“Câtă viaţă ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine.” – Emil Cioran, Cartea amăgirilor

 Mi-am purtat mereu cu mine durerile ca pe un înveliș de taină, armură invizibilă și indestructibilă. Mi le-am drapat solemn peste suflet precum toga ce învăluia cândva trupul unui măreț senator roman. Le-am azvârlit de fiecare dată cu o neglijență involuntară, nestudiată, pe umărul stâng, acoperindu-mi cu ele, iresponsabil, ca într-un ritual maiestuos de sacrificiu, și inima – probabil gândind că astfel va fi mereu la adăpost de multele alte urgii ce-ar fi urmat să vină. Grație acestui înveliș oficial mi-am înfășurat așadar, într-un stângaci dar voit prețios ceremonial, și toate sentimentele, lăsându-mi libere, pe partea dreaptă, opusă inimii, plecând parcă din adâncul plămânilor, doar tonurile ample ale speranțelor atât involuntare cât și mult prea capricioase – cele aflate parcă într-o veșnică mișcare oscilatorie, de înaintare și retragere, ca într-un soi de du-te vino controlat de atracția magnetică a Lunii și a Soarelui, maree a deznădejdilor și iluziilor deșănțate amestecate haotic.

Cred că am șchiopătat prin viață din cauza acestei mantii pe care țineam cu tot dinadinsul să o port – imaginându-mi că mă reprezintă într-atât de fidel, încât, la un moment dat mi s-a lipit de epidermă și mi-a devenit un alter ego. N-am încercat să mă smulg din îmbrățișarea ei tumultoasă, și catifelată pe alocuri, și nici nu mi-a păsat că ar putea să mă lipsească de conținut ieșind în evidență doar ea și numai ea, reducându-mă astfel la condiția mecanică de manechin de ceară, lipsit de personalitate și voință, modelul perfect pe care și-l găsise durerea în mine pentru a se expune.

M-am abandonat ei cu sufletul inert, cu voința paralizată, îngropându-mi sentimentele și speranțele de vii.

Astfel am reușit să las în urmă multe clipe în care puteam viețui senin, prea ocupată fiind cu gândul viitorului pe care mi-l vedeam ca într-o profeție a cuiva de demult, dintr-o altă existență: cu mine în zdrențe, înfrigurată și flămândă, orbecăind pe străzi pustii și întunecate, umede și mizere, căutând un colț de pâine pe care să-l pot mânca într-un adăpost salvator, uscat și sigur, murind încet de singurătate absolută, cu ochii ațintiți înspre nemărginirea întunecată a cerului.

Am reușit să plâng și când viața îmi întindea ambele brațe deschise a îmbrățișare, am lipsit cu îndărătnicie de la toate paradele fastuoase pe care mi le pregătise cu lux de detalii armonioase, netulburate de nicio pală de vânt. Nu m-am gândit la a fi, ci doar la a simți tristețe. Și peste tristețe, tristețe.

Apoi, într-o zi oarecare, am revenit din pustiu în mine însămi, lepădându-mă de durere precum Părintele Simeon s-a rupt de fratele său întru sihăstrie, Ioan, întorcându-se nebun și singur în cetatea sfântă.

Însă tot n-am dobândit liniște. Ispita grea a chemărilor din miezul meu înspre singurătate și suferință persistă încă și-n amurg. Căci sunt trenuri ce nu se întorc niciodată și plecări fără de moarte iubirile îngropate de vii.

București, 24 septembrie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro