Tag: CUVINTE

Globul de cristal

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

 

 

“Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agațată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale, sau poți să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertății.” – Petre Țuțea

 

 

Am așteptat 52 de ani ca să pot să am curajul să mă dezvălui. Și am făcut-o prin cuvinte, într-o carte, cum altfel? Mi s-a părut cumva că încep un nou capitol în viața mea și, pe undeva, chiar așa a și fost. Însă până atunci nu am stat degeaba, am reușit să-mi plâng timp îndelungat fiecare pierdere, să-mi scutur de mizerie hainele cu care m-am târât neputincioasă prin colbul tuturor deznădejdilor aparent nesfârșite, să-mi oblojesc rănile și să le pun bandajele sterile care sigur nu au lăsat nicio impuritate să-mi atingă sensibilitățile și carnea încă vie. Și mi-am primenit și sufletul ca la intrarea în biserică de ziua tuturor sfinților, mergând astfel cu nădejde spre înainte, către drumul pe care, încă o dată, mi l-am ales cu inima – rugându-mă amarnic din ochii ridicați înspre Cerul dragilor mei să nu greșesc, să nu mai rătăcesc vreodată Calea.

După aceea, în anul ce s-a dus după cei 52, am traversat o perioadă de schimbări profunde și cumva, un anumit fel de-al meu de-a fi, unul destul de bleg, s-a schimbat în mine. Cu siguranță în bine. Acea latură plină de mânie tăcută și făgăduințe îndreptate către sufletul-mi aflat în prea lungă convalescență s-a metamorfozat dintr-o dată într-o columbă sălbatică, imposibil de domesticit, avidă după zări iluminate de soare, dornică să lase în urmă orice colivie i-a îngrădit vremelnic zborul, orice urmă de noroi care i s-a așezat cândva pe aripi împiedicându-i plutirea și fiecare desprindere.

Așadar, azi a sosit și ziua când știu că nu am nevoie de mentaliști să-mi spună ceea ce inima mea știe deja – că nu am nevoie de cititori în stele să-mi arate drumul, de purtători de făclii să-mi lumineze poteca, de ghicitori în cafea și în bobi și nici de un glob de cristal în care, tremurând de spaimă, să-mi întrezăresc viitorul. Mintea mea este la fel de activă ca a lor, ba chiar mai mult decât a multora dintre ei. Iar eu mă am pe mine, am încredere în mine, mă bazez pe mine. Eu sunt propriul meu glob de cristal. Și văd cine sunt și-mi văd viitorul.

Am 53 de ani iar prefacerile ființei mele sunt abia la început. Viitorul meu, ca într-o cronică deja anunțată, arată că toate întâmplările care vor urma îmi vor pune la încercare ca niciodată caracterul, tăria și răbdarea și probabil că voi fi ademenită din nou către pământ, precum a fost omul în gradina Raiului înainte să-și piardă etern Paradisul. Dar zâmbesc. Pentru că între timp am aflat cine sunt, ce pot, știu exact ce contează pentru mine, știu pe cine iubesc și cine mă iubește, știu pe cine respect și care sunt oamenii care mă respectă, știu să fac diferența între sinceritate și minciună fastuos metamorfozată într-o mască strălucitoare de carnaval grotesc, știu care-mi sunt prietenii dar și cine sunt cei care n-au făcut altceva decât să mă folosească pentru interesele lor meschine, jucând la loterie cu arogantă nepăsare sentimentele pe care le aveam pentru ei.  Știu azi că indiferent de cât de mieroasă le-a fost vorba și cât de drept m-au privit în ochi când m-au trădat și înjunghiat le-am înțeles din timp jocul, m-am pus la adăpost și i-am iertat, pentru că unii oameni doar atât sunt și atât pot și nu e drept să le cer mai mult sau, Doamne ferește, se evolueze – renunțând la un moment dat, spre binele lor, la tot ceea ce nu le face cinste. Și atunci, cu atât mai mult știu azi exact ce prezențe mai vreau dar și pe cele pe care nu le mai vreau în viața mea, azi am libertatea să aleg să mă înconjor numai de oameni de la care am ceva frumos, cinstit, important și bun de învățat.

La 53 de ani am înțeles că sunt bogată pentru că sunt un om onest, că sunt un om bun și drept, că am onoare, că îmi cunosc și îmi mărturisesc erorile, dar și că lupt corect cu mine însămi să le îndrept, fără să dau vina pe alții pentru greșelile mele. Sunt un om muncitor și am clădit cu propriile mele puteri fiecare fărâmă din tot ceea ce am, posesiuni mărunte și tocmai de aceea unora li s-ar părea ridicole. Mie mi se par averile regelui Lidiei, Cresus, pentru că sunt ale mele și nu mi le poate lua nimeni și mai ales pentru că știu cât chin mi-a fost dat ca să ajung să am și acest puțin din ochii celor cărora nu le ajunge niciodată orice și oricât ar avea. Mai știu și că nu stau cu mâinile încrucișate și mă uit cu detașare la propria mea viață, știu despre mine că dacă promit ceva mă țin de cuvânt chiar de-ar fi să treacă ani până îmi onorez datoriile. Îmi e clar că nu sunt cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă din lume și vorba unui om pe care-l ador, Irina Binder, deși cândva silueta mea era trasă prin inel, azi e mai curând trasă prin tunel. Și mai sunt și blondă. Așadar, mi-e limpede că nici perfectă nu sunt și că am o mie de defecte, dar mă mândresc că nu le am pe cele abjecte, pe cele mizerabile, pe cele care te fac să-ți întorci ochii cu dezgust și să-ți iei lumea-n cap fugind cu tălpile la spinare. Dar oamenii cu care a meritat să mă însoțesc – și nu-s puțini, mulțumesc, Doamne! – mă iubesc cu adevărat exact așa cum sunt și ar merge cu mine până la capătul vieții, oriunde ar fi acela. Și tot azi știu că mereu e loc de mult mai mult bine în viața mea, de mai mult zâmbet, mai mult senin, de mai multă iubire, de mai multă împlinire, de prieteni noi, de provocări interesante. Sigur că nu sunt un exemplu nemaivăzut, dar sunt mult mai bună ca alții, asta e cert. Și mai bună decât am știut chiar eu însămi că aș fi, oricât mi s-a sugerat mereu că aș face bine să-mi aplec fruntea și să tac, că nu valorez mare lucru.

Nu-mi așez greutățile în spinarea altora, nu mă bucur de proptelele pe care mi le-au plantat de-a stânga și de-a dreapta mea mama, tata sau alți oameni buni și binevoitori, nu mă cațăr pe scări ridicate cu sudoare de alții. Dar primesc cu bucurie fiecare mână întinsă înspre mine cu iubire și sinceritate și ofer la rândul meu ambele mâini, fără să dau ca să-mi fie dat ci dăruind din preaplinul sufletului cu care m-a înzestrat bunul Dumnezeu, din inimă pentru orice inimă aflată în derivă, nu dintr-un calcul arivist și plin de ipocrizie.

La 53 de ani știu că nicio ființă urâtă nu mă va convinge vreodată că oamenii sunt unelte de unică folosință de care să profit cu nerușinare și pe care să-i arunc după ce i-am stors de tot ce aveau mai bun sau că nu mai există șansa de a întâlni oameni asemeni mie, cu care să pot împărți o pâine sau alături de care să pot împărtăși aceleași idealuri. Și mai sunt mândră de tot ce mi-a reușit, sunt conștientă de tot ce-am ratat și de absolut nimic nu învinovățesc pe nimeni. Dar mă înclin cu recunoștință în pragul somnului, noapte de noapte, în fața fiecărui om care m-a privit fără să mă judece pe deasupra, în fața fiecărui om care s-a oprit să mă scruteze dincolo de învelișul meu efemer. Le mulțumesc în gânduri chiar și celor care mi-au arătat adevărul hâd despre ei înșiși și m-au ajutat astfel să plec din preajma lor fără remușcări și fără să privesc înapoi cu dezgust, ci doar cu mai multă înțelepciune și cu un zâmbet îndepărtat pe care-l am mereu la îndemână pentru cei ca ei.

Sunt, la 53 de ani, o femeie care știe că are o singură viață și pășește plină de o încrezătoare speranță către viitor, oricum ar fi el. Pentru că am aflat între timp că ce am în suflet, în minte și în puterea mea creatoare de minuni nu-mi poate lua nimeni. Pentru că ce am ridicat prin propriile mele forțe rămâne mereu al meu și peste toate cele care-mi sunt în inimă și-n minte numai Dumnezeu este suveran, nu o altă ființă din tină ca mine.

Așadar, de un timp scurt încoace, în fiecare seară, la ceas de cer limpezit de lună și de stele, îmi așez capul în tihnă pe o pernă de odihnă – sunt un om liber. Și indiferent cât și ce mă va costa asta, voi plăti prețul. Și voi urca. Pentru că merit.

 

București, 28 – 29 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: Fantasy crystal ball by Fifoxxy – deviantart.com

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Ceea ce purtăm în inimile noastre

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

Unknown

 

Ceea ce purtăm în inimile noastre suntem noi.

Ceea ce purtăm în inimile noastre ne clădește viitorul, ne construiește demnitatea, ne întărește caracterul și ne modelează sufletul. Ceea ce purtăm în inimile noastre ne croiește viața.

 *

Orașul în care m-am născut, cu străzile lui încărcate de povești, cu pavajul pe care au călcat poeți ce m-au învățat visarea, cu teii lui parfumați la început de vară, cu frunzele lor căzute – covoare așternute sub tălpile mele în zilele însorite de toamnă. Orașul în care am călcat pe toate aleile Copoului mult prea romantic pentru vremurile pe care le trăim, orașul în care am privit cu orele plopii fără soț, în care râdeam în hohote, adolescentă blondă, pe aleea cu castani din curtea liceului. Orașul în care plecam iarna de la liceul meu de pe deal pe servieta de liceană transformată în sanie. Orașul în care Melania, prietena mea, mă lua în fiecare dimineață de-acasă și în drum spre școală mă scotea opintit din nămeții ce-mi înghițeau trupul firav de copilă. Orașul în care am învățat să scriu, să doresc, să sper, să lupt, să plutesc și să cad. Și iar să mă ridic.

Mama cu mâinile ei superbe, calde și mici, cu părul ei negru albăstrui, cu buzele ei pline și ochii ei muți, de antracit. Mama cu inima ei blândă și bună, cu pantofii ei înalți, decupați, din lac de culoarea pielii, cu paltonul ei greu ca un sac de ciment, purtat ani în șir ca să pot eu să-mi cumpăr în fiecare iarnă ce-mi poftea inima. Mama și mirosul de măr ras, mama și cafeaua de dimineață, mama și rujul de care nu se despărțea niciodată, mama care-mi împletea părul în cele mai frumoase cozi rusești care au existat vreodată, mama care se coafa singură în fiece dimineață și mă spăla pe spate la dușul din fiecare seară. Mama cu felurile ei de mâncare ciudate, evreiești, rusești, moldovenești și estoniene. Mama pe care o scoteam din minți copil fiind, mama pe care o supăram întotdeauna și care m-ar fi iubit oricine aș fi fost, orice aș fi devenit, mama apărându-mă cu trupul ei de toate relele. Mama care și-ar fi dat viața pentru mine și care-a plecat într-o stea chiar în ziua când copiii cuminți primesc daruri, iar cei răi nuielușe. Mama care nu m-ar fi părăsit niciodată.

Cărțile mele de suflet, cele pe care le voi citi și răsciti până când ochii nu mă mai vor lăsa să o fac. Doar că sunt atâtea că nu-mi ajunge timpul să le scriu, oare când o să le pot relua? “Cartea de la San Michele”, “Moartea fratelui meu”, “Pe culmile disperării, “Noaptea de sânziene”. “Domnișoara Christina”, “Secretul doctorului Honigberger”, “Șarpele”, “Nopți la Serampore”, “La țigănci” – nuvele fanstastice. “La Medeleni”, “Lorelei”, “Pânza de paianjen”, “Povești nemuritoare”, “Voica”, “Cartea de la San Michele”, “Coliba unchiului Tom”, “Adio, arme”. “Iliada și Odiseea”, “Jane Eyre”, ”Ion”, “Răscoala”, “Pădurea spânzuraților”, “Căderea Constantinopolului”, “Dinastia Sunderland Beauclaire”, “Adam și Eva”, “Iona”, “Arta conversației”, “Fiul risipitor”, “Orașul cu fete sărace”, ”Paula”, “Un veac de singurătate”, ” O tragedie americană” și poezie, mereu poezie, întotdeauna poezie, măcar una pe seară.

Scriitorii și poeții care mi-au îndrumat visurile, care mi-au validat dorințele, care m-au sfătuit mut să mă împrietenesc pe viață cu slova scrisă: Cioran, Panait Istrati, Kazantzakis, Esenin, Radu Tudoran, Teodoreanu, Isabel Allende, Shalom Alehem, Eliade, Rebreanu, Scott Fitzgerald, Marquez, Păunescu, Bacovia, Eminescu, Faulkner, Hemingway, Eliade, Tolstoi, Edgar Allan Poe, Sylvia Plath, Walt Whitman, Vintilă Corbul, Dante, Homer, Caragiale, Kafka, Oscar Wilde, Axel Munthe, Virginia Woolf, Petru Popescu,Theodore Dreiser, Paler, Novalis, Sorescu. Scriitorii care m-au făcut mai bogată decât Cresus.

Muzica, cea care mă face să visez, mă ridică la cer atunci când zac doborâtă, mă emoționează necontenit, mă face să-mi doresc să lupt, să înving, să fiu exact cea care sunt. Orice-ar fi.  Eugen Doga, Eugen Doga, Eugen Doga. Dmitri Shostakovici, Puccini, Enescu, Vladimir Vâsotski, romanțele rusești, Alifantis, Tudor Gheorghe, Verdi, Ceaikovski, Beethoven, Bizet, Dvorak, Berlioz, Saint-Saenz, Albinoni, Dida Drăgan, Loredana, Stravinski, Paganini, Strauss tatăl și fiul, Liszt, Chopin, Cotabiță, Tatiana Stepa, Șeicaru, Anca Parghel, Janice Joplin, Metallica, Aerosmith, Guns N Roses, AC/DC, Pink Floyd, Iris, Cargo, Compact, Phoenix, Queen, Beatles, Elvis Presley, Rolling Stones, Pasărea Colibri, Eric Clapton, Paul Anka, Baniciu, Bob Dylan, Leonard Cohen, Mariza, Dulce Pontes, Vali Sterian, Gary Moore, Fabrizio de Andre, Celentano, Ornela Vanoni, musicalul Notre Dame de Paris, Riccardo Cocciante, Lucio Dalla, Dire Straits, Bruce Springsteen, muzica anilor ‘50-’60 și mă opresc. Nu pot să-i cuprind acum, pe toți, în gândurile mele. Dar îi port în inimă necontenit, îi port în sânge, în cuvinte, în atitudini.

Locurile pe unde am pășit prin lumea largă, mările și culorile lor, nisipul de diverse consistențe și nuanțe, vulcanii mustind de foc, munții cu tăcerile lor maiestuoase, orașele cuminți sau nebune, oamenii de toate culorile, din toate rasele și toate religiile, cu portul lor, cu mâncărurile lor, cu tradițiile lor. Râurile și câmpiile, copacii și lanurile de floarea soarelui, ori cele înflorite de rapiță, animăluțele cu ghidușiile lor, cu privirile lor inocente. Clădirile lumii, construcții modeste sau pline de fală, străzile și claxoanele, magazinele forfotind, casele cuminți în serile de Crăciun și luminile lor binecuvântate, apartamentele moderne și ciudate cu fața spre mări învolburate ori liniștite. Și livada aceea în care știu sigur că vom ridica căsuța visurilor noastre printre cireși, salcâmi roz, magnolii, caiși și viță de vie. Căsuța cu pisici, căței, iepurași, foc de lemne în șemineu de piatră și liniște.

Cei plecați, cei rămași, cei buni, cei răi, cei indiferenți. Prieteni, cunoștințe, străini, apropiați, depărtați. Oamenii din viața noastră.

Dureri, bucurii, lacrimi, doruri, decaderi, zâmbete, fericiri mărunte, suferințe majore, fericiri maxime, suferințe simple. Experiențe de trăit.

*

Ceea ce purtăm în inimile noastre este iubirea pentru toate cele trăite, simțite, gândite, sperate, nedesăvârșite, greșite, văzute, ascultate, întâlnite, dorite, împlinite, ratate.

Ceea ce purtăm în inimile noastre este viața trăită dimpreună cu tot și cu toate frumusețile sau tristețile lumii.

Ceea ce purtăm în inimile noastre nu ne poate lua nimeni, pentru că ceea ce purtăm în inimile noastre suntem noi. Iar asta ne poate înălța sau prăbuși.

Carmen Voinea-Răducanu
Malmö-București, 1-19 ianuarie 2016

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Zădărnicie și trudă

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

writ-in-water
Mai întâi, în mine prinde rod o sămânță. Una dumnezeiască, zic eu, pentru că nu întodeauna există premisele unei împreunări logice, firești și unanim recunoscută pentru conceperea ei.
Apoi, din ea se nasc câteva frânturi de sentimente, celule amalgamate nebunește și irațional ce irump dindărătul ochilor mei, explodând în atmosferă ca și cum cineva le-ar fi atârnat de coadă trinitroglicerină. Simțăminte transformate imediat, la contactul cu cerul, în litere. Și-abia după aceea, într-o dezlănțuire violentă, ciocnindu-se, respingându-șe și-apoi iar reunindu-se, formează cuvinte.
Unele dintre ele-s zgomotoase de parcă le-ar fi împletit Dumnezeu dimpreună cu sunete țipătoare de trâmbițe, goarne și chimvale. Sunt nemiloase, sălbatice, vin ca un torent, ca o vijelie, rotindu-se peste capul meu, sus, în văzduh, amețitor, amenințător, niciodată îmblânzite.
Și-atunci, liniștea mea se spulberă. Dacă dorm, sar din pat direct în papuci. Îmi iau plasa de fluturi din cui si încep să alerg după ele, să le înhaț, să le supun și să le înșir pe firul trăirilor mele ca pe mărgelele strident colorate de Mardi Gras aruncate din balcoanele de pe Bourbon Street la New Orleans.
Dar cuvintele se lasă prinse greu. Dacă e soarele pe cer, sunt și mai dificil de închis în plasă, indiferent de nada aruncată înspre ele și fără să conteze finețea pânzei de păianjen țesută întru ademenirea lor.
E o luptă inegală, sunt alunecoase, viclene, ticăloase. Sunt ispititoare, fermecătoare, rebele, impetuoase și aprige. Chiar când crezi că le-ai apucat, îți scapă printre degete și nu se lasă priponite, înnădite.
Și-o iei de la capăt, cu înverșunare, mușcându-ți mâna întinsă după perna pe care capul jinduiește să se așeze.
Până reușești.

*

Sunt zile și nopți în care prin fața ochilor mei trec cu repeziciune cuvinte născute din durere sau bucurie, în ore de neodihnă și muncă.
Cuvinte și simțiri îmbrățișate într-o frăție ce și-a pus în minte să mă împiedice să dorm, să vorbesc cu cei iubiți, să stau cu ochii spre Cer. O uniune acaparatoare, crudă, egoistă și capricioasă. Căreia mă dedic, mă aservesc și de care mă las mistuită.
Și pentru ca toate cele de mai sus să capete un sens, la capătul firavelor mele încercări, de cele mai multe ori în zori, mă iscălesc.
Cuvintele aduse la țărm cu atâta trudă, adunate de printre nori, de prin pustii, de sub ape învolburate, culese de pe lângă lacrimi, mi le așez lângă inimă și apoi, cu umilință și recunoștință pentru supunerea de care au dat dovadă, cu fruntea ridicată a mândrie îmi arog toate drepturile asupra lor.
De aceea, vă rog acum pentru prima oară dar cu dragul și cu gratitudinea dintotdeauna, dacă ați decis că eu nu merit, atunci să-mi respectați măcar cearcănele și ochii împăienjeniți de nopțile nedormite.
Semnați-mă. Nu-mi zădărniciți truda. Nu vreau să-mi aștern numele pe ape.

 

București, 1 iulie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Drumuri printre voi

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

1342548-bigthumbnail

În fiecare zi învăț cu uimire lucruri noi despre oameni, nebănuit de frumoase și urâte în egală măsură.
Știu, mi s-a tot spus, n-ar trebui să am așteptări ca nimic să nu mă poată lua prin surprindere. E imposibil, nu mă pot dezice de mine, de ceea ce simt, de cum gândesc. Sunt ceea ce sunt, nu mai e mare lucru de făcut, adică de schimbat.
Am întâlnit oameni de toate felurile, nu pot să-i impart doar în buni și răi, ar fi prea simplu, mizeria ideilor mărginite mi-a fost mereu străină, spre salvarea sufletului meu și spre îmbogățirea clipelor pe care le-am traversat.
Unii erau buni, alții foarte buni, am găsit nu mulți dar minunați îngeri, am aflat destui bieți aghiuță, răutăcioși cât cuprinde, tembeluți o sumedenie, zăpăciți foarte des. Și, din păcate, suficienți oameni răi. Și chiar foarte răi, cam multișori. Unii chiar diabolici, dar foarte puțini, ce noroc!
În marea lor majoritate, unii dintre cei mai sus enumerați erau și nebuni totodată. De la țăcănitul inofensiv, adică un soi de aiurit simpatic, iubit de toată lumea și până la dementul cu acte în regulă, un fel de sărit de pe fix de care e indicat să te ferești cu cât mai multă delicatețe, să nu se prindă că turezi motoarele s-o ștergi englezește și să te înhațe de picioare placându-te ca la rugby.
De la fiecare dintre ei am primit măcar câte o lecție, dacă nu mai multe. Unele au fost dure, altele pline de mângâiere, dar toate m-au ajutat să-mi duc înainte pașii spre ceea ce sunt. N-am plecat, la întâlnirea cu oricare dintre ei, de la premisa că numai unii îmi sunt benefici, iar ceilalți sunt cantități neglijabile, am avut suficient discernământ să realizez că nu există dascăl prost, ci doar elev impermeabil, unul în care nici măcar o singură idee, oricât ar fi de fluidă, nu poate pătrunde.

*

Nu vă așezați mai presus de nimeni, veți fi surprinși să aflați câte comori se ascund în cei mai banali, aparent doar, semeni.
Nu mai trăiți prin comparație, sunteți unici, nu sunteți deasupra celor ce vi se par umili și nu sunteți nici sub cei ce, cu aroganță, se cațără pe orice funie ca să se tolănească confortabil imediat sub tavan.
Nu vă subestimați, nu vă supraevaluați, fiți doar voi înșivă, asta e rețeta câștigătoare pentru o viață trăită în pace cu voi și cu lumea întreagă.
Nu vă doriți niciodată darurile primite de alții, niciodată nu puteți ști care e prețul pe care-l veți avea de achitat pentru asta.
Nu priviți mereu în jos considerându-vă mai împliniți ca cei nefericiți și doar astfel să puteți zâmbi cu încredere vieții, aveți locul vostru în lume exact acolo unde sunteți acum și trebuie să mulțumiți tuturor ursitoarelor pentru ceea ce vă aparține azi.
Nu vă ridicați ochii spre ultima treaptă a scării din față, e mai bine să vă bucurați de treapta voastră, nu să tânjiți la cea a altora. Mai bine gândiți-vă cât au luptat acei oameni să se ridice și faceți la fel, împliniți-vă visul. Iar dacă vi se pare că nu își merită locul, imaginați-vă doar ce abis se poate căsca în orice clipă sub picioarele celor de sus și cât de periculoasă le-ar putea fi prăbușirea dacă e adevărat.
Nu vă mai plângeți în pumni pentru nimic din ceea ce n-a fost să fie, undeva Dumnezeu a știut că nu aceea vă era menirea, chiar dacă aveți sentimentul că sensul corect doar v-a scăpat printre degete, că n-ați fost suficient de buni să apucați cu toată puterea ceea ce v-ar fi plăcut să vi se întâmple.
Uneori, drumurile noastre sunt mai puțin întortocheate decât ni le imaginăm. Viața ne așează exact în matricea noastră, numai că noi, din simplă și senină, curgerea ne-o imaginăm sinuoasă, ciudată, complicată și nedreptă.
Nu e.

 

București, 15 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Femeile de care ne ferim

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

chess-good-vs-evil-6929

Nimic nu m-a speriat mai tare pe lumea asta ca omul nebun în sensul cel mai puțin poetic cu putință. Când nebunul ăsta era si de genul feminin, balamucul era deja gata clădit, dar nu prea bine împrejmuit. Și-atunci, pe multe dintre cele de mai sus le-am regăsit, des de tot, dincolo de zidurile între care sălășluiesc oamenii periculoși atât pentru ei înșiși cât și nocivi celor din jur.
Am întâlnit și mi-a fost frică în viața mea, destul de des, mai ales de femeia mult prea chitită să-și atingă scopul indiferent de mijloacele folosite; cea care, în plus, de obicei e și ușor dusă cu pluta, cu cercul, cu mințile-n crăci, spuneți-i cum doriți. Poate doar prostia să mai fie pe același palier al spaimelor mele, dar încă mă îndoiesc, parcă din prostie unii-și mai revin, câștigând experiență în ani.
Pe când ea, minunea lui Dumnezeu cu idei puține și fixe și cu mințile rătăcite-n deșertul trainic ancorat pe sub un coc savant, m-a pus mereu pe fugă, având credința că și din accidente aviatice mai ieși cu viață, din unghiile ascuțite și prea lustruite ale domnițelor scăpate-n breton când erau ceva mai mici, nțțț. Nu prea.
Dacă pe lângă nebunia aceea, de obicei neparafată de oameni cu studii de specialitate, conița mai e și plină de suficiență, de o stimă de sine exagerată și de o aroganță sora cu neghiobia, eu una, gata, m-am dus pe copcă, nu-mi iese neam apropierea de ea. Orișicâte temenele mi-ar bate pe dinainte, cât de pițigăiat și mieros i-ar suna graiul și indiferent de cât de grațios și-ar zbate genele bogate și încârligate pe sub nasul meu.
E mult de scris despre această tipologie feminină, despre femeia-actriță în propria ei viață ori femeia-șarpe, încolăcită periculos în jurul unui anume punct de interes. Femeia-hienă, pregătită să-și atace prada pe care o vânează cu zâmbetul pe buzele extrem de minuțios rujate sau femeia-matematician, cea care-si calculează cu geniu malefic fiecare mutare în ecuația vieții pe care și-o dorește lansată doar pe o anumită orbită. Și să nu o uităm pe femeia-cameleon, cea ce-și schimbă înfățișarea sufletească în funcție de modelul visat de cei refugiați în cetatea pe care se pregătește să o cucerească, să o ia cu asalt.
Sunt femeie, iar șiretlicurile folosite de acestea nu au multe secrete pentru mine, femeile știu exact ce spun. Noi ne cunoaștem armele, ne știm pe de rost posibilitățile, ghicim mereu tertipurile și capcanele suratelor noastre, precum intuim prea bine ceea ce se așteaptă de la noi și cum putem reuși să le luăm fața surorilor noastre oneste, lipsite de fățărnicie, cu bun simț și cu interese mai presus de cucerirea de teritorii pline de deșertăciune. Numai că, slavă Domnului, cele mai multe dintre noi nu apelăm la niciuna dintre stratagemele ce ne-ar așeza pe un loc fruntaș într-un război cu o miză derizorie, într-un clasament lipsit de substanță.
Bărbaților, însă, veșnici cavaleri fără armură și fără de odihnă, nu li se întâmplă la fel. Pline de o sensibilitate surprinzătoare, jumătățile noastre preaputernice și determinate clacheză magistral în fața ipocriziei feminine ridicate la rang de sublimă artă. Oricât ar fi de șmecheri și de unși cu toate pomezile, nu sunt suficient de alunecoși încât să se strecoare în viață și cu deplină grație dintre degețelele fine ale domnițelor suave ca panseluțele dar, în esență, de nezdruncinat precum arborii sequoia.
Oricât ar fi de mari pișicheri, domnii inimilor noastre se topesc ca untul la soare în fața unor principese cu priviri galeșe și cu tupeul, de fapt, invers proporțional cu gingășia afișată.
Dragii și falnicii noștri bărbați, într-o proporție copleșitoare, cad în extaz în fața damelor pline de talente actoricești remarcabile și rămân cu gurile căscate de beatitudine ori de câte ori o moțată dintre acestea cotcodăcește gingaș pe lângă ei, înfoindu-se în penele proaspăt coafate. Iar dacă podoaba rarissimă își mai și dă un piculeț peste cap ochii încondeiați, bulbucați a adorație și aprobare deplină doar la simpla apariție pe firmament a unui exponent masculin, victimă sigură scrie pe fruntea împricinatului.

*

Vă dați seama că ceva m-a enervat la vreun model de damă ca cel din expozeul din rândurile de față, doar mă cunoașteți suficient. Pentru că am întâlnit de-a lungul și de-a latul vieții mele prea multe exemplare din acestea devenite deja comune, pentru că am obosit să fiu prea puțin blondină când mă ciocnesc de astfel de ființe parșive și fără de rușine, îmbrăcate fin în haine pline de poezie. Și-am simțit nevoia stringentă să le spun, cumva, de preferat direct și de la obraz, că eu una le-am citit de-a fir a păr, dincolo de toate mofturile cu care s-au înveșmântat în încercarea grotească de a mai păcăli orice ființă s-ar mai avânta plină de încredere în jurul lor, fie ea femeie sau bărbat.
Să le reamintesc că minciuna are picioare mai scurte decât lungimea unghiilor lor apucătoare, că egoismul le va fi într-o zi de rău augur, că obrăznicia cu care și-au însușit, prin tupeu și escrocherie sentimentală viețile și sentimentele altora nu le va ajuta pe termen lung. Și că oamenii onești știu că cine plânge la urmă, plânge cu adevărat, chiar dacă în tăcere, nu în public, demonstrativ și teatral. Oamenii de a căror naivitate azi își râd în barbă, își vor îndepărta vălul de pe ochi mâine și cei pe care i-au atras oferindu-le bilete gratuite la un spectacol de prost gust, fără ținută și fără adevăr, se vor ridica chiar înainte de final și vor părăsi sala fără să aplaude, dând uitării imediat lipsa de har atât a actorului cât și a dramaturgului, manipulatori fără scrupule și talent. Pășind în lumină, cu simplitatea și pacea la brațul lor.

 

București, 1 -13 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Zbor neînfrânt

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

Fantasy_Flying_Ship_025743_

La fereastra apartamentului modest unde-mi duc zilele, vin porumbei fără încetare. Adastă puțin, uneori bat cu ciocurile în geam dacă nu găsesc pe pervaz nimic de mâncare și-așteaptă. Apoi gâlgâie ceva, privesc lung înspre mine și își iau zborul, lăsând în urmă pentru câteva clipe un zgomotos și puternic fâlfâit de aripi. Ca o chemare.
Câinele meu, gelos și vigilent, latră nervos și tare ar ieși după ei să-i alerge, ba chiar să-i și jumulească măcar puțin, ca un veritabil vânător primitiv.
Iar eu mă îndrept spre ferestre orice aș face în acel moment, îmi place să-i privesc. Mereu mi-am dorit să văd cum arată linia orizontului privită de sus, de la înălțimea la care ajunge privirea lor. Să mă îndepărtez de mine împreună cu ei, svelt, înalt, mândru și liber printre coliviile noastre regulamentar orânduite în blocurile înalte de beton, să planez măcar până deasupra lacului din apropiere. În căutarea hranei îndestulătoare după care tânjește sufletul meu, oricare ar fi aceea și oriunde s-ar găsi.
Dar mă opresc lângă geam și zâmbesc. Și mereu mi-am trimis doar gândurile cele mai ascunse cu ei. Uneori mai aproape, alteori la foarte mare distanță, doar privind nemărginirea prin ochii lor. Și-am ajuns, astfel, departe. Chiar și deasupra plajelor pustii, plutind peste valurile înalte și albite de spumă ale tuturor mărilor și oceanelor. Am pășit, călătorind cu ei, la țărmul unde mă aștepta și iubirea și fericirea. Am ancorat unde mi-a spus inima că e locul meu și-am plecat, ridicând toate pânzele sus, de unde nu mi-am dorit niciodată să eșuez.
De la fereastra apartamentului modest unde-mi duc zilele, doar privind și înțelegând pot fura și învăța, dacă vreau, ca pe cea mai iubită și de viitor meserie, eliberarea. Libertatea.

 

București, 12 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Noduri

Carmen Voinea Răducanu Efemeride Leave a comment

323593-bigthumbnail

Singurul lucru pentru care mi-ar părea rău să mor mâine, ar fi ruperea legăturii dintre mine și oameni, cei de la care am mereu așteptări și care continuă, zi după zi, să mă surprindă cu frumusețea ascunsă în inimile lor.

 

București, 27 aprilie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Îngerul fără aripi

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

2j26izb
De când mi-o amintesc a avut cearcăne. Iar mie, cearcănele ei îmi produceau un sentiment inexplicabil de panică și durere. Și de atunci, pentru că știu că a fost un înger, am convingerea că toate ființele spirituale cu aripi au ochii înconjurați de cercuri vinete, așa, ca un fel de nimb ce le luminează întreaga făptură. Ca aura ce-o zărim uneori dimprejurul soarelui. Ca haloul ce îmbrățișează în unele nopți luna.
Azi știu că, dacă până acum nu am uitat nimic din cele mai importante lucruri pe care mi le-a plantat în minte, de-acum încolo e imposibil să mai uit ceva. Nu mai poate fi smuls ceea ce a prins rădăcini, a crescut și-a devenit viguros în ani.
Mă ducea de mână peste tot și îmi arăta toate lucrurile importante: cerul, soarele, norii, mestecenii, pisicile, câinii, bisericile, florile, marea, poezia, muntele, animalele, statuile, muzica, oamenii.
Totul era pregătit pe Pământ pentru mine, totul în jur exista pentru bucuria mea, îmi spunea că tot ceea ce are lumea mai frumos e darul lui Dumnezeu pentru mine: luna cu stelele, umbrele răcoroase ale copacilor, plăcerea de a mă cocoța în toți pomii, culorile vii ale florilor, ciripitul păsărelelor, aroma parfumată a teilor, șuierul crivățului, vaierul surd al pământului.
Era cea mai puțin importantă ființă din viața ei, dar eu, pentru ea, eram Universul întreg, nu doar centrul lui. Și totul fusese născut de Dumnezeu pentru mine. Nimic, niciodată, pentru ea.
Apoi am crescut și ea a devenit copilul meu. Iar eu încercam să o învăț, la rândul meu, zi după zi, câte ceva dintre cele importante, credeam eu. Știute doar de mine și omise de ea, doream să o impresionez, să îi arăt eu, ei, lumea și viața.
Doar zâmbea enigmatic, mă asculta și dădea din cap aprobativ, răbdător. Iar eu chiar mă credeam înțeleaptă, eram convinsă că știu mai multe decât ea, că sunt mai inteligentă și mai bună decât ea în multe privințe.
Însă a venit și prima mea cădere de adult, atunci când viața a dat cu mine de pământ fără milă, o prăbușire lipsită de glorie și fără niciun pic de măreție, imposibil de anticipat de către marea mea știință în toate cele. M-a luat în brațe ca întotdeauna, m-a mângâiat ca pe un copil căzut de pe tobogan, m-a ridicat și mi-a scuturat tot sufletul de pulberea pe care durerea o lăsase în urmă, ca odinioară rochițele tăvălite prin praful de prin parcurile pe unde mă jucam.
Apoi mi-a spus doar atât: “să nu te lași niciodată, să te ridici mereu, oricât de grea ți-ar fi prăbușirea. Ai auzit? Să nu te lași înfrântă, să nu te dai bătută, să nu te predai, să lupți până la capăt cu orice nenorocire te-ar lovi și cu oricine te-ar vrea la podea. Să știi de la mine că pentru fiecare înfrângere exista o răsplată, că viața e un cerc într-o continuă mișcare, că răzbunarea binelui ce va să vină biruitor peste rău e ca un curcubeu apărut după ploaie. Iar după fiecare nor, chiar dacă noi nu-l vedem, zâmbește soarele. Altfel n-ar exista curcubeul.”
Un singur lucru nu m-a învățat niciodată: cum să trăiesc cu durerea de a o fi pierdut atât de devreme, cum să accept că îngerii trebuie să plece la un moment dat de lângă noi, la locul lor, în Cer. Chiar și așa cum sunt ei, fără aripi.
În mod sigur nu s-a crezut atât de importantă.

 

București, 24 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

Să vă fie Înviere!

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

10254035_235130680010575_9194417351250268368_n

Aveam vreo 11 ani când am decis să merg la Înviere. Singură, mama lucra în acea noapte binecuvântată. Iar eu nu acceptam ideea că va trece prin fața blocului cortegiul acela impresionant de oameni cu lumânări aprinse în mâini, iar eu să nu fac parte din el. Mi se părea că doar așa voi fi în centrul lumii și laolaltă cu ea, aveam sentimentul că l-aș supăra pe Doamne-Doamne dacă nu aș onora cum se cuvine sacrificiul Fiului Său, dacă n-aș avea grijă ca Lumina Lui să ajungă vie, întreagă, nestinsă nici măcar o dată în casa noastră, aducându-ne astfel puțină fericire și Iubire.
Îmi aduc aminte cât mă simțeam de singură și abandonată. Mă gândeam la ceilalți copii, frumos împopoțonați, de mână cu mamele si tații lor, mergând la biserică. Nu-mi doream să fiu și eu îmbrăcată într-un fel anume, dar visam să merg între mama și tata, cu ei de mână, mândră, la biserică.
Vis irealizabil.
La ora 11.00 noaptea mi-am făcut curaj, m-am scos din pijama, m-am îmbrăcat cu ce-am nimerit, mi-am luat lumânări, am încuiat ușa și-am ieșit din casă. Singură.
Mergeam cu mulțimea, străzile erau pline de oameni și-am ales drumul ce mă ducea către o bisericuță destul de departe de casă, dar mai aproape ca biserica mare de la cimitir unde, în anii când mergeam cu mama, totul se lumina și se umplea de oameni.
Am stat cu lumea, pe lângă femei și bărbați străini, nimeni nu mi-a spus niciun cuvânt, nimeni nu m-a întrebat nimic. Mi-aduc aminte doar, fără să înțeleg mai nimic din tot ce auzeam, cât de adânc și înălțător am simțit bătăile de toacă și muzica clopotelor mari în noaptea neagră plină doar de șuierul vântului. Și cât de frumoase mi s-au părut atunci vocile înalte și mari ale preoților și ale oamenilor cântând troparul : “Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Am aprins și eu două lumânări de la cei din jur și arsurile picăturilor de ceară de pe degetele mele m-au învățat dârzenia, că împlinirile costă și visul meu de a ajunge cu lumină în casă îl voi plăti cu durere. Și-am acceptat prețul. Cu orgoliu, cu semeție, fără nicio lacrimă.
Așa cum m-am și prezentat dealtfel, direct la mama la serviciu, plecând țanțoșă de la biserică cu cele două lumânări aprinse în mâini, nestinse nici măcar o singură dată de vântul rece de-afară, prea înțelept să-și pună mintea cu trufia unui copil pătruns de importanța lui în lume, de menirea și isprava lui. Un vânt prea bun ca să-i distrugă visul de a ajunge cu lumânările nestinse la liman.
Mamei i-am spus, privind-o drept în ochi, fără frica de a fi certată că am ieșit singură din casă, noaptea, doar atât: “mama, ți-am adus Lumină. Ție, poftim, e pentru tine. Ca să fii fericită. Să știi că am avut grijă și nu s-a stins DELOC.” – și i-am întins lumânarea aprinsă pentru ea, adusă cu trudă, sacrificiu, iubire, durere și învingând orice teamă, special ei.
“Tu ești Lumina mea. Tu ești fericirea mea.” – mi-a răspuns mama luând lumânarea dintre degetele mele arse de frig și de ceara fierbinte.

Cred că aceea a fost prima întâlnire adevărată din viața mea cu pacea și liniștea credinței.
Și nu m-am mai simțit singură.
Și mi-a fost Înviere.

 

București, 19 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Fracturi biografice

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 3 Comments

donna_8-marzo

“Sîntem toti atît de închisi unul altuia! Si dacã am fi atît de deschisi încît sã primim totul de la celãlalt sau sã‑i citim în suflet pînã în adîncuri, cu cît i‑am lumina destinul?” – Emil Cioran

Aș vrea să vă spun tuturor, din inimă, în primul rând cât de mult vă mulțumesc că mă citiți, cât sunt de onorată că, practic, îmi dăruiți clipele pe care le petreceți în compania sufletului meu, cât de recunoscătoare trebuie să fiu pentru că v-am găsit în această viață. Mă faceți fericită!
Și-aș mai vrea să știți că sunt cel mai optimist om de pe lume, iar dacă v-am dat impresia că nu aș fi deloc astfel și senzația aceasta încă mai persistă, o să vă scriu despre Tristețe o poveste. Ca să înțelegeți cât adevăr este în bucuria mea de a trăi și câte speranțe de împlinit se țes în spatele celor mai, aparent doar, tânguitoare gânduri pe care le împărtășesc cu voi.
Și să nu mă mai certați.
Deci nu, nu e despre mine nimic în afara bucuriei. E despre altcineva. Despre un om care mă însoțește peste tot ca o mustrare, ca o aducere aminte.

*

Îmi așez, din nou, toate cărțile cu fața în sus, deși asta fac mereu când vă scriu; voi știți însă, simțiti, ceva îmi spune că e așa. Doar că, azi, eu mă leg la ochi.
Voi încuia într-un sipet orice metaforă și nu vă voi descrie bucuria mea de a trăi pictând în cuvinte, cum atât de sensibil îmi spun câțiva dintre voi.
Azi voi fi abruptă ca o prăpastie fără fund, ca o stâncă înaltă de pe care privesc spre viitor toate femeile din imaginile mele, cele pe care le vedeți întorcându-și capul înspre trecut, dar o fac doar pentru a-și trage de acolo puterea ce le va înalța privirea spre cerul senin din viitor.
Pentru că inimile voastre sunt cea mai curată oglindă în fața căreia mi-am așezat vreodată sufletul.

*

A fost odată ca niciodată un timp al durerii.
Cândva, departe, în urmă. Atunci când toate porțile mi s-au închis încet în inimă și am rămas singură.
Aveam doar 33 de ani când am început să plătesc tribut după tribut, vieții presupun, Dumnezeu nu avea nevoie de lacrimile mele, nu i-ar fi fost de nicio trebuință. Iar la doar 34 de ani îmi achitasem deja toate birurile către destin, credeam eu pe atunci.
Într-un singur an, între aprilie 1997 și iulie 1998, mi-am pierdut toată familia. Cea știută de mine.
Unul câte unul, pe rând, cei mai importanți cinci oameni din viața mea, plus copilul meu nenăscut, m-au părăsit. Au plecat. După ce fiecare și-a dat propria bătălie cu boli grele, după ce-am încercat, cum m-am priceput și cum am putut, să le fiu aproape și încă tot nu sunt împăcată că am și reușit, Și după ce am alergat de la un medic la altul, de la un spital la altul, de la un salon la altul, cu dragoste, disperare, sucuri, supe și fructe.
A fost un timp pentru mine când nu închideam bine un mormânt că perspectiva deschiderii altuia rânjea din nou înspre mine cu toți colții.
A fost o vreme pentru mine de mers pe la spitale, pe la morgă, pe la firme de pompe funebre – ah, cât le detest!!! – pe la preoți și cimitire.
A fost un an în care am așteptat, de fiecare dată supusă vieții, cu capul în pământ, zâmbind și cu moartea în suflet, finalul fiecăruia dintre cei iubiți.
Viața mea, între 1997 și 1998, a fost pe de-a-ntregul despre privilegiul de a-mi veghea și mângâia până la capat toată familia, toți dragii. A fost un an dăruit lor. Și toți au plecat atunci, devreme tare pentru ei, prea tineri și prea frumoși, prea îndrăgostiți de viață. A fost.
Cred și sper că am reușit să le stau alături așa cum m-au ținut puterile, cred și sper că le-am dăruit până la final toată inima mea, iubirea, compasiunea și forța mea întreagă. Pentru că niciodată, nici măcar pentru o clipă n-am căzut înainte de plecările lor, sub ochii lor, dăruindu-le la despărțire câte un zâmbet luminos, iubirea mea, inima mea și o mângâiere fiecăruia, nu prăbușirea mea.
Luxul căderii în abis mi l-am permis abia după aceea, dar doar pe jumătate. Poate o să vă povestesc cândva ce-am trăit după ce ei nu au mai fost. Poate.
Acum am vrut doar să vă mărturisesc de ce sunt cea mai optimistă ființă, deși cred că ați înțeles.
Pentru că sunt în viață după anul acela.
Pentru că am știut să mă iau la trântă cu toată nefericirea și în luptă dreaptă am învins.
Pentru că nu m-am autosufocat trăgându-mi peste cap punga depresiei.
Pentru că zâmbesc.
Pentru că într-o zi, pur și simplu am încetat să-mi mai plâng de milă și-am început iar să trăiesc.
Pentru că mă bucur de fiecare clipă.
Pentru că atunci când am crezut că viața nu mai are ce să-mi ia, mi-a trimis semne că oricând mai găsește ea ceva de înhățat și mi-am revizuit atitudinea.
Pentru că iubesc iar.
Pentru că am avut curajul să-mi construiesc, din bucăți, o familie în locul celei pierdute.
Pentru că nu am sărit de la etaj nici când credeam că zborul acela final e unica soluție de ieșire din robia deznădejdii.
Pentru că am așteptat.
Pentru că am avut și am prieteni alături – deși nu știu dacă am fost capabilă vreodată să le mulțumesc după cum ar fi meritat și după cum merită, dar sunt, încă, pe-aici, e timp pentru toate. Și-o să le mulțumesc mereu, până la capat, de mii de ori, pentru toată iubirea și răbdarea lor.
Pentru că am reușit să nu mai privesc înapoi cu mânie și disperare.
Pentru că am învățat abc-ul iertării, nu tot manualul, asta e o materie de studiat zi de zi, pentru totdeauna.
Pentru că am înțeles ce norocoasă am fost, să pot fi aleasă pentru mângâierea de pe urmă a celor ce m-au iubit și pe care i-am adorat.
Pentru că am mai pierdut prea mulți oameni dragi și după aceea și înainte, dar am rămas să scriu lumii întregi despre toți, să aduc ofrandă vieții sufletele lor încă vii.
Pentru că am, într-un colț de Univers, un mănunchi de stele ce stau și se uită cu Iubire infinită la mine.
Pentru că, mai mici sau mai mari, strălucitoare sau opace dar toate discrete, stelele mele îmi poartă de grijă oriunde m-aș duce, orice aș face.
Pentru că, acolo, sus, între nori, am propriul meu Cer, plin ochi cu doar Dorurile Mele – o adevărată constelație ce strălucește numai pentru mine.

Nu merit să mă certați că n-aș fi optimistă, pentru că sunt.
Acum știți și de ce. Și ați înțeles că niciodată n-aș putea fi nefericită: s-au strâns ani de Iubire pentru mine în Univers, atât de mulți cum matematica nu știe să numere.
Sunt, așadar, cel mai norocos om din lume. Pentru că sunt. Exist.
Și dacă până și eu am înțeles asta, blondă fiind, voi ce mai așteptați ca să fiți fericiți? Fiți!

 

București – Urziceni, 6-11 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro