să slăbesc 1 kilogram;
62. Să slăbesc 2 kilograme;
63. Să slăbesc 3 kilograme;
64. Să slăbesc 4 kilograme;
65. Să slăbesc 5 kilograme;
66. Să terminăm de achitat datoriile la bănci;
67. Să ne construim micul nostru colț de Rai, căsuța noastră la țară;
68. Să nu mai las nicio nemulțumire nespusă să mă mănânce pe dinăuntru (work in progress);
69. Să ajungem la Barcelona;
70. Să nu mai permit nimănui, niciodată, să-mi arate în vreun fel sau altul că nu valorez nici cât o ceapă degerată (work in progress);
71. Să mă plimb într-o mașină decapotabilă pe Coasta de Azur;
72. Să pot ajuta un om să aibă propria lui casă;
73. Să nu mai visez cu ochii deschiși în fața unor lucruri lipsite de însemnătate (under construction);
74. Să pot fi de ajutor celor dragi, mereu (work in progress);
75. Să nu mai pierd niciun om drag de lângă mine;
76. Să pot să-mi permit într-o zi să le fac la morminte dragilor mei, câte o cruce de marmură albă;
77. Să văd cascada Niagara;
78. Să ajung o dată în viață în Hawaii;
79. Să mă plimb pe Bulevardul Stelelor din Los Angeles;
80. Să mă las de fumat, fără să mai fiu tentată de pun mâna vreodată pe o țigară;
81. Să-mi pot permite să-mi mobilez viitoarea căsuță de la țară cu mobilă albă din lemn;
82. Să întâlnesc un laureat al Premiului Nobel pentru pace;
83. Să zbor măcar o dată la clasa întâi pe o cursă long distance;
84. Să am o bucătărie modernă în aer liber și un cuptor din lut;
85. Să îmbătrânesc senin (under construction);
86. Să trăiesc, măcar de azi înainte, astfel încât să nu mă mai bântuie niciun regret (under construction);
87. Să colind pe străzile din Buenos Aires;
88. Să ascult un concert de fado la el acasă;
89. Să am timp și liniște să citesc tot ce-mi doresc;
90. Să am în grădină chioșcul meu alb, romantic, la care visez de ani de zile;
91. Să fac o ședință de masaj profesional pe o plajă exotică;
92. Să-mi construiesc în casa visurilor mele o bucătărie deschisă cu insulă și bar pentru mic dejun;
93. Un zbor cu zepelinul;
94. Să mă plimb pe mare cu un iaht;
95. Să nu-mi mai moară niciun cățel tânăr, accept să-i pierd doar de bătrânețe;
96. Să merg o singură dată la Scala din Milano la un spectacol cu opera mea favorită,Tosca;
97. Să-mi văd nepoata studentă la Londra;
98. Să apuc să văd toți copiii prietenilor mei la casele lor;
99. Să ajung, la final, să zâmbesc tuturor zilelor trăite în viața mea, indiferent că au fost bune sau rele;
100. Să reușesc să o iert, cu adevărat, pe femeia care mi-a distrus copilăria și m-a lăsat fără tată la doar 4 ani și fără soră toată viața, în pofida ultimei dorințe a tatălui nostru (work in progress).

Am gândit lista asta mai bine de o lună și tot mi se pare neîncăpătoare. Deci, încă mai pot să visez și știu mereu să sper! Cred că asta e de bine.
La mulți ani, mie! Și lista mea să devină din ce în ce mai scurtă…

Astăzi, 14 aprilie 2016, tot de ziua mea dar după doi ani, am tăiat din listă visurile pe care am reușit, într-un fel sau altul, să le împlinesc… La mulți ani mie și să continui să tai din ele. AMR 92..:)

Astăzi, 27 aprilie 2017 – am tăiat iar din listă visuri împlinite.  22 visuri împlinite în 3 ani, iar la unele dintre ele încă lucrez, va fi o muncă de-o viață. Clipă de clipă, zi după zi… AMR 78…

 

București, martie – aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro