Tag: adevăr

În Lumină

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

so_gone_by_galenvalle-d6azl5a
În Lumină

Disperarea neagră se poate împarți în câteva etape.
Prima e suferința. Una în crescendo până devine atroce, inumană ca o ardere pe rug a unui trup viu și plin de forță, ce nu-și dorește să moară și luptă cu înverșunare, dârz, încăpățânat, mândru. Durerea e atât de intensă, încât, o auzi real, poate ușor înfundat, ca pe un vaier lăuntric, de parcă ficatul, stomacul, ochii, plămânii ar striga după ajutor. E o tortură, simți suferința ca pe o despicare sadică, lentă a sufletului și aruncarea miezului său, încă fierbinte, unei haite de hiene hămesite. Până când devine de nedescris chiar și în cele mai pline de substanță dintre cuvinte, până când ajunge carne vie ce se desprinde de pe oasele trupului tău.

Și-atunci ai pășit în cea de-a doua etapă: căderea în gol. Prăvălirea în neant. Cazi, cazi și tot cazi și prăbușirea asta nu se oprește nicicum, cu nimic. Realizezi că îți vei zdrobi capul în picajul ăsta incontrolabil, că-ți vei frânge visele toate, că-ți vei amputa singur, la final, aripile acelea atât de măiastru alcătuite de zei, dar nici că-ți mai pasă.
“Lasă să pic, vreau să cad, să mă duc cât mai jos, să ajung până în fundul pământului, să mă lăfăi în abis ca într-o baie binecuvântată și mângâietoare dintr-un iaz plin de lapte de măgăriță, să mă regăsesc și să mă înalț după alunecarea asta haotică sperând într-o renaștere ca a păsării Phoenix, din iadul durerii să mă ridic și să mă scutur de toate mai frumoasă, mai puternică, învingătoare absolută într-o ipotetică altă viață. Dar numai după ce voi fi atins cele mai întunecate meandre ale nimicului, ale deșertăciunii, după ce mă voi fi purificat în neguri prin uciderea a tot ceea ce îmi seacă azi fiecare curgere de apă vie încă de la izvoare.”

În cea de-a treia etapă intrat, te confrunți cu răzvrătirea împotriva părăsirii tale chiar de către tine întru sfidarea tuturor regulilor morale, cu furia împotriva renunțărilor tale nedemne și lașe. Nu vrei să te lași învins, din genuni te poți sau nu te mai poți scoate înapoi în lumină, iar tu vrei să fii, acum și aici. Și nu te poți bizui pe o salvare miraculoasă după ce ai atins străfundul. Vrei să exiști chiar și atârnat la brațul de oțel al durerii ce te strânge nemilostiv la pieptul ei și te ține captiv la cheremul nepăsării sale barbare. Vrei să te ridici și să o iei iar de la capăt orice ar însemna asta, chiar și o altă suferință, chiar și o altă pierdere. Ba chiar cu prețul oricâtor umilințe cu care ești hotărât să te bați și pe care să cutezi, cândva, a le învinge. Îți amintești că ești plămădit din visuri și iubire, că ai fost frământat de mâinile divine cu un scop pe care nu-l cunoști și pe care, admițând că l-ai afla cândva, poate că nici nu l-ai ști înțelege. Și te poticnești când vrei să te ridici, dar nu te lași, încerci mai departe. Și-ntr-o binecuvântată zi, reușești. Ești iar în lumină.

Ultima etapă este cea despre rănile sădite și-nfrunzite în tine de către disperarea cea neagră. Arată cam ca niște flori ale luminii, cele cunoscute de noi ca a fi nemuritoare, veșnic proaspete chiar dacă timpul le-a călcat în picioare – imortele.
Poți să-ți împletești din ele o coroniță a învingătorilor și să le porți înmănuncheate astfel ca pe un trofeu unic, în lume și-n afara ei, mereu cu tine, ca o cunună de spini pe care ai câștigat-o adunându-ți cu trudă din ape negre toate crucile azvârlite de soartă până ai reușit aducerea lor pe un mal însorit. Sau le poți renega, lăsându-le astfel să-și înfigă în tine rădăcini mai adânci ca viața și mai puternice ca moartea, dându-le voie așadar să te cucerească și să te ocupe ca pe cea mai slabă cetate ce i-a fost dată în dar de înrobiții ei locuitori unui comandant de oști nedemn și comun învingător.

Eu am trăit toate cele de mai sus și am ales.

 

București, 3 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Între a fi și a deveni

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

artworks-000064954911-fsl1de-original

Uneori mă întreb unde se oprește visul și din ce punct se declanșează sarabanda realității vieții mele?
Unde e limanul dorințelor mele sau în ce negură se ascund, poate de frică, toate idealurile pe care le-am hrănit mereu, în sinea mea, cu cele mai nebunești și pline de ardoare aspirații?
Unde s-a pierdut fiecare dor și în ce direcție mi-a mișcat inima prima lacrimă?
Unde mi-am alungat zâmbetul pe care l-am purtat atât de senin, până la inconștiență, în timpul când, an după an, viața îmi tranșa cu strașnice aptitudini de măcelar fiecare oportunitate?
Unde mi-am ascuns fericirile toate, râvnind doar bucuriile simple ca un călător prin pustii apa și niciodată nectarul tuturor zeilor?

*

Poate în felul în care am trăit fără nicio complicație, elementar, rudimentar, reprimându-mi fiecare încercare de zbor, greșind astfel mereu și luând-o întotdeauna de la capăt, la pas, prin praful tuturor cărărilor prea umblate.
Poate doar pentru că am ales să nu tai nodurile gordiene care mă țineau legată între neputințe și nepăsări, lanțuri derizorii dar amarnic de puternice.
Poate din cauză că m-am prăbușit mereu împiedicându-mă în vise prea înalte, iar realitatea a fost întotdeauna mai puternică decât toate idealurile mele.
Ori poate că, deși levitând, nu pot atinge nicio stea chiar dacă am fost dăruită cu știința de a spera dureros de frumos.
Iar cerul va rămâne, pentru mine, un plan mereu tot mai îndepărtat.

 

București, 2 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Descântec de dragoste

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

The_girl_in_the_mirror_by_louise_rabey-d5wtyu5

Am visat că Răul se prăvălea peste mine din senin. Mă sufocam de spaimă, era o prezență malefică ce-mi înconjura toată ființa și, în același timp, se lăsa peste mine cu o greutate enormă, apăsându-mă, asfixiindu-mă, cu intenția vădită de a mă tortura, nu de a mă ucide. Gura mea larg căscată căuta cu disperare aerul, mâinile mi se zbăteau frenetic, încercam să scap de teroare dar era peste tot, mă încercuise, se insinuase perfid chiar și înlăuntrul meu. Răul făcea, cumva, parte din mine toată șì din tot ce era lângă mine, pentru mine. Și m-am trezit. Sentimentul că ceva demoniac era acolo, senzația că-mi dă târcoale ceva satanic, murdar, cumplit, iminent persista, ba chiar se amplifica trează fiind. Și m-am culcat la loc, în încercarea de a mă elibera de groază printr-un somn forțat, indus. Fusese doar un vis ce se continua, încă, absurd, în realitate. Dacă adormeam la loc s-ar fi sfârșit. Inutil efort. În somn, Răul era tot prezent, parcă mai viu, mai puternic, mai crud și neîndurător. Îmi amintesc că mă gândeam în același timp cât trăiam totul, cât de straniu și cât de real este ceea ce mi se întâmplă. Și mai știam că nu o să scap ușor de paralizantul sentiment că entitatea aceea îngrozitoare este cu mine aievea și nu are nicio intenție să-mi dea drumul. Și iar m-am trezit. Nu mai știu de câte ori și pentru cât timp a jucat, psihotic, demonul ping pong cu mine, indiferent că dormeam sau eram trează rămânea prezent și aveam un înspăimântător sentiment că nu reușesc să-I îndepărtez oricât mi-aș fi dorit-o, că va pleca numai dacă și când va dori el. Mi-am mormăit mecanic, fără credință, în gând, puținele rugăciuni pe care le cunosc, adică două: Tatăl Nostru și Îngerașul. Mi-am făcut și câteva cruci cu limba în cerul gurii, ca oamenii de la țară când cred că trăiesc povești cu vârcolaci și nu-și pot mișca mâinile paralizate de arătările din celelalte lumi. Niciun rezultat. Numai la un descântec de dragoste nu m-am gândit decât târziu.
M-am ridicat la marginea canapelei pe care adormisem cu o seară înainte. Era încă viu, cu mine, știam după frigul cumplit care îmi vâjâia pe lângă cap, deși am dat vina pe fereastra rabatată în toiul gerurilor de ianuarie și chiar m-am ridicat să o închid. Și-apoi, am așteptat cuminte să se ducă pe un drum de leac, însoțindu-l cu Iubire, cântându-i despre Iubire în formule magice, fermecate. Ba chiar iubindu-l. Și s-a dus.
Abia a doua zi, trează de-a binelea, am realizat că azi, când nu se mai moare din dragoste, plecăm de pe Pământ triști și singuri, din lipsa ei. Și-am înțeles nu numai visul ci și realitatea chinuitoare a celor ce-au plecat din Iubiri, Iubind. Și, mai apoi, s-au întors în căutarea ei de oriunde s-ar fi aflat.

 

București, 30 ianuarie – 23 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Drumuri printre voi

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

1342548-bigthumbnail

În fiecare zi învăț cu uimire lucruri noi despre oameni, nebănuit de frumoase și urâte în egală măsură.
Știu, mi s-a tot spus, n-ar trebui să am așteptări ca nimic să nu mă poată lua prin surprindere. E imposibil, nu mă pot dezice de mine, de ceea ce simt, de cum gândesc. Sunt ceea ce sunt, nu mai e mare lucru de făcut, adică de schimbat.
Am întâlnit oameni de toate felurile, nu pot să-i impart doar în buni și răi, ar fi prea simplu, mizeria ideilor mărginite mi-a fost mereu străină, spre salvarea sufletului meu și spre îmbogățirea clipelor pe care le-am traversat.
Unii erau buni, alții foarte buni, am găsit nu mulți dar minunați îngeri, am aflat destui bieți aghiuță, răutăcioși cât cuprinde, tembeluți o sumedenie, zăpăciți foarte des. Și, din păcate, suficienți oameni răi. Și chiar foarte răi, cam multișori. Unii chiar diabolici, dar foarte puțini, ce noroc!
În marea lor majoritate, unii dintre cei mai sus enumerați erau și nebuni totodată. De la țăcănitul inofensiv, adică un soi de aiurit simpatic, iubit de toată lumea și până la dementul cu acte în regulă, un fel de sărit de pe fix de care e indicat să te ferești cu cât mai multă delicatețe, să nu se prindă că turezi motoarele s-o ștergi englezește și să te înhațe de picioare placându-te ca la rugby.
De la fiecare dintre ei am primit măcar câte o lecție, dacă nu mai multe. Unele au fost dure, altele pline de mângâiere, dar toate m-au ajutat să-mi duc înainte pașii spre ceea ce sunt. N-am plecat, la întâlnirea cu oricare dintre ei, de la premisa că numai unii îmi sunt benefici, iar ceilalți sunt cantități neglijabile, am avut suficient discernământ să realizez că nu există dascăl prost, ci doar elev impermeabil, unul în care nici măcar o singură idee, oricât ar fi de fluidă, nu poate pătrunde.

*

Nu vă așezați mai presus de nimeni, veți fi surprinși să aflați câte comori se ascund în cei mai banali, aparent doar, semeni.
Nu mai trăiți prin comparație, sunteți unici, nu sunteți deasupra celor ce vi se par umili și nu sunteți nici sub cei ce, cu aroganță, se cațără pe orice funie ca să se tolănească confortabil imediat sub tavan.
Nu vă subestimați, nu vă supraevaluați, fiți doar voi înșivă, asta e rețeta câștigătoare pentru o viață trăită în pace cu voi și cu lumea întreagă.
Nu vă doriți niciodată darurile primite de alții, niciodată nu puteți ști care e prețul pe care-l veți avea de achitat pentru asta.
Nu priviți mereu în jos considerându-vă mai împliniți ca cei nefericiți și doar astfel să puteți zâmbi cu încredere vieții, aveți locul vostru în lume exact acolo unde sunteți acum și trebuie să mulțumiți tuturor ursitoarelor pentru ceea ce vă aparține azi.
Nu vă ridicați ochii spre ultima treaptă a scării din față, e mai bine să vă bucurați de treapta voastră, nu să tânjiți la cea a altora. Mai bine gândiți-vă cât au luptat acei oameni să se ridice și faceți la fel, împliniți-vă visul. Iar dacă vi se pare că nu își merită locul, imaginați-vă doar ce abis se poate căsca în orice clipă sub picioarele celor de sus și cât de periculoasă le-ar putea fi prăbușirea dacă e adevărat.
Nu vă mai plângeți în pumni pentru nimic din ceea ce n-a fost să fie, undeva Dumnezeu a știut că nu aceea vă era menirea, chiar dacă aveți sentimentul că sensul corect doar v-a scăpat printre degete, că n-ați fost suficient de buni să apucați cu toată puterea ceea ce v-ar fi plăcut să vi se întâmple.
Uneori, drumurile noastre sunt mai puțin întortocheate decât ni le imaginăm. Viața ne așează exact în matricea noastră, numai că noi, din simplă și senină, curgerea ne-o imaginăm sinuoasă, ciudată, complicată și nedreptă.
Nu e.

 

București, 15 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Lecția despre singurătate

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

all-is-vanity
“Există două feluri de a simți singurătatea: a te simți singur în lume și a simți singurătatea lumii.(…)

Care sînt mai nefericiți, acei care simt singurătatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de răspuns. Și apoi, de ce să mă chinuiască ierarhia singurătații? A fi singur, în orice fel, nu e destul?” – Pe culmile disperării – Emil Cioran

În urma tuturor pașilor mei prin viață, pierderile mi s-au transformat în sânge, unul prelins apoi drept din inima mea pe un pământ al nimănui, în țărâna însetată și crudă, în glia-mamă ce-a născut în urmă tristețea, o floare nemaivăzută, greu de prins în imagini și cuvinte, una pe care ți-ai dori-o smulsă cu semințe și rădăcini cu tot și dusă de vânt cât mai departe de grădina luminoasă și senină în care îți imaginezi că-ți duci zilele.

*

Viața mi-a dăruit cu generozitate o pleiadă de dascăli de primă mână, laureați magna cum laude atât în psihologia educației, cât și în pedagogie generală.
Însă unul dintre ei, în mod evident, abordând educarea mea ca om din toate cele 3 unghiuri – executiv, terapeutic și eliberaționist -, a avut cu adevărat conștiința misiei sale, nu numai luându-și în serios menirea și identificându-se afectiv cu mine, dar chiar regizându-mi existența, la un moment dat, cu o îndârjire și o încrâncenare absolut magistrale.

*

Prima amintire despre o cruce șuie, dezrădăcinată și ieșită binișor din pământ, vine de pe la vârsta de 3-4 ani. “E crucea unui copil, ca și tine”, mi s-a spus frust, iar asta m-a pus amarnic pe gânduri. Ce putea să facă un copil ca și mine sub pământ, singur, în întuneric? Fără un dud în care să se cațere, fără gutuile alea de un galben infinit strânse în ambele palme și apoi lovite sistematic de lemnul porții ca să poată fi mușcate cu toți dinții? Fără cățeii, pisicuțele și puii de găină pufoși pe care să-i țină în poală și fără mama și tata care să-l strângă, când și când, cu dragoste totală și bucurie, în brațe? Și n-am înțeles decât că moartea e ceva ca întunericul fără fund, ca orbirea, ca dispariția soarelui, a porților, a gutuilor, a duzilor, a puilor de găină și a dragostei.
Când aveam vreo 10 ani, o verișoară a nu știu cui din familie, o femeie tânără, blondă și extrem de frumoasă s-a aruncat înaintea trenului. Asta am înțeles eu trâgând cu urechea la discuțiile adulților șușotite departe de mine. Când am vrut să fiu sigură că am auzit bine, mi s-a răspuns dur: “a murit și punct. Mai contează cum, de ce și în ce fel? Pentru care motiv te amesteci în discuțiile oamenilor mari?” Dar eu înțelesesem deja că, în plus, moartea nu stă pe gânduri chiar dacă e vorba despre oameni tineri și frumoși. Vine, lovește, te ia cu ea departe de toți și punct, gata!, după aceea totul rămâne un secret al oamenilor mari.
Într-o toamnă, când abia întrasem la liceu și aveam puțin peste 14 ani, m-am întâlnit cu fosta mea vecină și prietenă din copilărie, Ionela. Se lungise cât o zi de post și părea puțin cam șuie. A bălmăjit ceva râzând despre Dănuț, fratele ei de 12 ani, tovarășul meu de ciomăgeală începând de pe la 6 ani și cam până pe la 10, când ne-am mutat. Cu greu am priceput cuvintele ce înotau prin veselia ei, cum că prin august, bunica lor culesese ciuperci din pădurea Ciric și le pregătise pentru toată familia. Și toți au fost otrăviți, mai puțin ea, Ionela, că era în tabără la Năvodari. Dănuț nu a reușit să scape, frații lor mai mici, o fetiță și un băiat, da. Și părinții și bunica s-au salvat.
Dănuț, ciuca bătăilor mele de demult, nu mai era. Iar Ionela, sora lui mai mare cu un an ca mine, prietena mea urâțică transformată într-o preafrumoasă fată, râdea cu nepăsare povestindu-mi întâmplarea tragică a familiei ei. Da, moartea avea și forța de a transforma lacrima în zâmbet, învățătura asta ciudată mi-am însușit-o atunci.
6 luni mai târziu, într-o senină zi de martie, ziua a cincisprezecea, am regăsit-o pe Ionela îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă, întinsă într-un sicriu sărăcăcios, acolo, la etajul 4 al blocului unde ușile noastre au stat față în față, în copilărie, ca două tabere inamice gata să se înfrunte. Bunica ei m-a recunoscut, m-a îmbrățișat și m-a întrebat mândră nevoie mare: “nu-i așa că Ionela noastră e neschimbată și foarte frumoasă? E frumoasă ca primăvara de-afară, parcă e Alba ca Zăpada dormind. N-a putut să treacă peste moartea lui Dănuț, s-a simțit vinovată că nu a fost acasă în vară, se și certase cu el înainte să plece în tabără și a băut verde de Paris, noi îl țineam în casă pentru gândacii de bucătărie.”
Moartea venise iar pe lângă mine, mi se insinuase iar în viață arătându-mi că poate fi și frumoasă, depinde în ce fel și din ce unghi reușești să o privești.
Apoi, cu anii, a sosit din ce în ce mai des să se vadă cu mine. Ne-am întâlnit de-aproape, privindu-ne ochi în ochi, de vreo 30 de ori. Cam mult pentru o viață de om – una încă nedusă până la capăt. Mi-a predat de fiecare dată câte o lecție plină de barbarie și-apoi a plecat, la fel ca întotdeauna, nu cu mâna goală, ci înhățând în ghearele ei ascuțite o ființă dragă și apropiată mie, exact ca un uliu hulpav un firav pui de găină. Lăsându-mă mereu mai bogată în lacrimi, mai sărăcită de iubire.
Și-am înțeles anevoie că Moartea – da, exact ea și doar ea – mi-a dăruit, predându-mi cu o generozitate infinită tot felul de lecții, o viață de singurătate. Ba chiar punându-mă, parșiv, într-un anumit moment, ca într-un joc didactic cu caracter formativ, să aleg între ea și singurătate – acea materie pe care mi-o băgase pe gât și ea, alături de alți învățători, cu înverșunare, încă din copilărie.
Explicându-mi în felul ei nemilos și clar că de ea este firesc să nu am a mă teme, dar dacă țin să-mi fie frică de ceva, atunci de pustiu pot și chiar ar fi natural să mă înfricoșez.
Banala și atotprezenta moarte, dascăl devotat în viața mea, m-a făcut să pricep că singurătatea o fi un ucigaș de stirpe nobilă, dar e feroce. Și că, după toate pierderile, azi, în lumea așa cum o percep eu după atâta școală, a devenit un fel de privilegiu de castă să fii îmbrățișat de aristocratica și plina de grație cruzime a singurătății paroxistice.
De cea, adesea, mai adâncă decât moartea.

 

Urziceni, 10 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Binele și Răul

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

17909-fallen-angel-1920x1080-fantasy-wallpaper

Dacă fiecare om intrat în viața mea, bun sau mai puțin bun, mi-a fost dăruit de Dumnezeu, pentru care dintre ei ar trebui să fiu recunoscătoare dacă sunt înțeleaptă? Pentru cel ce m-a abandonat când viața mi-a devenit o cumplită povară sau pentru cel ce m-a luat în brațe alinându-mă după fiecare cumpănă din vremurile mele de restriște?
Probabil că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru toți: cei trimiși să-mi întoarcă spatele m-au ajutat să înțeleg că mi-au fost apropiați de conjunctură iar plecarea lor a fost de fapt o binecuvântare, Dumnezeu dându-mi astfel de veste cum că încercările nefaste sunt o probă de foc pentru caracter, sunt o punere la încercare a toleranței, a iertării. A Iubirii. Iar cei călăuziți să ajungă în viața mea spre a-mi vindeca răni și rămânându-mi alături în toate vitregiile sunt mesagerii Recunoștinței, sunt cei aleși să mă învețe, pas cu pas, ce înseamnă bunătatea, răbdarea, dăruirea, devotamentul. Și-atunci, mulțumind pentru ei zi de zi, în fiecare rugăciune, e un exercițiu de gratitudine fără de care nu există trecere demnă prin viață, nu există împlinire.

*

Iubire + recunoștință = fericire.
Nu e o relație matematică prea complicată dacă avem disponibilitatea sufletească de a îmbrățișa valori cunoscute și necunoscute, adânc încrustate în gena omenească deși, la fel de profund, ascunse.
Nu vor exista în viețile noastre oameni apăruți de niciunde, fără noimă, în absența unei misiuni, oricât de nefaști ne-ar părea a fi unii dintre ei. Rămâne doar să-i individualizăm, să-i așezăm acolo unde le este locul, dându-le exact fotoliul ce le-a fost rezervat la spectacolul trecerii noastre prin această lume. Fără a-i depersonaliza, fără a-i nedreptăți, fără a le construi în inimile noastre, celor răi, bariere de neridicat, indiferent de câtă nefericire ne-ar fi adus cândva faptele lor.
Și pentru a le urma exemplul celor buni, celor ce ne-au ajutat să ne învățăm blândețea din scoarță-n scoarță, primind în inimile noastre aducerea aminte cu dragoste și cu devotament a unei binefaceri primite, mărturisind astfel, cu Iubire, din suflet, Recunoștința.

 

București, 6 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Îngerul fără aripi

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

2j26izb
De când mi-o amintesc a avut cearcăne. Iar mie, cearcănele ei îmi produceau un sentiment inexplicabil de panică și durere. Și de atunci, pentru că știu că a fost un înger, am convingerea că toate ființele spirituale cu aripi au ochii înconjurați de cercuri vinete, așa, ca un fel de nimb ce le luminează întreaga făptură. Ca aura ce-o zărim uneori dimprejurul soarelui. Ca haloul ce îmbrățișează în unele nopți luna.
Azi știu că, dacă până acum nu am uitat nimic din cele mai importante lucruri pe care mi le-a plantat în minte, de-acum încolo e imposibil să mai uit ceva. Nu mai poate fi smuls ceea ce a prins rădăcini, a crescut și-a devenit viguros în ani.
Mă ducea de mână peste tot și îmi arăta toate lucrurile importante: cerul, soarele, norii, mestecenii, pisicile, câinii, bisericile, florile, marea, poezia, muntele, animalele, statuile, muzica, oamenii.
Totul era pregătit pe Pământ pentru mine, totul în jur exista pentru bucuria mea, îmi spunea că tot ceea ce are lumea mai frumos e darul lui Dumnezeu pentru mine: luna cu stelele, umbrele răcoroase ale copacilor, plăcerea de a mă cocoța în toți pomii, culorile vii ale florilor, ciripitul păsărelelor, aroma parfumată a teilor, șuierul crivățului, vaierul surd al pământului.
Era cea mai puțin importantă ființă din viața ei, dar eu, pentru ea, eram Universul întreg, nu doar centrul lui. Și totul fusese născut de Dumnezeu pentru mine. Nimic, niciodată, pentru ea.
Apoi am crescut și ea a devenit copilul meu. Iar eu încercam să o învăț, la rândul meu, zi după zi, câte ceva dintre cele importante, credeam eu. Știute doar de mine și omise de ea, doream să o impresionez, să îi arăt eu, ei, lumea și viața.
Doar zâmbea enigmatic, mă asculta și dădea din cap aprobativ, răbdător. Iar eu chiar mă credeam înțeleaptă, eram convinsă că știu mai multe decât ea, că sunt mai inteligentă și mai bună decât ea în multe privințe.
Însă a venit și prima mea cădere de adult, atunci când viața a dat cu mine de pământ fără milă, o prăbușire lipsită de glorie și fără niciun pic de măreție, imposibil de anticipat de către marea mea știință în toate cele. M-a luat în brațe ca întotdeauna, m-a mângâiat ca pe un copil căzut de pe tobogan, m-a ridicat și mi-a scuturat tot sufletul de pulberea pe care durerea o lăsase în urmă, ca odinioară rochițele tăvălite prin praful de prin parcurile pe unde mă jucam.
Apoi mi-a spus doar atât: “să nu te lași niciodată, să te ridici mereu, oricât de grea ți-ar fi prăbușirea. Ai auzit? Să nu te lași înfrântă, să nu te dai bătută, să nu te predai, să lupți până la capăt cu orice nenorocire te-ar lovi și cu oricine te-ar vrea la podea. Să știi de la mine că pentru fiecare înfrângere exista o răsplată, că viața e un cerc într-o continuă mișcare, că răzbunarea binelui ce va să vină biruitor peste rău e ca un curcubeu apărut după ploaie. Iar după fiecare nor, chiar dacă noi nu-l vedem, zâmbește soarele. Altfel n-ar exista curcubeul.”
Un singur lucru nu m-a învățat niciodată: cum să trăiesc cu durerea de a o fi pierdut atât de devreme, cum să accept că îngerii trebuie să plece la un moment dat de lângă noi, la locul lor, în Cer. Chiar și așa cum sunt ei, fără aripi.
În mod sigur nu s-a crezut atât de importantă.

 

București, 24 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

Să vă fie Înviere!

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

10254035_235130680010575_9194417351250268368_n

Aveam vreo 11 ani când am decis să merg la Înviere. Singură, mama lucra în acea noapte binecuvântată. Iar eu nu acceptam ideea că va trece prin fața blocului cortegiul acela impresionant de oameni cu lumânări aprinse în mâini, iar eu să nu fac parte din el. Mi se părea că doar așa voi fi în centrul lumii și laolaltă cu ea, aveam sentimentul că l-aș supăra pe Doamne-Doamne dacă nu aș onora cum se cuvine sacrificiul Fiului Său, dacă n-aș avea grijă ca Lumina Lui să ajungă vie, întreagă, nestinsă nici măcar o dată în casa noastră, aducându-ne astfel puțină fericire și Iubire.
Îmi aduc aminte cât mă simțeam de singură și abandonată. Mă gândeam la ceilalți copii, frumos împopoțonați, de mână cu mamele si tații lor, mergând la biserică. Nu-mi doream să fiu și eu îmbrăcată într-un fel anume, dar visam să merg între mama și tata, cu ei de mână, mândră, la biserică.
Vis irealizabil.
La ora 11.00 noaptea mi-am făcut curaj, m-am scos din pijama, m-am îmbrăcat cu ce-am nimerit, mi-am luat lumânări, am încuiat ușa și-am ieșit din casă. Singură.
Mergeam cu mulțimea, străzile erau pline de oameni și-am ales drumul ce mă ducea către o bisericuță destul de departe de casă, dar mai aproape ca biserica mare de la cimitir unde, în anii când mergeam cu mama, totul se lumina și se umplea de oameni.
Am stat cu lumea, pe lângă femei și bărbați străini, nimeni nu mi-a spus niciun cuvânt, nimeni nu m-a întrebat nimic. Mi-aduc aminte doar, fără să înțeleg mai nimic din tot ce auzeam, cât de adânc și înălțător am simțit bătăile de toacă și muzica clopotelor mari în noaptea neagră plină doar de șuierul vântului. Și cât de frumoase mi s-au părut atunci vocile înalte și mari ale preoților și ale oamenilor cântând troparul : “Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Am aprins și eu două lumânări de la cei din jur și arsurile picăturilor de ceară de pe degetele mele m-au învățat dârzenia, că împlinirile costă și visul meu de a ajunge cu lumină în casă îl voi plăti cu durere. Și-am acceptat prețul. Cu orgoliu, cu semeție, fără nicio lacrimă.
Așa cum m-am și prezentat dealtfel, direct la mama la serviciu, plecând țanțoșă de la biserică cu cele două lumânări aprinse în mâini, nestinse nici măcar o singură dată de vântul rece de-afară, prea înțelept să-și pună mintea cu trufia unui copil pătruns de importanța lui în lume, de menirea și isprava lui. Un vânt prea bun ca să-i distrugă visul de a ajunge cu lumânările nestinse la liman.
Mamei i-am spus, privind-o drept în ochi, fără frica de a fi certată că am ieșit singură din casă, noaptea, doar atât: “mama, ți-am adus Lumină. Ție, poftim, e pentru tine. Ca să fii fericită. Să știi că am avut grijă și nu s-a stins DELOC.” – și i-am întins lumânarea aprinsă pentru ea, adusă cu trudă, sacrificiu, iubire, durere și învingând orice teamă, special ei.
“Tu ești Lumina mea. Tu ești fericirea mea.” – mi-a răspuns mama luând lumânarea dintre degetele mele arse de frig și de ceara fierbinte.

Cred că aceea a fost prima întâlnire adevărată din viața mea cu pacea și liniștea credinței.
Și nu m-am mai simțit singură.
Și mi-a fost Înviere.

 

București, 19 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Fracturi biografice

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 3 Comments

donna_8-marzo

“Sîntem toti atît de închisi unul altuia! Si dacã am fi atît de deschisi încît sã primim totul de la celãlalt sau sã‑i citim în suflet pînã în adîncuri, cu cît i‑am lumina destinul?” – Emil Cioran

Aș vrea să vă spun tuturor, din inimă, în primul rând cât de mult vă mulțumesc că mă citiți, cât sunt de onorată că, practic, îmi dăruiți clipele pe care le petreceți în compania sufletului meu, cât de recunoscătoare trebuie să fiu pentru că v-am găsit în această viață. Mă faceți fericită!
Și-aș mai vrea să știți că sunt cel mai optimist om de pe lume, iar dacă v-am dat impresia că nu aș fi deloc astfel și senzația aceasta încă mai persistă, o să vă scriu despre Tristețe o poveste. Ca să înțelegeți cât adevăr este în bucuria mea de a trăi și câte speranțe de împlinit se țes în spatele celor mai, aparent doar, tânguitoare gânduri pe care le împărtășesc cu voi.
Și să nu mă mai certați.
Deci nu, nu e despre mine nimic în afara bucuriei. E despre altcineva. Despre un om care mă însoțește peste tot ca o mustrare, ca o aducere aminte.

*

Îmi așez, din nou, toate cărțile cu fața în sus, deși asta fac mereu când vă scriu; voi știți însă, simțiti, ceva îmi spune că e așa. Doar că, azi, eu mă leg la ochi.
Voi încuia într-un sipet orice metaforă și nu vă voi descrie bucuria mea de a trăi pictând în cuvinte, cum atât de sensibil îmi spun câțiva dintre voi.
Azi voi fi abruptă ca o prăpastie fără fund, ca o stâncă înaltă de pe care privesc spre viitor toate femeile din imaginile mele, cele pe care le vedeți întorcându-și capul înspre trecut, dar o fac doar pentru a-și trage de acolo puterea ce le va înalța privirea spre cerul senin din viitor.
Pentru că inimile voastre sunt cea mai curată oglindă în fața căreia mi-am așezat vreodată sufletul.

*

A fost odată ca niciodată un timp al durerii.
Cândva, departe, în urmă. Atunci când toate porțile mi s-au închis încet în inimă și am rămas singură.
Aveam doar 33 de ani când am început să plătesc tribut după tribut, vieții presupun, Dumnezeu nu avea nevoie de lacrimile mele, nu i-ar fi fost de nicio trebuință. Iar la doar 34 de ani îmi achitasem deja toate birurile către destin, credeam eu pe atunci.
Într-un singur an, între aprilie 1997 și iulie 1998, mi-am pierdut toată familia. Cea știută de mine.
Unul câte unul, pe rând, cei mai importanți cinci oameni din viața mea, plus copilul meu nenăscut, m-au părăsit. Au plecat. După ce fiecare și-a dat propria bătălie cu boli grele, după ce-am încercat, cum m-am priceput și cum am putut, să le fiu aproape și încă tot nu sunt împăcată că am și reușit, Și după ce am alergat de la un medic la altul, de la un spital la altul, de la un salon la altul, cu dragoste, disperare, sucuri, supe și fructe.
A fost un timp pentru mine când nu închideam bine un mormânt că perspectiva deschiderii altuia rânjea din nou înspre mine cu toți colții.
A fost o vreme pentru mine de mers pe la spitale, pe la morgă, pe la firme de pompe funebre – ah, cât le detest!!! – pe la preoți și cimitire.
A fost un an în care am așteptat, de fiecare dată supusă vieții, cu capul în pământ, zâmbind și cu moartea în suflet, finalul fiecăruia dintre cei iubiți.
Viața mea, între 1997 și 1998, a fost pe de-a-ntregul despre privilegiul de a-mi veghea și mângâia până la capat toată familia, toți dragii. A fost un an dăruit lor. Și toți au plecat atunci, devreme tare pentru ei, prea tineri și prea frumoși, prea îndrăgostiți de viață. A fost.
Cred și sper că am reușit să le stau alături așa cum m-au ținut puterile, cred și sper că le-am dăruit până la final toată inima mea, iubirea, compasiunea și forța mea întreagă. Pentru că niciodată, nici măcar pentru o clipă n-am căzut înainte de plecările lor, sub ochii lor, dăruindu-le la despărțire câte un zâmbet luminos, iubirea mea, inima mea și o mângâiere fiecăruia, nu prăbușirea mea.
Luxul căderii în abis mi l-am permis abia după aceea, dar doar pe jumătate. Poate o să vă povestesc cândva ce-am trăit după ce ei nu au mai fost. Poate.
Acum am vrut doar să vă mărturisesc de ce sunt cea mai optimistă ființă, deși cred că ați înțeles.
Pentru că sunt în viață după anul acela.
Pentru că am știut să mă iau la trântă cu toată nefericirea și în luptă dreaptă am învins.
Pentru că nu m-am autosufocat trăgându-mi peste cap punga depresiei.
Pentru că zâmbesc.
Pentru că într-o zi, pur și simplu am încetat să-mi mai plâng de milă și-am început iar să trăiesc.
Pentru că mă bucur de fiecare clipă.
Pentru că atunci când am crezut că viața nu mai are ce să-mi ia, mi-a trimis semne că oricând mai găsește ea ceva de înhățat și mi-am revizuit atitudinea.
Pentru că iubesc iar.
Pentru că am avut curajul să-mi construiesc, din bucăți, o familie în locul celei pierdute.
Pentru că nu am sărit de la etaj nici când credeam că zborul acela final e unica soluție de ieșire din robia deznădejdii.
Pentru că am așteptat.
Pentru că am avut și am prieteni alături – deși nu știu dacă am fost capabilă vreodată să le mulțumesc după cum ar fi meritat și după cum merită, dar sunt, încă, pe-aici, e timp pentru toate. Și-o să le mulțumesc mereu, până la capat, de mii de ori, pentru toată iubirea și răbdarea lor.
Pentru că am reușit să nu mai privesc înapoi cu mânie și disperare.
Pentru că am învățat abc-ul iertării, nu tot manualul, asta e o materie de studiat zi de zi, pentru totdeauna.
Pentru că am înțeles ce norocoasă am fost, să pot fi aleasă pentru mângâierea de pe urmă a celor ce m-au iubit și pe care i-am adorat.
Pentru că am mai pierdut prea mulți oameni dragi și după aceea și înainte, dar am rămas să scriu lumii întregi despre toți, să aduc ofrandă vieții sufletele lor încă vii.
Pentru că am, într-un colț de Univers, un mănunchi de stele ce stau și se uită cu Iubire infinită la mine.
Pentru că, mai mici sau mai mari, strălucitoare sau opace dar toate discrete, stelele mele îmi poartă de grijă oriunde m-aș duce, orice aș face.
Pentru că, acolo, sus, între nori, am propriul meu Cer, plin ochi cu doar Dorurile Mele – o adevărată constelație ce strălucește numai pentru mine.

Nu merit să mă certați că n-aș fi optimistă, pentru că sunt.
Acum știți și de ce. Și ați înțeles că niciodată n-aș putea fi nefericită: s-au strâns ani de Iubire pentru mine în Univers, atât de mulți cum matematica nu știe să numere.
Sunt, așadar, cel mai norocos om din lume. Pentru că sunt. Exist.
Și dacă până și eu am înțeles asta, blondă fiind, voi ce mai așteptați ca să fiți fericiți? Fiți!

 

București – Urziceni, 6-11 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Teoria cunoașterii

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

Massimo_6

Adevărul e un fel de potecă plină de primejdii. Ar trebui să știm dinainte cât și, mai ales, ce anume ne va costa să urcăm o atare Golgotă când pornim suișul pe o astfel de cale.

Precum lui Iisus odinioară, adevărul ne poate asigura un loc definitiv inconfortabil pe cruce, monument al răstignirii tuturor faptelor neconforme bunului plac al societății din timpurile noastre.
Adevărul nu ne garantează vreun martiriu post existențial, adevărul nu e un soclu pe care aproapele nostru se va grăbi să ne aburce, neșovăielnic, întruchipați într-o statuie.
Adevărul nu e o perdea fină dincolo de care își găsesc limpezimea gândurile noastre nerostite, ochii noștri încercănați de minciuna sentimentelor netrăite.
Adevărul nu e o prelungire a vreunei morale fără de care omenirea s-ar da de-a dura până-n iad și nu e nici sublimarea esenței umane.
Viața m-a învățat că, uneori, adevărul poate doar prelungi o agonie.

 

București, 4 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro