Judecata de Apoi. Inculpată, Eva

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

fullsizerender-8 (1)

 

Am limpezit apele oglinzii ca să mă pot privi, sănătos, în adâncimea ei. Stau dreaptă și goală în lumină. Inertă. Doar ochii mi se mișcă și scrutează cu atenție imaginea reflectată de luciri pe bucata asta de sticlă amalgamată pe dos. Stau ca fetele mari de la țară în noaptea Sfântului Andrei și aștept să se iște din apele nevălurite ceva care să mă ajute să înțeleg.

*

…Da, parcă semăn cu mama. Și cu bunicile mele. Și cu mamele bunicilor mele. Cu mătușile și verișoarele mele. Cu prietenele și neprietenele mele. Cum stau așa, chipul meu are ceva din blândețea obrajilor Sfintei Maria – iertare! Dar are și ceva din tristețea ochilor Mariei Magdalena. Sigur, cele din toate reprezentările lor pământene. Da, sunt o bucățică imperfectă din Universul ăsta desăvarșit, sunt, în mod cert, toate femeile știute și neștiute, văd bine. Vin din trecut și mă îndrept prin surorile și fiicele mele către viitor.

Am iubit și am urât. Am dansat și mi-am ținut mâinile cuminți in poală. Am țesut covoare și vise. Am netezit cu palmele goale așternut de spini pentru dragoste neîmpărtașită și am fluturat batiste a despărțire pe un peron de unde nu mai pleacă și înspre care nu mai vine niciun tren neștiut. Picioarele mele au alergat pe malul mării, pașii mei au rămas îngropați la țărm, sub rafale de vânt. Unghiile mele au desprins cu sânge de pe stânci tradafirii deșertului, smulgându-i pustiului din ei inșiși. Am zămislit din vorbe și din dragoste, copii. Care, la mine, nu au apucat în viață lumina zilei. Am mângâiat ochii obosiți ai bărbaților iubiți și le-am săpat zâmbete în colțurile gurii. Unora, le-am născut în inimă cuvântul “dor” și am încercat sa-i invaț, cu migală, cum să-mi cuprindă-n palme măcar sufletul. De cele mai multe ori, n-am reușit. Am alergat cu panere de fructe spre spitale, să tamponez broboanele de sudoare de pe tâmplele dragilor mei. Am ascultat pioasă rugăciuni de iertare a sufletelor cântate de preoți lângă gropi deschise. Mi-am acoperit părul sălbatic la intrarea in biserici, dar n-am făcut-o cu inima împăcată. Am ascultat greierii în nopți adânci cu luna plină și am ținut strâns la piept copiii altora, făcându-i să râdă fericiți. Am ridicat săbii pentru dreptate, dar am ucis atunci și cântece. Am născut poeme la ceasurile serii și am avortat multe împliniri. Am adăpat la izvorul bucuriei oameni triști și nefericiți și am făcut curat intr-o casă. Am întins o pâine celor înfometați. Am îmbrațișat mame disperate și am luptat cum m-am priceput împotriva urâtului din mine și din alții. Uneori am și învins. Am căzut și m-am ridicat, împiedicându-mă în fuste. Am alungat și am ademenit. Am cules fructe și am născocit din fire de păianjen noduri gordiene. Am achitat toate birurile către soartă și n-am negociat plățile amare pentru fericire. Am zâmbit către înapoi și acum merg spre amurg. Am iubit. Am și plecat din iubiri și am rămas în durere, întorcându-mă și împlinind profețiile oracolelor. Am ornat mese în cinstea prieteniei și am amestecat în bucate făcute pentru hrana sufletelor întâmplate în preajma mea. Am împletit fulare și am copt colaci pentru Înviere. Am legănat prunci adormiți și am sădit o magnolie în cinstea tuturor primăverilor ce vor îmboboci.

*

Am înțeles. Sunt vinovată. Ca sunt femeie. Întreagă. Cu bune și da, și cu rele. Cred că azi o să-mi cumpăr un trandafir sângeriu și o să-l țin în mâna stângă, cea dinspre partea inimii. Și așa, gătită, o să purced înspre iarna asta scăldata în soare timid, un soare dintr-un anotimp ca cel al Facerii Lumii, dureros ca alungarea din Rai înspre Viată. Un anotimp în iarna destinului, al meu și al tuturor femeilor ce trăiesc în adâncul meu, pe rând, în șir indian.

Carmen Voinea-Răducanu
Text publicat în revista Tango-Marea Dragoste, București, 20 ianuarie 2012

http://revistatango.ro/carmen-voinea-raducanu-judecata-de-apoi-inculpata-eva-2662

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Ceea ce purtăm în inimile noastre

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

Unknown

 

Ceea ce purtăm în inimile noastre suntem noi.

Ceea ce purtăm în inimile noastre ne clădește viitorul, ne construiește demnitatea, ne întărește caracterul și ne modelează sufletul. Ceea ce purtăm în inimile noastre ne croiește viața.

 *

Orașul în care m-am născut, cu străzile lui încărcate de povești, cu pavajul pe care au călcat poeți ce m-au învățat visarea, cu teii lui parfumați la început de vară, cu frunzele lor căzute – covoare așternute sub tălpile mele în zilele însorite de toamnă. Orașul în care am călcat pe toate aleile Copoului mult prea romantic pentru vremurile pe care le trăim, orașul în care am privit cu orele plopii fără soț, în care râdeam în hohote, adolescentă blondă, pe aleea cu castani din curtea liceului. Orașul în care plecam iarna de la liceul meu de pe deal pe servieta de liceană transformată în sanie. Orașul în care Melania, prietena mea, mă lua în fiecare dimineață de-acasă și în drum spre școală mă scotea opintit din nămeții ce-mi înghițeau trupul firav de copilă. Orașul în care am învățat să scriu, să doresc, să sper, să lupt, să plutesc și să cad. Și iar să mă ridic.

Mama cu mâinile ei superbe, calde și mici, cu părul ei negru albăstrui, cu buzele ei pline și ochii ei muți, de antracit. Mama cu inima ei blândă și bună, cu pantofii ei înalți, decupați, din lac de culoarea pielii, cu paltonul ei greu ca un sac de ciment, purtat ani în șir ca să pot eu să-mi cumpăr în fiecare iarnă ce-mi poftea inima. Mama și mirosul de măr ras, mama și cafeaua de dimineață, mama și rujul de care nu se despărțea niciodată, mama care-mi împletea părul în cele mai frumoase cozi rusești care au existat vreodată, mama care se coafa singură în fiece dimineață și mă spăla pe spate la dușul din fiecare seară. Mama cu felurile ei de mâncare ciudate, evreiești, rusești, moldovenești și estoniene. Mama pe care o scoteam din minți copil fiind, mama pe care o supăram întotdeauna și care m-ar fi iubit oricine aș fi fost, orice aș fi devenit, mama apărându-mă cu trupul ei de toate relele. Mama care și-ar fi dat viața pentru mine și care-a plecat într-o stea chiar în ziua când copiii cuminți primesc daruri, iar cei răi nuielușe. Mama care nu m-ar fi părăsit niciodată.

Cărțile mele de suflet, cele pe care le voi citi și răsciti până când ochii nu mă mai vor lăsa să o fac. Doar că sunt atâtea că nu-mi ajunge timpul să le scriu, oare când o să le pot relua? “Cartea de la San Michele”, “Moartea fratelui meu”, “Pe culmile disperării, “Noaptea de sânziene”. “Domnișoara Christina”, “Secretul doctorului Honigberger”, “Șarpele”, “Nopți la Serampore”, “La țigănci” – nuvele fanstastice. “La Medeleni”, “Lorelei”, “Pânza de paianjen”, “Povești nemuritoare”, “Voica”, “Cartea de la San Michele”, “Coliba unchiului Tom”, “Adio, arme”. “Iliada și Odiseea”, “Jane Eyre”, ”Ion”, “Răscoala”, “Pădurea spânzuraților”, “Căderea Constantinopolului”, “Dinastia Sunderland Beauclaire”, “Adam și Eva”, “Iona”, “Arta conversației”, “Fiul risipitor”, “Orașul cu fete sărace”, ”Paula”, “Un veac de singurătate”, ” O tragedie americană” și poezie, mereu poezie, întotdeauna poezie, măcar una pe seară.

Scriitorii și poeții care mi-au îndrumat visurile, care mi-au validat dorințele, care m-au sfătuit mut să mă împrietenesc pe viață cu slova scrisă: Cioran, Panait Istrati, Kazantzakis, Esenin, Radu Tudoran, Teodoreanu, Isabel Allende, Shalom Alehem, Eliade, Rebreanu, Scott Fitzgerald, Marquez, Păunescu, Bacovia, Eminescu, Faulkner, Hemingway, Eliade, Tolstoi, Edgar Allan Poe, Sylvia Plath, Walt Whitman, Vintilă Corbul, Dante, Homer, Caragiale, Kafka, Oscar Wilde, Axel Munthe, Virginia Woolf, Petru Popescu,Theodore Dreiser, Paler, Novalis, Sorescu. Scriitorii care m-au făcut mai bogată decât Cresus.

Muzica, cea care mă face să visez, mă ridică la cer atunci când zac doborâtă, mă emoționează necontenit, mă face să-mi doresc să lupt, să înving, să fiu exact cea care sunt. Orice-ar fi.  Eugen Doga, Eugen Doga, Eugen Doga. Dmitri Shostakovici, Puccini, Enescu, Vladimir Vâsotski, romanțele rusești, Alifantis, Tudor Gheorghe, Verdi, Ceaikovski, Beethoven, Bizet, Dvorak, Berlioz, Saint-Saenz, Albinoni, Dida Drăgan, Loredana, Stravinski, Paganini, Strauss tatăl și fiul, Liszt, Chopin, Cotabiță, Tatiana Stepa, Șeicaru, Anca Parghel, Janice Joplin, Metallica, Aerosmith, Guns N Roses, AC/DC, Pink Floyd, Iris, Cargo, Compact, Phoenix, Queen, Beatles, Elvis Presley, Rolling Stones, Pasărea Colibri, Eric Clapton, Paul Anka, Baniciu, Bob Dylan, Leonard Cohen, Mariza, Dulce Pontes, Vali Sterian, Gary Moore, Fabrizio de Andre, Celentano, Ornela Vanoni, musicalul Notre Dame de Paris, Riccardo Cocciante, Lucio Dalla, Dire Straits, Bruce Springsteen, muzica anilor ‘50-’60 și mă opresc. Nu pot să-i cuprind acum, pe toți, în gândurile mele. Dar îi port în inimă necontenit, îi port în sânge, în cuvinte, în atitudini.

Locurile pe unde am pășit prin lumea largă, mările și culorile lor, nisipul de diverse consistențe și nuanțe, vulcanii mustind de foc, munții cu tăcerile lor maiestuoase, orașele cuminți sau nebune, oamenii de toate culorile, din toate rasele și toate religiile, cu portul lor, cu mâncărurile lor, cu tradițiile lor. Râurile și câmpiile, copacii și lanurile de floarea soarelui, ori cele înflorite de rapiță, animăluțele cu ghidușiile lor, cu privirile lor inocente. Clădirile lumii, construcții modeste sau pline de fală, străzile și claxoanele, magazinele forfotind, casele cuminți în serile de Crăciun și luminile lor binecuvântate, apartamentele moderne și ciudate cu fața spre mări învolburate ori liniștite. Și livada aceea în care știu sigur că vom ridica căsuța visurilor noastre printre cireși, salcâmi roz, magnolii, caiși și viță de vie. Căsuța cu pisici, căței, iepurași, foc de lemne în șemineu de piatră și liniște.

Cei plecați, cei rămași, cei buni, cei răi, cei indiferenți. Prieteni, cunoștințe, străini, apropiați, depărtați. Oamenii din viața noastră.

Dureri, bucurii, lacrimi, doruri, decaderi, zâmbete, fericiri mărunte, suferințe majore, fericiri maxime, suferințe simple. Experiențe de trăit.

*

Ceea ce purtăm în inimile noastre este iubirea pentru toate cele trăite, simțite, gândite, sperate, nedesăvârșite, greșite, văzute, ascultate, întâlnite, dorite, împlinite, ratate.

Ceea ce purtăm în inimile noastre este viața trăită dimpreună cu tot și cu toate frumusețile sau tristețile lumii.

Ceea ce purtăm în inimile noastre nu ne poate lua nimeni, pentru că ceea ce purtăm în inimile noastre suntem noi. Iar asta ne poate înălța sau prăbuși.

Carmen Voinea-Răducanu
Malmö-București, 1-19 ianuarie 2016

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Cu nuia sau fără?

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

1540403_10200942610802059_1985829567_o
De când hăul, Dumnezeu și toți sfinții au fost imaginați de fiecare om după chipul și asemănarea cu el însuși. Nu invers, cum scrie clar în cărțile sfinte.

Noi, oamenii, am construit divinitatea după bunul nostru plac, reinterpretând toate tezele fundamentale ale religiei și toate tablele de legi așa cum ne-a dus capul (și sufletul, în egală măsură).

“O să-l bată Dumnezeu!” zice vindicativ cineva, gândindu-se că Dumnezeu e răzbunătorul șef, un soi de supererou personal chemat în ajutor să-i rezolve lui toate problemele pe care le are cu alții sau care sunt legate cumva de ceilalți.

“Dumnezeu nu doarme!” spune și insomniacul ce n-are odihnă de răul pe care i l-a produs cine știe cine, imaginar sau de ce nu, real.

Sau “Eu am iertat, acum să vedem dacă-l iartă Dumnezeu, dar eu nu cred” filosofează amarnic altcineva care-și dorește aplauze pentru misericordioasa-i inimuță, în realitate fiind doar o ființă neiertătoare ca moartea, indiferent de toată smerenia afișată.

Orice ar face, omul nu se poate opri să nu-L vadă pe Dumnezeul său personal așa cum îi spune lui inima că e Tatăl nostru cel atotputernic și atoateștiutor. După judecata lui. La țară, Dumnezeu te arde în focurile iadului dacă nu postești, dacă ai fost la sapă duminica, dacă te-ai certat peste gard cu vecinul pentru găinile lui prea libere ce ți-au invadat ograda. Dumnezeu este cea mai la îndemână unealtă ori pentru a speria lumea, ori pentru a-ți rezolva lucrurile în fața cărora ești neputincios. Sau pe cele pe care, din lașitate, le arunci în cârca Lui divină spălându-te pe mâini de asumare ca Pilat din Pont.

De obicei, în mințile noastre, bătaia Lui, a Tatălui, nu e ruptă nicidecum din Rai, și există toate premisele să fie extrem de usturătoare. Cumva, ce ușurare!, e chiar mai rău decât noi, căci dacă cineva, un om, ar da cu bățul, El ar folosi direct parul. Ne-am scos, ce buni și cumsecade suntem! Și tot Dumnezeu, probabil printr-un contract ferm de colaborare cu Satan, va băga personal un braț zdravăn de lemne sub cazanul veșnic în care vor fierbe dușmanii noștri dimpreună cu toate păcatele lor, altfel niște bieți creștini acolo și ei, supuși greșelilor omenești de tot felul, cum ar fi vorbitul cu noi în contradictoriu sau despre noi prin spatele nostru, judecarea celorlalți fără milă și a lor cu prea multă înțelegere.

Dumnezeu e un fel de Bau-Bau menit să-i sperie pe toți aceia care nu se aliniază felului nostru de a fi, o sperietoare pentru fiecare moft pe care n-avem tăria sau cheful să ni-l rezolvăm singuri și, de parcă n-ar avea altceva mai bun de făcut, mai trage și cu urechea la tot felul de blesteme emanate de oile din turma Sa, frecându-Și cu satisfacție mâinile și așteptând Ziua Judecății – sigur, când ne va afurisi dușmanii iar pe noi ne va mângâia părintește pe capetele pătrate și nevinovate.

 *

 Așa și cu mine.

Pentru că mama a plecat la Cer într-o zi de Sfântul Nicolae, ani de-a rândul m-a urmărit ideea că am fost pedepsită, pentru că, nu-i așa, Moșul Nicolae umblă cu joarda pe Pământ după copiii răi taman de ziua lui, pe 6 decembrie, ca și cum n-ar avea și el, ca tot sfântul, invitați la cină.

Cu timpul, parțial doar, am înțeles că nicio făptură celestă nu pedepsește pe vreun păcătos de pe aici, de prin lumea asta a noastră. Spun parțial pentru că undeva, adânc în inima mea mai adastă o umbră de îndoială: dar dacă, totuși, a fost vina mea că mama a fost luată de lângă mine pentru că nu o meritam și astfel am fost pedepsită?

*

În orice caz, mama, dacă ai putea să vezi în inima mea, poate că te-ai întoarce înapoi măcar pentru încă o îmbrățișare, una mică doar, unică și irepetabilă (accept chiar și-atât de puțin, înțelegi?).

Deși nu-mi doresc să te doară, dar poate că abia atunci ai simți ce-am aflat eu după plecarea ta, în acești mulți ani fără de tine: dorul.

Iartă-mă, mama. Nu te pot comemora încă, nu sunt pregătită decât pentru gânduri pline de prezența ta, tu n-ai fost absentă nicio clipă din mine. Doar de lângă mine. Și dacă iubirea pentru tine și după atâția ani de când ai plecat n-a murit, e clar că tu n-aveai cum să accepți ca Moș Nicolae să mă altoiască atât de rău cu nuiaua aia a lui.

Adevărul e că Moșul, așa cum am înțeles eu mai demult, știindu-ți inima de mamă, te-a luat cu el rugându-te doar să ai grijă de copiii din Ceruri cât timp pune el daruri în ghetuțe îngerilor de pe Pământ. Pentru că eu sunt mare și mă descurc și singură. Așa e? Spune “Da”, mama. Spune “Da”.

În fine, am lămurit-o și pe asta. Mulțumesc, mama. Mai vorbim și mâine. Nu, nu te supăra pe mine, dar eu nu-mi mai pun niciodată ghetele ferchezuite la fereastră, Moș Nicolae are interzis la mine acasă. Cu Sfântul Nicolae încă negociez.

București, 5 decembrie 2015
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Despre numere

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

Vârsta este doar un număr, zice filosofic, inspirațional și încurajator o reclamă a unei farmacii de pe la noi. Un număr de diagnostice, poate. Un număr de medicamente ce crește de la an la an cu fiecare boală pe care o bifăm fără voie, o fi vrut să zică junele copywriter dar s-a oprit la timp. Sau un număr de lumânări pe care nu le mai așezăm pe tort, că doar n-o să comandăm unul cât roata carului. Sau o fi vreun număr de junghiuri intercostale ce ne chinuie, banal deja, zi de zi. Ori numărul durerilor cu care ne-am obișnuit și cu care ne trezim dis-de-dimineață, aproximativ cam după împlinirea a 40 de ani, ca să simțim astfel că suntem în viață, cum zice tot cuconetul de pe băncuța din fața blocului meu.

Vârsta aceea, știți voi care, e doar un număr, am înțeles. Un număr de fire albe deja dificil de acoperit chiar și cu cele mai performante vopsele profesionale, un număr de riduri – în creștere, ca unele numerele de mai sus sau de mai jos -, pe care nu le mai șterge nici mama toxinei botulinice, un număr în plus la haine (de fapt, muuult mai multe, dar mai citesc și domnii, să nu le stricăm orice imagine despre frumos!), un număr oarecare de dinți personali mai puțin. Un număr tot mai mare de priviri ce nu se mai întorc după noi pe stradă, un număr tot mai mic de ani pe care-i mai avem până la pensie. Și un număr – ce crește exponențial – de oameni debusolați ce stau și cască gura la tot felul de mesaje subliminale vezi Doamne, pe care le recită în cor toți trainerii de dezvoltare personală, doar-doar ne-or convinge cât suntem de fericiți că ni se prăbușește încet dar sigur carcasa ce ne adăpostește vremelnic sufletele veșnice de highlanderi și cât de tineri suntem prin adâncul inimilor noastre mult prea hipo sau mai curând hipertensive.

Ei bine, cam despre asta este vorba în reclama respectivă, v-am tradus eu. Nu ca să vă stric ziua sau să vă aduc cu picioarele înapoi pe pământ, ci așa, să mai glumesc și eu. Amar. Pentru că îmbătrânesc și-mi pare rău, vorba poetului popular și cât se poate de anonim.

 

București, 17 noiembrie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Iubirile îngropate de vii nu mor niciodată

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

 reWalls.com-52491

“Câtă viaţă ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine.” – Emil Cioran, Cartea amăgirilor

 

 Mi-am purtat mereu cu mine durerile ca pe un înveliș de taină, armură invizibilă și indestructibilă. Mi le-am drapat solemn peste suflet precum toga ce învăluia cândva trupul unui măreț senator roman. Le-am azvârlit de fiecare dată cu o neglijență involuntară, nestudiată, pe umărul stâng, acoperindu-mi cu ele, iresponsabil, ca într-un ritual maiestuos de sacrificiu, și inima – probabil gândind că astfel va fi mereu la adăpost de multele alte urgii ce-ar fi urmat să vină. Grație acestui înveliș oficial mi-am înfășurat așadar, într-un stângaci dar voit prețios ceremonial, și toate sentimentele, lăsându-mi libere, pe partea dreaptă, opusă inimii, plecând parcă din adâncul plămânilor, doar tonurile ample ale speranțelor atât involuntare cât și mult prea capricioase – cele aflate parcă într-o veșnică mișcare oscilatorie, de înaintare și retragere, ca într-un soi de du-te vino controlat de atracția magnetică a Lunii și a Soarelui, maree a deznădejdilor și iluziilor deșănțate amestecate haotic.

Cred că am șchiopătat prin viață din cauza acestei mantii pe care țineam cu tot dinadinsul să o port – imaginându-mi că mă reprezintă într-atât de fidel, încât, la un moment dat mi s-a lipit de epidermă și mi-a devenit un alter ego. N-am încercat să mă smulg din îmbrățișarea ei tumultoasă, și catifelată pe alocuri, și nici nu mi-a păsat că ar putea să mă lipsească de conținut ieșind în evidență doar ea și numai ea, reducându-mă astfel la condiția mecanică de manechin de ceară, lipsit de personalitate și voință, modelul perfect pe care și-l găsise durerea în mine pentru a se expune.

M-am abandonat ei cu sufletul inert, cu voința paralizată, îngropându-mi sentimentele și speranțele de vii.

Astfel am reușit să las în urmă multe clipe în care puteam viețui senin, prea ocupată fiind cu gândul viitorului pe care mi-l vedeam ca într-o profeție a cuiva de demult, dintr-o altă existență: cu mine în zdrențe, înfrigurată și flămândă, orbecăind pe străzi pustii și întunecate, umede și mizere, căutând un colț de pâine pe care să-l pot mânca într-un adăpost salvator, uscat și sigur, murind încet de singurătate absolută, cu ochii ațintiți înspre nemărginirea întunecată a cerului.

Am reușit să plâng și când viața îmi întindea ambele brațe deschise a îmbrățișare, am lipsit cu îndărătnicie de la toate paradele fastuoase pe care mi le pregătise cu lux de detalii armonioase, netulburate de nicio pală de vânt. Nu m-am gândit la a fi, ci doar la a simți tristețe. Și peste tristețe, tristețe.

Apoi, într-o zi oarecare, am revenit din pustiu în mine însămi, lepădându-mă de durere precum Părintele Simeon s-a rupt de fratele său întru sihăstrie, Ioan, întorcându-se nebun și singur în cetatea sfântă.

Însă tot n-am dobândit liniște. Ispita grea a chemărilor din miezul meu înspre singurătate și suferință persistă încă și-n amurg. Căci sunt trenuri ce nu se întorc niciodată și plecări fără de moarte iubirile îngropate de vii.

 

București, 24 septembrie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Astăzi, 30 aprilie

Carmen Voinea Răducanu Uncategorized Leave a comment

autumn_melancholy_by_l1993-d6810un
Ora 6.58

Îmi place și, în același timp, nu-mi place o filă albă. E ca o dimineață proaspătă dar care se anunță a fi ori banală și lipsită de perspective ori garnisită cu toate faptele pe care abia aștepți să le împlinești. Și căreia îi poți adăuga tot. Tot ce te răscolește, tot ce te îmbie, toate visurile, crezurile, zâmbetele și nădăjduințele. Dar și lacrimile, speranțele deșarte, iubirile neîmplinite sau pierderile ireparabile. Plus ceea ce ți-a pregătit hazardul.

Astăzi e o nouă zi, una dintre cele multe, cu un nume oarecare: 30 aprilie. O coală aIbă, impasibilă și indiferentă. Ca o casă dalbă cu pereți goi. Ca un răsărit trăit într-un loc total necunoscut. Și cu destinații imposibil de aflat până hăt departe, la apus, când soarele se duce să moară puțin.

Față în față cu peretele ăsta de pânză imaculată al zilei pe care încă nu s-a proiectat nimic, singurul lucru ce contează sunt eu. Eu, cea ce-i poate adăuga suflet. Eu, cea ce poate colora zorii abia născuți în toate nuanțele ce mă compun, folosindu-mă de sentimentele ce mă definesc, ce mă inspiră și mă diferențiază sau nu de alții.

Coala asta pură, iluminată încă difuz de un soare ce se lasă dorit pare o invitație la viață. La destăinuri. La un vals în doi, eu dimpreună cu gândurile mele.

Ce să scriu despre ziua de azi și să pot aduce altora regăsire? Să pot dărui?

Că am început-o așa cum mi-am dorit să-mi încep toate zilele din viață de o bucată de vreme încoace – cu recunoștință.

Că sunt.

Că încă mai sunt.

Că mă pot mișca.

Că pot în continuare să simt. Inclusiv durerea. Să doresc. Să duc totul spre un liman fericit. Să dăruiesc. Să iubesc și să râd, să plâng, să mă rog, să cânt, să strig, să primesc, să mă descopăr. Și să scriu despre toate acestea. Astăzi, 30 aprilie.

Ora 18.21

Se întinde alene seara și neliniștea a apărut iar la stânga mea, înspre partea inimii. S-a instalat confortabil, ca la ea acasă, încălțată cu pâslari moi și pufoși și-a început, prepotentă, imperativ, să-și ceară răsplata: răspunsuri.

 – Astăzi te-ai iertat?

– Astăzi te-ai iubit?

– Astăzi ai iertat?

– Astăzi ai iubit?

– Ce vis uitat ieri ți-ai împlinit azi?

– Cât ai zâmbit azi din zâmbetele omise ieri?

– Ce speranță de dus până la capăt ți-ai așternut molcom dar decis azi, în sertarul cu dorințe secrete?

– Dar în cutia cu amintiri ce-ai mai răscolit azi, când ieri părea că nu mai vrei să știi de ea?

Da, cred că și astăzi m-am iubit puțin, deși nu m-am iertat pe de-a-ntregul. Nu mi-am făcut timp pentru prea multe iertări nici pentru mine și nici pentru alții, și mai cred că m-am ocupat într-o măsură justă cu bucuria și mai puțin cu tristețea aducerilor aminte – astfel, cutia cu amintiri a rămas neatinsă, n-am urnit-o de-acolo, din șifonierul acela alb, pictat, din lemn răcoros de nuc, dosit în căsuța veche pentru oaspeți din visurile mele.

Iar speranța, chiar ca în legenda Pandorei, acum ceva vreme s-a furișat afară exact la timp, aproape fără voia mea, doar cu puțin înainte să cadă capacul greu al cufărului peste tot și să rămână prizonieră pentru totdeauna. Iar ce-a zburat pe urmele speranței îmi asum, bine și rău deopotrivă.

 Ora 23.40

Da, o coală albă este ca întâia zi a Facerii Lumii, ca atunci când Dumnezeu a născocit cerul și pământul, ca la începuturi, când pământul abia creat era netocmit și gol.

O coală albă nu este doar o dimineață proaspătă, ci este o Geneză. Ca fiece zi ce se naște, așa cum azi, timp ce se pregătește deja să moară, a apărut pe lume. Iar de la ea, o zi oarecare, o filă albă insignifiantă, cu recunoștință, poți ridica o lume întreagă. Poți zidi un univers.

Am așezat pe coala albă, într-o ultimă zi de aprilie dintr-o primăvară din viața mea, tot ceea ce pun mereu în panerul zilelor mele fericite, zile ce pe dinlăuntrul lor, pentru cei dinafară, arată toate la fel de banal: puțină strălucire. Și-am ostenit încercând să despart în mine binele de rău, așa cum la Facerea Lumii, Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric.

Iar mâine o voi lua de la capăt, ca într-o Geneză perpetuă. O altă filă albă, o nouă zi. De construit, de trăit, de iubit. Ba chiar și de greșit.

 

București, 30 aprilie 2015
Carmen Voinea-Răducanu
Text publicat în cartea “Astăzi”, editura Ascendent, 2015

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Vid de identitate

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

The_World_is_My_Canvas_by_starlightblood
Dragii mei, vă scriu din Varșovia, dintr-o confortabilă și însuflețită cameră de hotel, într-o zi de mare sărbătoare creștină – este Duminica Floriilor la catolici, iar Polonia este, după cum știți, o țară majoritar catolică. Străzile sunt invadate așadar de oameni cu ramuri în mâini, îmbrăcați sport, colorat și vesel, iar în fața hotelului în care mă aflu o fanfară înțolită festiv cântă cu foc și crez artistic nezdruncinat melodii ce par desprinse dintr-o lume veche, demult apusă. Una pe care mi-o imaginez mereu în visurile mele romanțioase.

Am un sentiment ciudat aici, în orașul acesta de o frumusețe absolut tulburătoare. Mă simt pierdută. Ca și cum m-aș fi rătăcit cândva și cu toate că mă caut cu înfrigurare de ceva vreme, nu mă găsesc nicăieri, nici măcar în cel mai tainic cotlon al propriei mele inimi sau în vreo tainiță din adâncul cugetului meu.

Mă simt de parcă cineva m-ar fi furat mie însămi și m-ar fi ascuns în cea mai fantomatică și îndepărtată genune. Și din care, chiar dacă printr-un noroc nebunesc m-aș regăsi, mi-ar fi aproape imposibil să mă strecor afară într-o încercare smintită și derizorie de a mă sustrage propriului meu destin.

Pe fereastra joasă a camerei mele văd clădiri vechi cu ornamente aurii, absolut fermecătoare, dar cerul mi-e ascuns privirii, ar trebui să-mi așez și sufletul dimpreună cu trupul în genunchi ca să-l pot afla. Obligatoriu privind spre înalt, ca și cum cerul cel de toate zilele și nopțile nu mi-ar mai fi egal, ca și cum s-ar fi cocoțat cu îndârjire cel mai sus cu putință, dincolo de vârfurile ascuțite ale palatelor solemne și maiestuoase ce se aștern de o parte și de alta a străzii largi, pietruite, pe care o văd foarte clar, pentru că pământul e pentru mine, doar el mi-e accesibil. După ce mi-am odihnit privirea pe rânduiala și liniștea arhitectonică de dincolo de geam, pe chipurile oamenilor senini, pe geometria perfectă a pietrelor de pavaj, cu o cană plină ochi de lapte cu cacao fierbinte, cu gust de copilărie ținută strâns în palme, văd la orizont zâmbindu-mi prietenos dimineața, iar acoperișul lumii s-a albăstrit pe ici, pe colo. Departe de casă și de tot ceea ce-mi e familiar, gândurile-mi aleargă dezordonat și nătâng de la o întâmplare la alta, dar toate cu un numitor comun: dorul.

Da, mi-e dor de mine. Și-aici, printre străini, într-o zi atât de parfumată cu sentimente amestecate, cea mai puternică mireasmă este aceea a dorinței de a pleca mai departe de unde mă găsesc, de a porni ca un explorator nebun, convins de adevărul său, prin cele mai încâlcite și primejdioase păduri virgine, în căutarea mea.

Stiu că sunt împrăștiată în toate cele patru zări, că m-am apucat să salvez tot ce s-ar mai putea mântui de primejdiile vieții pe o rază de câteva fericiri distanță, ca și tot ce strigă ascuțit și își întinde brațele larg deschise înspre mine. Și-am făcut-o fără să mă protejez, fără să intuiesc propriu-mi dezastru derivat de lipsa mea de lângă mine, lăsându-mi împlinirile lăuntrice la îndemâna deșertăciunilor de tot felul, amăgindu-mă că mie nu mi se poate întâmpla să fiu luată de vreo apă, că eu rămân ca o stâncă dură, de nezdruncinat în vâltoare.

Și-am greșit.

Stând aici, la fereastra mea suspendată imediat sub acoperișul lumii de sfârșit de martie, din Varșovia, am colindat în căutarea mea pe câteva drumuri din amintiri: am ajuns până la marea cea mare și pe țărmul ei pustiu azi și-atât de viu ieri, apoi m-am ridicat până la lună și la stele, în colțul meu și numai al meu de cer. M-am așezat apoi, ostenită, pe sub câțiva tei din copilăria mea ieșeană. Zâmbind frunzelor răscolite de vânt, tentative de singurătate răzvrătită.

Totul merge bine – peste tot lăsasem bucăți consistente din mine. Le adun cu blândețe, fără reproș, le așez la locul lor, ca într-un vechi mozaic, le lutuiesc, le mângăi cu vorbe calde, de aducere aminte. Pare că funcționează.

Însă, normal, n-am timp să caut acum mai departe. Mă opresc.

Dar o să mă întorc curând la mine.

 

 

Varșovia, 29 martie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Dacă…

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

Kiev city. Ukraine. National botanical garden the name of N.Grishko.

Pentru fiecare vis spulberat se vor naște altele două. Pentru fiecare iubire pierdută vei întâlni o alta. Fiecare plecare se va sfârși cu o sosire tempestivă, de bun augur. Iar fiecare durere va aduce cândva un zâmbet. Unul ce poartă în el, răsfrânt, umbra lacrimii de odinioară. Pentru fiecare om bun ce s-a pierdut vei întâlni măcar încă un altul tot atât de curat. Iar pentru fiecare rană o binecuvântare neașteptată. E o lege nescrisă, a compensației. O răsplată nesperată pentru cel aflat în nevoie, cu țesutul inimii sfâșiat, cu încrederea într-un grav dezechilibru, balansându-se nemilos între a fi sau a nu fi naiv, a nădăjdui și a dispera.

Iar pentru fiecare palmă peste obraz vei primi de două ori câte un sărut. Unul pentru lovitură, altul pentru ochii tăi infirmi care au alergat dincolo de pălmuitor, înspre viitor, în tăcere, doar cu respirația întretăiată de spaimă, semn clar al unui suflet sfâșiat de incertitudine și durere.

Cât timp trăim, nimic nu e pierdut. Niciun vis, nicio iubire, niciun răsărit, nicio întâlnire, niciun zâmbet, nicio cutezanță, niciun suflet. Avem timp pentru toate. Chiar și pentru iertare.

Dacă ne așezăm față în față. Inimă lângă inimă. Dacă ne privim.

 

București, 2 aprilie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Noli me tangere!

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

th-5

Dacă mă placi, atenție mare. S-ar putea să fii acuzat de servilism. Dacă se întâmplă să fii în asentimentul meu, idem. Dacă, dintr-o regretabilă eroare, gândești asemeni mie, fii cu băgare de seamă: unii s-ar putea să te arate cu degetul, ești un om fără coloană vertebrală! Nu cumva să îndrăznești să te bucuri când sunt fericită, pentru că în secunda imediat următoare vei primi zăhărel din partea celor ce te-ar dori plin de venin împotriva mea și te vor îndemna elegant să…marș!

Te conjur să nu ieși cu opiniile tale pro happiness din rândul gloatei excitate de ștreangul pe care mi l-au ridicat plini de zel și de ură în piața publică, nu te detașa de ei, riști să fii târât de păr prin tot glodul aceleiași piețe, înghiontit și scuipat.

Fii de acord cu ei, atunci nu te va mai blama nimeni, abia atunci vei fi o persoană verticală. Nu te încăpățâna să crezi în propriile tale principii. Dacă vor fi aidoma celor ale mele, vei fi etichetat ca lingușitor. Mai bine batjocorește cum și ce e de ocară pentru cârd, aliniază-te celor ce aleg să facă rău pentru că e mai ușor decât să facă bine sau decât să stea în calea vântului. Alege calea ușoară, o viață ai, fii unul din adunătură, ce e individualitatea? Personalitatea de haită, acesta e răspunsul câștigător. Pentru că e mai simplu. Calea cea dreaptă, gândirea cu propriul tău creier și conformă sentimentelor tale nu-ți umflă conturile și nici nu te cocoață pe vreun tron.

Nu-ți apăra prietenii, nu te pune chezaș pentru onoarea lor, pentru dreptatea și pentru fericirea lor și a ta va fi împărăția nu a Cerului, ci una mai presus de El: a societății în care viețuim.

Nu te așeza de-a dreapta adevărului, mai bine ar fi să minți, eventual să vinzi ceea ce plăsmuiește mintea-ți în orele când viața senină a altora nu te lasă să dormi.

Nu cuteza să-ți spui părerea, una contrară curentului stârnit de unii. Te va târî în vâltoarea lui și te va îneca.

Stai într-un loc cât mai călduț, ferește-te cât poți de pârjolirea dreptății pe care o lasă mereu în urmă nimicnicia omenească. Nu-ți va fi mai bine, etic vorbind – dar asta e o discuție pe care o voi purta cu cei morali – doar îți va fi comod și-atât.

 

Așadar, fii rău. E musai să minți, să născocești, iar apoi să-ți prezinți veninul ca adevăr de netăgăduit. Dacă vezi un om fericit, mergi și omoară-i zâmbetul de pe buze. Dă-i pumni peste gura aia surâzătoare până n-o să-i mai rămână nicio urmă de bucurie pe obraz, până seninul i se va fi transformat într-o mască a durerii. Nu te gândi la nimic în afara pustiului din inima ta și nu încerca să-l umpli cu omenie sau cu vreo faptă curată și dezinteresată. Fii cât poți tu de infect, jignește, insultă, calcă în picioare, măcelărește. Iar la final, zâmbește. Ți-ai făcut numărul, ai mai trăit o zi în care te-ai urcat cu picioarele pe careva. De obicei pe o furnică, nicidecum pe vreun elefant. Dar tu nu faci diferența, te simți bine și-atât. Ești învingător.

 

Nici măcar nu trebuie să mă crezi când îți spun că deșertul din inima ta va fi și mai arid, mai sterp și că nicio ploaie nu-l va mai uda vreodată. Chiar nu contează, tu oricum nu înțelegi că așa cum ți-ai ales să fii – poate pentru că așa ești tu, poate din lașitate ori poate pur și simplu pentru că e mai simplu -, te va îmbolnăvi, iar la final îți va ucide spiritul. Dar pentru tine, ce va să vie nu are importanță, e un timp mult prea îndepărtat. Iar tu nu crezi oricum în poveștile acelea în care, mereu, când totul se va fi isprăvit, binele a învins răul, acelea sunt bombonele de îndulcit fierea celor ce cred într-o amară iluzie precum speranța. Tu crezi doar în satisfacția momentului, tu crezi doar în tristețea pe care ai reușit să o aduci, acum, învingătorule, în ochii celor pe care ți-ai exercitat talentul de a strivi. În aplauzele gloatei.

Fii în rândul lumii, nu cumva chiar să și uiți atunci când pretinzi că ierți, ferească sfântul să înțelegi ori să accepți diferențele fundamentale ba chiar și pe cele neesențiale dintre oameni. Nu cumva să fii convins că viața altora le aparține exclusiv lor, amestecă-te, dă-ți cu părerea, arată cu degetul, joacă rolul Judecătorului Suprem și emite edicte. Dar, pentru asta, omite adevărul, sari peste partea aceea unde iertarea menține talerele balanței într-un echilibru perfect și nu moare în afara uitării. Rătăcește în cel mai minuscul buzunar al ființei tale truismul că toți am venit pe lume și vom pleca spre stele în același fel. Și lasă-l acolo! Răzbună-te, așadar, pentru frică, pentru neîmplinire, pentru panică, pentru nefericire, pentru ratare, pentru neputință, pentru singurătate, pentru pierderi, pentru nevolnicie, pentru durere, pentru lacrimă, pentru netrebnicie, pentru suferință, pentru lipsuri, pentru nevolnicie. Pe alții. Chinuie-i pe ceilalți, de obicei pe cei ce-au reușit să-și învingă câteva slăbiciuni, niscaiva spaime, poate chiar toate furiile. Ori măcar o bună parte dintre ele. Și au rămas neclintiți în furtună, la marginea unei societăți care nu s-a deranjat niciodată real, nu declarativ, pentru aproape.

 

Fii cum decizi tu că vrei să fii.

Dar dacă alegi să nu crezi în mine, stai la o parte.

Nu mă atinge! S-ar putea să te molipsești de tot ceea ce nu ai ales să fii. Și astfel, visul tău de a fi diferit de mine se va nărui ca un palat ridicat pe nisipuri mișcătoare.

Și-mi vei fi aidoma.

 

București, 3 – 22 ianuarie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Vreme trece, vreme vine…

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

th
“Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe…” – Glossă, Mihai Eminescu

Ne apropiem de ultima zi din 2014. Nu obișnuiesc să fac niciodată un bilanț al lucrurilor bune și rele întâmplate de-a lungul unui an ce se încheie și o să încerc să nu renunț nici azi la acest bun (sau prost) obicei. Deși nu cred ca de data asta să-mi iasă.

A fost cu adevărat un an ciudat, probabil că asta m-a pus pe gânduri și mi-a trezit dorința de a scrie despre el câteva fraze. A fost un an cu multe dureri, dar și cu destule bucurii. Am fost sănătoasă, iar cei dragi mie, o parte dintre ei, la fel. Numai că, unii dintre oamenii iubiți de mine au plecat la stele. Destui dintre ei. Dacă aș trage o linie, aș spune că a fost un an care a durut. Și a mai fost și un an care mi-a adus câteva împliniri modeste, n-am înregistrat nicio mare victorie, deși la capitolul pierderi a fost deosebit de generos. Să zicem că a fost … un an echilibrat. Sau poate chiar a fost astfel iar eu nu am simțul realității prea bine dezvoltat. Sau am avut așteptări peste medie.

Important e că am mers înainte, ca întotdeauna. Nu m-am abătut de la calea pe care o urmez ca de obicei, într-un fel haotic dar controlat, fără niciun soi de linie directoare, bucurându-mă sau întristându-mă după cum mi s-au așezat în față toate întâmplările vieții.

Am câștigat prieteni buni, am fost rea și am fost bună cu ei dar și cu toți ceilalți, sper în egală măsură, și-am am fost rea și am fost bună cu mine.

În general, șansa a fost de partea mea. Mi-a dat privilegiul de a rămâne cu dureri pe care celor dragi nu le-aș fi dorit niciodată, pentru că ar fi fost mai puțin puternici decât sunt eu. Mi-a dat bucuria de a aminti celor rămași cât de prețuiți ar trebui să fie cei plecați și mi-a adus în suflet bogății de neplătit cu toți arginții lumii.

Apoi, am fost tristă și am fost veselă. Am râs și-am plâns. Am zâmbit și mi-am închis într-un sipet ferecat cu șapte lacăte toate dorurile nestinse, comori de mare preț ale inimii mele.

A fost un an pentru care vă sunt recunoscătoare. Mi-ați fost aproape chiar și-atunci când eu fugeam de voi, îndepărtându-mă. Mi-ați dat curaj când simțeam cum deraiez înspre o linie moartă, mi-ați spus vorbe calde și frumoase mai ales când o meritam cel mai puțin. M-ați iubit, habar nu am pentru ce, și mi-ați rămas lângă inimă mereu, deși nu mereu v-am arătat-o. Vă mulțumesc, oameni dragi!

A fost un an în care am primit în dar cel mai mare și mai frumos buchet de trandafiri din toată viața mea.

A fost un an în care am primit multă iubire.

A fost un an în care am pierdut multă iubire pierzând oameni care mă iubeau.

A fost un an în care liniștea mi s-a așternut în cale. O liniște nemaiîntâlnită până în 2014.

A fost un an care m-a făcut să cad pe gânduri. Unele adânci.

A fost un an în care am scris.

A fost un an în care am făcut baie în Marea Mediterană.

A fost un an în care am pus piciorul pe Postăvarul într-o zi de Crăciun.

A fost un an în care am încercat să fiu alături de oamenii pe care-i iubesc.

A fost un an în care nu am reușit să fiu mereu, așa cum mi-aș fi dorit, lângă cei pe care-i iubesc.

A fost un an în care cățeii mei maidanezi au fost răsfățați, mângâiați, hrăniți, îngrijiți și mai ales iubiți.

A fost un an în care am încercat să fiu un om bun. Nu știu cât am reușit. Probabil că nu prea mult.

A fost un an în care am împlinit 50 de ani de viață.

A fost un an în care la tăcere mi s-a răspuns, uneori, cu iubire. Alteori, cu răutate, “ură” ar fi un cuvânt prea greu. Dar a fost și un an în care-am înțeles, în sfârșit!, că nu avem nevoie în viețile noastre, nici eu și nimeni altcineva, de niciun om nefast și-am învățat cum să închid încetișor ușa dinaintea tuturor nepoftiților cu gânduri și priviri pline de urât.

A fost un an ciudat. Plin cu multe dintre darurile vieții, plin cu toate lacrimile ei.

A fost un an. Încă unul. Și va mai veni un altul. Încă unul. În care sper să-mi onorez toate datoriile față de cei dragi, față de cei buni și chiar și față de cei ce nu mă pot iubi. Iar moral, față de cei mai mulți dintre ei, voi rămâne veșnic datoare.

A fost un an pentru care-i mulțumesc vieții mele. Pentru că mi l-a dat. Mi-a fost dăruit.

Pentru că anul acesta, indiferent cum, m-a trăit. Așa cum s-a priceput. Și s-a lăsat trăit. Așa cum m-am priceput.

Vă doresc ani de trăit, dragii și dragile mele. Dăruiți. Cu sănătate. Cu bune. Cu rele. Cu tot ce ne-a fost dat.

Viața e frumoasă, știu sigur. Trăiți-o! Și lăsați-vă mereu călăuziți de toate cele ce vă pot face să deveniți bogați și vă pot aduce Speranța.

De Iubire

De Credință

De Iertare

De Dor

De Prietenie

De Compasiune

De Încredere

De Visuri

De Devotament

De Luptă

De Dăruire

De Respect

De Morală

De Bunătate

De Pace

De Loialitate

De Binecuvântare

De Liniște

 

 

București, 30 decembrie 2014

Dăruindu-vă toate cele de mai sus, rămân a voastră

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro