Tag: FERICIRE

Rămâi cu bine, 2017!

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 5 Comments

 

Astăzi, când derulez în minte anul 2017, realizez că în final totul e despre recunoștință și “Mulțumesc” – știți voi, cuvântul acela care nu se mai poartă la mulți dintre semenii noștri sau când se ia la purtat se pune câș, într-o dungă, în dezechilibru, să fie altfel decât la alții. Și asta de obicei sună fals… Numai că eu, slavă cerului, am rămas cu porniri atavice și desuete: mulțumesc din inimă, cu sinceritate, cu tot sufletul și cu respect, chiar dacă nu mai e la modă și pare caraghios.

Azi, când ceasul ticăie și-l vom părăsi curând pe deja încărunțitul 2017, pe lângă bunul Dumnezeu și dragilor de-acasă și din inima mea, trebuie să vă mulțumesc vouă, prietenilor mei, pentru un an care n-ar fi fost la fel de bun și frumos în absența voastră. Vreau să vă mulțumesc cu o reverență și cu toată gratitudinea pentru felul minunat în care ați știut să-mi fiți alături, pentru că ați crezut în mine și m-ați împodobit cu încrederea voastră, pentru bucuriile pe care mi le-ați făcut în fiecare zi, pentru bunătatea și bunăvoința pe care mi le-ați arătat, pentru sprijin, pentru tot frumosul pe care l-am învățat de la voi. Mulțumesc, oameni dragi, 2017 a fost un an bun în mare parte și datorită vouă!

A fost un an bun și în același timp și un an trist, pentru că una câte una, pe rând – în septembrie, octombrie și noiembrie – 3 prietene s-au transformat în îngeri, 3 prietene pe care le iubeam: Melania Pascaru (Tofan), fostă colegă de liceu și prietenă din copilărie, Genoveva Varulean – mi-era dragă de niște ani buni, din prima zi când am văzut-o – și Andreea Hascu, un om cum nu sunt mulți pe lume, o prietenă cu care nu m-am certat nici măcar o singură dată și care mi-a fost alături mai bine de 12 ani, în clipe grele sau frumoase, și pe care o adoram… Și toate aceste frunze dezlipite lin și plecate de pe ramurile inimii mele în acest final de an rămân suferințe așternute la temelia mea, cea clădită mai ales din dureri și tăceri adânci, așezate lângă alte și alte lacrimi… Călătorie minunată în eternitate, spirite eliberate! Și… mulțumesc! Pentru că atât cât am mers împreună prin viață, pentru mine a fost un privilegiu…

În anul care mai are un pic și va fi… Trecut, am primit în schimbul timpului meu multe experiențe, bune și mai puțin bune, frumoase ori urâte, îmbucurătoare, dezamăgitoare sau pline de învățăminte. Am pierdut prieteni și prietenii în care am crezut cu tot sufletul și în mizeria ascunsă a cărora, cu naivitate, am investit sentimente curate. Dar am câștigat la schimb prieteni surprinzător de frumoși, din specia aceea prețioasă a oamenilor care aleg să meargă pe calea dificilă a celor cinstiți mai ales cu ei înșiși nu numai cu ceilalți– cei care ajung mai greu, dar vor ajunge sigur oriunde-și vor propune.

Și în 2017 am ales să exorcizez în scris tot răul pe care l-am primit nemeritat sau în urma unor hotărâri proprii eronate și să extrag din fiecare întâmplare bucățica de bine care, cred eu, zace ascunsă în fiecare nefericire și în fiece piedică întâlnită în cale. M-am împăcat cu gândul că va veni și vremea când voi învăța să mă detașez de ceea ce nu-mi este benefic, dar am așa, un presentiment ciudat: unui om ca mine, care crede în semeni chiar și după ce l-au plesnit peste suflet probe contrarii, nu-i va fi deloc simplu să învețe lecția nepăsării și a priorităților proprii.

În rest, a fost încă un an în care am spus DA lucrurilor bune și uneori chiar și celor rele, iar asta pentru că nu l-am repetat destul pe NU și nu l-am învățat pe deplin. Dar urmează să se întâmple și asta, nu-mi fac griji și nici alții să nu-și facă iluzii. Și tot în ceea ce mă privește, lucrurile stau cam așa: am înțeles că, de fapt, tot ceea ce-mi doresc este o viață simplă, fără complicații și griji inutile și că am nevoie de foarte puțin ca să fiu fericită și în niciun caz de lucruri materiale, ci doar de sănătate, liniște, oameni cu suflete curate și experiențe frumoase.

Cam asta a fost în 2017.

Oameni buni, vă doresc să aveți un Nou An plin de sănătate, de pace, de iubire, bucurie, înțelegere, libertate și recunoștință, vă doresc să fiți fericiți și mândri de voi și de cei dragi ce vă sunt aproape. Îmi doresc pentru voi să aveți curajul să vă gândiți la anul 2018 ca la un nou început, unul plin de speranță… Pentru că de mâine începe o nouă poveste, una pe care v-o și mi-o doresc ca în cărțile copilăriei – cu final fericit, indiferent de încercările de tot felul care ne vor aține calea. Și vă mai doresc să aveți mai multă răbdare pe drumul vostru înspre împlinire, deși asta e poate cel mai greu… Și, peste toate, să aveți iubire. Multă, infinită iubire! Și toate cele bune vor veni, fiecare lucru la timpul potrivit.

La mulți ani, dragilor! Noului An să-i dăruim, fiecare, Noul Eu. Vă iubesc!

 

București, 26-29 decembrie 2017

Carmen Voinea-Răducanu

 

Foto: Shutterstock

Globul de cristal

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

 

 

“Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agațată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale, sau poți să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertății.” – Petre Țuțea

 

 

Am așteptat 52 de ani ca să pot să am curajul să mă dezvălui. Și am făcut-o prin cuvinte, într-o carte, cum altfel? Mi s-a părut cumva că încep un nou capitol în viața mea și, pe undeva, chiar așa a și fost. Însă până atunci nu am stat degeaba, am reușit să-mi plâng timp îndelungat fiecare pierdere, să-mi scutur de mizerie hainele cu care m-am târât neputincioasă prin colbul tuturor deznădejdilor aparent nesfârșite, să-mi oblojesc rănile și să le pun bandajele sterile care sigur nu au lăsat nicio impuritate să-mi atingă sensibilitățile și carnea încă vie. Și mi-am primenit și sufletul ca la intrarea în biserică de ziua tuturor sfinților, mergând astfel cu nădejde spre înainte, către drumul pe care, încă o dată, mi l-am ales cu inima – rugându-mă amarnic din ochii ridicați înspre Cerul dragilor mei să nu greșesc, să nu mai rătăcesc vreodată Calea.

După aceea, în anul ce s-a dus după cei 52, am traversat o perioadă de schimbări profunde și cumva, un anumit fel de-al meu de-a fi, unul destul de bleg, s-a schimbat în mine. Cu siguranță în bine. Acea latură plină de mânie tăcută și făgăduințe îndreptate către sufletul-mi aflat în prea lungă convalescență s-a metamorfozat dintr-o dată într-o columbă sălbatică, imposibil de domesticit, avidă după zări iluminate de soare, dornică să lase în urmă orice colivie i-a îngrădit vremelnic zborul, orice urmă de noroi care i s-a așezat cândva pe aripi împiedicându-i plutirea și fiecare desprindere.

Așadar, azi a sosit și ziua când știu că nu am nevoie de mentaliști să-mi spună ceea ce inima mea știe deja – că nu am nevoie de cititori în stele să-mi arate drumul, de purtători de făclii să-mi lumineze poteca, de ghicitori în cafea și în bobi și nici de un glob de cristal în care, tremurând de spaimă, să-mi întrezăresc viitorul. Mintea mea este la fel de activă ca a lor, ba chiar mai mult decât a multora dintre ei. Iar eu mă am pe mine, am încredere în mine, mă bazez pe mine. Eu sunt propriul meu glob de cristal. Și văd cine sunt și-mi văd viitorul.

Am 53 de ani iar prefacerile ființei mele sunt abia la început. Viitorul meu, ca într-o cronică deja anunțată, arată că toate întâmplările care vor urma îmi vor pune la încercare ca niciodată caracterul, tăria și răbdarea și probabil că voi fi ademenită din nou către pământ, precum a fost omul în gradina Raiului înainte să-și piardă etern Paradisul. Dar zâmbesc. Pentru că între timp am aflat cine sunt, ce pot, știu exact ce contează pentru mine, știu pe cine iubesc și cine mă iubește, știu pe cine respect și care sunt oamenii care mă respectă, știu să fac diferența între sinceritate și minciună fastuos metamorfozată într-o mască strălucitoare de carnaval grotesc, știu care-mi sunt prietenii dar și cine sunt cei care n-au făcut altceva decât să mă folosească pentru interesele lor meschine, jucând la loterie cu arogantă nepăsare sentimentele pe care le aveam pentru ei.  Știu azi că indiferent de cât de mieroasă le-a fost vorba și cât de drept m-au privit în ochi când m-au trădat și înjunghiat le-am înțeles din timp jocul, m-am pus la adăpost și i-am iertat, pentru că unii oameni doar atât sunt și atât pot și nu e drept să le cer mai mult sau, Doamne ferește, se evolueze – renunțând la un moment dat, spre binele lor, la tot ceea ce nu le face cinste. Și atunci, cu atât mai mult știu azi exact ce prezențe mai vreau dar și pe cele pe care nu le mai vreau în viața mea, azi am libertatea să aleg să mă înconjor numai de oameni de la care am ceva frumos, cinstit, important și bun de învățat.

La 53 de ani am înțeles că sunt bogată pentru că sunt un om onest, că sunt un om bun și drept, că am onoare, că îmi cunosc și îmi mărturisesc erorile, dar și că lupt corect cu mine însămi să le îndrept, fără să dau vina pe alții pentru greșelile mele. Sunt un om muncitor și am clădit cu propriile mele puteri fiecare fărâmă din tot ceea ce am, posesiuni mărunte și tocmai de aceea unora li s-ar părea ridicole. Mie mi se par averile regelui Lidiei, Cresus, pentru că sunt ale mele și nu mi le poate lua nimeni și mai ales pentru că știu cât chin mi-a fost dat ca să ajung să am și acest puțin din ochii celor cărora nu le ajunge niciodată orice și oricât ar avea. Mai știu și că nu stau cu mâinile încrucișate și mă uit cu detașare la propria mea viață, știu despre mine că dacă promit ceva mă țin de cuvânt chiar de-ar fi să treacă ani până îmi onorez datoriile. Îmi e clar că nu sunt cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă din lume și vorba unui om pe care-l ador, Irina Binder, deși cândva silueta mea era trasă prin inel, azi e mai curând trasă prin tunel. Și mai sunt și blondă. Așadar, mi-e limpede că nici perfectă nu sunt și că am o mie de defecte, dar mă mândresc că nu le am pe cele abjecte, pe cele mizerabile, pe cele care te fac să-ți întorci ochii cu dezgust și să-ți iei lumea-n cap fugind cu tălpile la spinare. Dar oamenii cu care a meritat să mă însoțesc – și nu-s puțini, mulțumesc, Doamne! – mă iubesc cu adevărat exact așa cum sunt și ar merge cu mine până la capătul vieții, oriunde ar fi acela. Și tot azi știu că mereu e loc de mult mai mult bine în viața mea, de mai mult zâmbet, mai mult senin, de mai multă iubire, de mai multă împlinire, de prieteni noi, de provocări interesante. Sigur că nu sunt un exemplu nemaivăzut, dar sunt mult mai bună ca alții, asta e cert. Și mai bună decât am știut chiar eu însămi că aș fi, oricât mi s-a sugerat mereu că aș face bine să-mi aplec fruntea și să tac, că nu valorez mare lucru.

Nu-mi așez greutățile în spinarea altora, nu mă bucur de proptelele pe care mi le-au plantat de-a stânga și de-a dreapta mea mama, tata sau alți oameni buni și binevoitori, nu mă cațăr pe scări ridicate cu sudoare de alții. Dar primesc cu bucurie fiecare mână întinsă înspre mine cu iubire și sinceritate și ofer la rândul meu ambele mâini, fără să dau ca să-mi fie dat ci dăruind din preaplinul sufletului cu care m-a înzestrat bunul Dumnezeu, din inimă pentru orice inimă aflată în derivă, nu dintr-un calcul arivist și plin de ipocrizie.

La 53 de ani știu că nicio ființă urâtă nu mă va convinge vreodată că oamenii sunt unelte de unică folosință de care să profit cu nerușinare și pe care să-i arunc după ce i-am stors de tot ce aveau mai bun sau că nu mai există șansa de a întâlni oameni asemeni mie, cu care să pot împărți o pâine sau alături de care să pot împărtăși aceleași idealuri. Și mai sunt mândră de tot ce mi-a reușit, sunt conștientă de tot ce-am ratat și de absolut nimic nu învinovățesc pe nimeni. Dar mă înclin cu recunoștință în pragul somnului, noapte de noapte, în fața fiecărui om care m-a privit fără să mă judece pe deasupra, în fața fiecărui om care s-a oprit să mă scruteze dincolo de învelișul meu efemer. Le mulțumesc în gânduri chiar și celor care mi-au arătat adevărul hâd despre ei înșiși și m-au ajutat astfel să plec din preajma lor fără remușcări și fără să privesc înapoi cu dezgust, ci doar cu mai multă înțelepciune și cu un zâmbet îndepărtat pe care-l am mereu la îndemână pentru cei ca ei.

Sunt, la 53 de ani, o femeie care știe că are o singură viață și pășește plină de o încrezătoare speranță către viitor, oricum ar fi el. Pentru că am aflat între timp că ce am în suflet, în minte și în puterea mea creatoare de minuni nu-mi poate lua nimeni. Pentru că ce am ridicat prin propriile mele forțe rămâne mereu al meu și peste toate cele care-mi sunt în inimă și-n minte numai Dumnezeu este suveran, nu o altă ființă din tină ca mine.

Așadar, de un timp scurt încoace, în fiecare seară, la ceas de cer limpezit de lună și de stele, îmi așez capul în tihnă pe o pernă de odihnă – sunt un om liber. Și indiferent cât și ce mă va costa asta, voi plăti prețul. Și voi urca. Pentru că merit.

 

București, 28 – 29 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: Fantasy crystal ball by Fifoxxy – deviantart.com

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Bilete către nicăieri

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

 

 

“Binecuvântate fie eșecurile! Lor le datorez tot ce știu.” – Emil Cioran

 

 

Toate dorințele noastre călătoresc, cu sau fără de bagaje dar la braț cu tot felul de speranțe – de cele mai multe ori unele mai absurde decât altele. Cum e aceea cu nemurirea, nu? Și cumpărăm aproape în fiecare zi bilete spre nicăieri, plătind fără să crâcnim prețul anticipat pe care viața ni-l prezintă la decontare. Murim încet în toate clipele pe care le traversăm scrutând un orizont tern, lipsit de strălucirea visurilor noastre pline de avânt, de parcă viața ar fi doar închipuirea de a fi binecuvântați cu minime bucurii și cu majore așteptări.

Ne cumpărăm voiaje înspre stele, dar aproape niciodată către miezul lucrurilor, spre centrul universului din noi înșine – deși nu întotdeauna ajungem la înaltul cerului și nu mereu ne atingem cu mâinile sau cu sufletul ținta, țărmul de mare tânjit cu disperare după naufragiul fiecărei Stea a Speranței.

Ți se spune obsedant, clar, pe silabe: “Stai de-par-te! Nu te a-pro-pi-a!”, de parcă visurile de a fi ard, topesc orice materie vie și orice gând, orice pas făcut înspre împlinire. Iar asta e o formă de abuz emoțional, exact ca atunci când oamenii nu-ți sunt nimic mai mult decât ceea ce te fac și cum te fac să te simți, dar pretind de la tine luna de pe cer. Și sfâșiat între neputință și disperare, asculți întocmai îndemnuri care nu fac decât să sporească haosul tău existențial, fără să ajungi oricum să împlinești nici măcar ceea ce ți se cere imperios, darmite ceea ce-și dorește din răsputeri sufletul tău..

Dar cine vine să-ți spună că în drumul către menirea ta, către bunătate, către împlinire, către frumusețe și vis trasformat în realitate ai nevoie fără de tăgadă de adevăr, recunoștință, iubire, lumină și iertare? De sinceritate și dragoste de bine, de înțeleaptă alegere pentru misiunea ta? Nu, nu prea vine nimeni să o facă, pentru că mulți nu știu care este esența divină a trecerii noastre prin viață. Și de cele mai multe ori pentru că oamenii confundă verbul “a fi” cu “a avea”, răspunzând aproape invariabil la întrebarea “Tu cine ești?” cu “Eu am”…

Nu. Nu avem. Nu deținem. Doar suntem. Iar în urma noastră poate rămâne iubire cu o singură condiție: să fim iubire. Să fim adevăr și lumină. Tu ești? Tu cine ești dincolo de zbaterea ta de zi cu zi de a acumula? Câtă iubire, lumină și adevăr îți curge prin vene laolaltă cu sângele? Și de fapt câtă minciună, arivism, trădare, lăcomie și indiferență răspândești în lume, punând o piatră de hotar definitorie între tine și ceea ce va conta odată ajuns la destinație?

Dar atunci când cumperi biletele către nemurire, omule, nu uita că mesajele pe care le trimiți în Univers se vor întoarce precum un bumerang exact la tine, în viața ta. Fii în miezul tău ceea ce-ți dorești să ți se întâmple și vei avea parte de tine multiplicat până la Bine. Astfel nu vei alege să ai, ci să devii.

Nu paria pe calea ușoară, dar îndreaptă-ți toate speranțele și luptă pentru a ajunge pe Calea Adevărului.

Nu alerga după materie, pentru că spiritul se va îndepărta de tine lăsând cât mai mult loc liber bucuriilor de suprafață, lipsite de valoare și profunzime.

Nu te urca într-un carusel de bâlci plin de amețitoare amăgiri, fandoseală, șmecherie și poleială, vei coborî la final într-o viață cu sclipiciul sărit exact în locurile esențiale și care, astfel, va ieși în evidență jenant precum unghiile unor pretinse doamne, gheare scociorâtoare decojite de lacul strălucitor.

Nu apleca urechea la vorbăria plină de viclenie și văicăreala fără cap și fără coadă care ți se insinuează perfid în urechi, viața ta este mai mult decât o bârfă ieftină și o minciună nemiloasă, nerușinată și croită prost.

Nu-ți învrăjbi semenii și nu-i ridica pe unii împotriva celorlalți, pentru că atunci când semeni vânt, nu vei culege decât furtuni care te vor lăsa în urmă devastat și din ce în ce mai singur.

Nu săpa groapa altuia, pentru că, din fericire, pământul e rotund precum roata iar legile fizicii și ale principiilor morale rotesc întâmplările independent de voința ta – asta înseamnă că hăul te va ajunge din urmă mai devreme sau mai târziu și se va căsca fix sub tălpile tale.

Nu-ți așeza pe chip măști făcute să încânte ochi care nu știu cum să privească, negura se va risipi la un moment dat și vălul se va ridica chiar și de pe cea mai încețoșată și naivă privire.

Nu-ți îmbrăca neputințele în straiele urii, nu e nimeni vinovat în afară de tine pentru limitele pe care nu le poți birui, nu te răzbuna pentru tot ceea ce nu ești pe cei care sunt exact ceea ce visezi tu că ai merita să fii.

Nu te erija în Judecătorul Suprem al existenței altora – nu ești decât un bulgăre de tină care și-a uitat apartenența la neant.

Nu-ți trăda aproapele, Iuda, vânzătorul și iubitorul de arginți s-a ascuns bine printre apostoli, dar a sfârșit prin a fi exact cine era în adâncul său: o ființă nedemnă, de ocară peste veacuri.

Nu mai împroșca cu venin înspre cei pe care-i consideri mai slabi și mai lipsiți de noroc decât tine, nu face rău cu bună știință, amintește-ți că cine ridică sabia, de sabie va pieri.

Și mai ales amintește-ți mereu, omule, de legea atracției universale, de faptul demonstrat că întodeauna vei chema înspre tine exact ceea ce trimiți înspre alții, iar biletele către nicăieri pe care ai dat din coate ascuțite ca lamele de pumnal să le obții, nu te vor purta spre libertate ci doar înspre o altă robie, cea a vinovăției fără de sfârșit și fără de iertare, a singurătății sau a falselor prietenii, a îndepărtării de ceea ce ți-a fost dăruit ca misiune: bunătatea sufletească fără de rezerve, iubirea, lumina și adevărul.

“Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.” – nu ar fi păcat să fi trecut prin viață și să nu fi înțeles nimic din ceea ce ne-a spus Petre Țuțea?

Și atunci fii. Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină. Gândește-te că ești o coală albă, pură, pe care ai libertatea să o așezi în mașinăria de scris a eternității și să tipărești acolo, pe ea, o proclamație despre ființa pe care a plămădit-o Dumnezeu cu tot ce e mai bun și frumos pe lume. Un manifest despre tine.

Nu rupe niciodată puntea dintre tine și El. Altfel te vei trezi condamnat să rămâi un suflet etern rătăcitor, pierdut fără scăpare și fără putința de a zări vreun Far al Bunei Speranțe la orizont. Un călător singur și neiubit printre cei pe care i-a nesocotit, pe care i-a lovit, pe care i-a înșelat, i-a mințit, i-a prigonit, i-a vândut, de care s-a folosit și pe care i-a înjosit cu o aroganță pe care a crezut-o a fi calitate umană, nu blestem.

 

București, 22-25 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

 

Ceasul

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

 

 

Cu foarte mulți ani în urmă, cam prin 2003-2004, pe când sora mea umbla cu serviciul cam pe toată planeta (v-am mai povestit eu despre sufletul ăsta de om, e o prietenă atât de bună că e mai mult decât o soră pentru mine), printre multe alte cadouri pe care le-a adus tuturor celor dragi, când a venit acasă în vacanță, a fost și un ceas pentru mama ei, un ceas grozav de arătos. Negru, nici mic și nici mare, cu cifre romane din sfert în sfert de oră, cu un cadran tot negru și marginile exterioare bătute în strasuri. Foarte frumos. Era o mică bijuterie și purta și numele unui brand internațional – de lifestyle să zicem, nu de orologerie – , așadar mama ei, cu o inimă mai prețioasă ca un bulgăre de aur dar deloc răsfățată de viață, o femeie minunată și care muncise pentru fiecare leu pe care-l avusese vreodată, plutea în al nouălea cer și mereu se lăuda cu ceasul ei bine tăinuit în cutia lui originală, așezat la loc de cinste și mare ascunziș în șifonier.

Cum ne țineam companie una alteia o dată sau de două ori pe săptămână, ea fiindu-mi mie mama pe care o pierdusem și eu ei mult prea depărtata sa fiică, vorbeam mereu câte în lună și în stele, așezate la măsuța din bucătăria unde mă aștepta de fiecare dată cu tot felul de bunătăți așternute dinainte-mi. Și mereu, aproape invariabil, îmi spunea cât de mult îi place ceasul ei și eu o întrebam de ce nu-l poartă dacă e bijuteria ei favorită, de ce nu se bucură deplin de el dacă tot îl iubește așa de mult. Îmi răspundea întotdeauna că e așa de frumos că aproape nu-i vine să creadă că e al ei, că ea are așa ceva deosebit. Și că o să-l pună la mână doar la ocazii deosebite, făcându-mă de fiecare dată să o întreb cam care crede ea că vor fi acelea, că nu pleacă niciodată nicăieri în afară de drumurile obișnuite – la piață, la supermarket, în parc, ori în vizită la sora și mama ei.

Nu știu dacă trecuse un an de la ziua când l-a primit cadou când, în mai puțin de două luni, după o scurtă dar cumplită suferință, mama prietenei mele surori a plecat într-o lume, sperăm noi cu toții, mai bună. Iar când am primit ceasul ACELA cadou, am ajuns acasă și am plâns îndelung uitându-mă la el, cum rămăsese singur, fără stăpâna lui iubitoare și grijulie și era așezat cuminte, nou-nouț, în cutia lui frumoasă. Și l-am purtat cu bucurie zi după zi, până când habar nu am de ce nu a mai funcționat. Așa, parcă să recuperez toate ocaziile acelea pe care ea le pierduse pentru totdeauna.

Știu exact ce fel de ceasuri sunt pe lumea asta și la unele știu chiar și care le este valoarea materială – de la Patek Philippe, Ulysse Nardin, Rolex și Vacheron Constantin și până la fake-urile grosolane sau no name-urile care se comercializează oriunde pe pământ. Dar niciodată, orice s-ar întâmpla, niciun ceas nu va avea pentru mine o valoare mai mare ca cel primit de mine după moartea mamei surorii mele – deși sora mea mi-a mai făcut cadou un ceas între timp, chiar anul acesta, de ziua mea. Dar ceasul acelei femei minunate, ceasul mamei ei… pentru mine e inestimabil. Pentru că e o poveste. E o amintire neprețuită. E o lecție de viață. E înțelepciune câștigată. Pentru că e iubire. Și e o legătură nevăzută între mine și sora mea. Și mai ales pentru că unele lucruri au suflet. Simt eu.

În perioada extrem de lungă de timp cât a fost defect, ceasul a stat cuminte în cutia lui originală așteptând să fie dus la doctor. Nu l-am uitat niciodată iar cu câteva zile înainte de ziua mea din acest an, după ce a fost readus la viață de un meșter priceput și care a înțeles povestea lui, am inceput iar să-l port. Mereu. Pentru că fiecare zi este specială, fiecare clipă este unică și pentru că nu vreau să mă trezesc cândva că am lăsat lucrurile frumoase departe de mine, așteptând ocazii să le pot trăi. Că le-am așezat în șifonier și m-am bucurat de ele doar știindu-le acolo, crezând, greșit, că anumite întâmplări sunt prea frumoase pentru mine, pentru a fi ale mele deplin. Că sunt prea măruntă pentru minunile care mi se pot întâmpla în viață. Că sunt prea săracă pentru ceva extrem de frumos. Că mă pot resemna renunțând la fericire, pentru că ceva atât de rar, unic, minunat, parcă nu mi se cuvine.

Ba mi se cuvine. Zi de zi. Clipă de clipă. Nu din lipsă de modestie mi se cuvine, ci tocmai de aceea, din înțelegerea cu adevărat a modestiei – dacă Dumnezeu sau soarta a îngăduit să fiu fericită, cine sunt eu să nu primesc ceea ce mi-a fost hărăzit? Fie că este vorba despre o mână întinsă cu sinceritate, o vorbă de alin, o durere, o mângâiere, o iubire, o lacrimă, o Lună plină.

Ori măcar o fericire. Fie ea și măruntă. Neînsemnată. De-o clipită. Sau, Doamne-Ți mulțumesc, de-un ceas.

 

 

București, 13-14 mai 2017

 

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

În memoria unei femei de o bunătate sufletească și o blândețe cum prea rar se mai fabrică, mama mea adoptivă, Margareta.

 

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Femeile care nu mă reprezintă

Carmen Voinea Răducanu Uncategorized 4 Comments

 

 

Am o problemă cu femeile rele. Știți genul acela de femeie căreia îi iese veninul prin ochi? Specia aceea căreia nu i-ai greșit cu nimic – e un fel de-a spune, ai greșit totuși, pentru că i-ai intuit mocirla din suflet – și totuși te-ar sfâșia dacă legislația n-ar fi dotată cu botnițe? Special legat de astfel de creaturi, spuneți-mi dacă voi, ca femei, ați întâlnit vreodată surata aceea care te insultă numai când se uită înspre tine și care ți-ar măslui toate noroacele – mici, puține, nu contează! -, numai pentru a-ți ucide zâmbetul? Eu da, nu deseori, spre marea mea șansă, dar e suficient fie și măcar o dată-n viață, doamnele de acest fel fac aproape cât toți dușmanii mici și mari luați la pachet.

Ei bine, problema nu e că sunt rele doar cu tine, adevărata nenorocire este că acestea sunt pur și simplu rele. Rele cu oricine și, mai ales, in the end of the day, cu precădere sunt rele cu ele însele. De aici, fără ca măcar ca ele să înțeleagă, vin de fapt și frustrările lor adânci și nefericirea, neîmplinirea și lipsa a tot ceea ce e curat, minunat și cu adevărat binecuvântat în viață: o relație normală și sinceră cu oamenii din jur și nu în ultimul rând cu ființele de același gen cu ele: femeile.

N-ar recunoaște pentru nimic în lume că suferă de ipocrizie cronică, dar argumentează în schimb, palid și neconvingător, că omenirea e plină numai de farisei iar ele s-au dat după ceilalți, altfel n-ar fi supraviețuit – cunoașteți genul, da?

Femeile acestea se consideră superioare tuturor și oricui, n-au scrupule pentru a-și atinge scopul, n-au nicio ezitare dacă mijloacele de care fac uz până la capătul drumului nu sunt tocmai ortodoxe. Pentru că dacă au strivit în calea lor alte ființe, asta e doar o lege a naturii unde peștele cel mare îl înghite pe cel mic, iar ele, de acolo, de sus, din cerul pe care în complexul de supraom pe care și-l arogă ba chiar și-l revendică cu tupeu, pot. Orice. Și forța asta merge exercitată asupra oricui, oricând, indiferent de motivație.

Adevărul e că femeile acestea suferă. Pentru că niciodată n-ar recunoaște că ele poartă întreaga vină pentru propriile lor erori și se simt fără de prihană atunci când, ulterior, plouă torențial cu bobârnace peste capetele lor și pe care viața le revarsă peste cocurile lor cu generozitate – ca plată post factum. Ori, poate, pentru că prin mimetism viețile lor ajung să se identifice cu ceea ce poartă în inimi, instinctul îndreptățindu-le să creadă că asta le va servi la autoapărare și fără să înțeleagă că agresorul principal din viața lor sunt chiar ele însele. Pentru că Universul este echilibrat perfect și întoarce către fiecare dintre noi exact ceea ce purtăm în inimi, exact ceea ce dăruim, exact ceea ce suntem. La urma-urmei, exact ceea ce merităm.

Așa și cu noi ceilalți, nu este niciun fel de blestem ancestral ceea ce ni se întâmplă –  nu vorbim despre lucrurile care țin de cursul firesc al vieții -, ci doar o consecință firească a ceea ce am risipit pășind în trecerea noastră prin viață: zâmbete sincere, petale de trandafiri sau cuie și lame ascuțite de cuțit. Pășim așadar pe ceea ce am semănat și construit: iarbă presărată cu flori fragile și delicate de nu-mă-uita sau mlaștini alunecoase, nisipuri mișcătoare și hățișuri pline de capcane perfide.

Am cunoscut cândva o astfel de femeie. Inteligentă peste medie, nu cea mai frumoasă dar nici cea mai urâtă din lume, cu realizări mărunte, aproape inexistente, și cu ghinioane de mare anvergură. O ființă cât se poate de obișnuită fizic vorbind și care-ar fi putut fi chiar plăcută dacă ochii ei otrăviți nu ar fi îndepărtat imediat din preajma-i orice om care știa să citească în suflete. Cum nu toți avem acest al șaselea simț, unii s-au apropiat chiar nepermis de mult și sigur că și-au ars aripile îngerești, dar asta e cu totul și cu totul altă poveste, una deloc agreabilă și pe care nu are rost să v-o spun acum și aici. Dar alții, printre care și eu, în ziua aceea am stat la o parte, mulțumesc Domnului! Pentru că din prima clipă când mi-am îndreptat ochii înspre ea, m-am lovit de o privire sfredelitoare, plină de acreală și suficiență. Și cum ar fi putut să-mi placă felul în care mă privea pe sub gene, cu viclenie – cu o superioritate care nu-și avea locul și rostul în ambianța prietenească în care s-a produs prima noastră întâlnire și unde se presupunea că suntem toți egali și fără niciun fel de gânduri ascunse unul față de celălalt? Mi-a înțeles imediat pasul înapoi și dorința de a mă îndepărta de ea cu viteză și nu mi-a iertat-o. Probabil că și în ziua de azi consideră că eu ar fi trebuit să joc cu diplomație rolul omului de lume și să mă fi apropiat orice i-aș fi citit în inimă – pentru că ea știe prea bine ce gândea privindu-mă – iar pentru că nu am făcut-o, m-a urât din prima clipă. Pentru că nu i-am acordat atenția superioară pe care ea încercase să-mi sugereze că o merită înaintea celorlalți, pentru că nu m-am lăsat păcălită de vicleșugurile ei, pentru că nu m-am lăsat cucerită nici măcar de inteligența ei etalată ostentativ – semn de imensă prostie după părerea mea. Ce să spun legat de asta ca să înțeleagă? Doar că eu prefer de o mie de ori un prost sincer, unui șarpe cu ochelari – intelectual, deh! Prefer un om cu mai puține foi sub care-și ascunde sufletul, prefer un om nefericit unuia ce-și joacă împlinirea în mod fals. Prefer simplitatea și căldura unui dialog onest între suflete, unde niciunul nu e mai presus de altul, unde nimeni nu are ceva de demonstrat celuilalt și lumii întregi, prefer oamenii lipsiți de fățărnicie, oamenii care zâmbesc cu toată ființa lor, fără gânduri ascunse încolțite în ochi care se furișează cu perfidie. Iar de la o femeie cer infinit mai mult de-atât. Pentru că poate. A fost creată să fie bună…

Cândva, cineva care se credea mai deștept decât mine și cred că pe alocuri chiar și era, mi-a aruncat ofensator, în plin obraz, o zicală plină de subînțelesuri: “Decât cu prostul la câștig, mai bine cu deșteptul în pierdere”. Desigur, eu fiind prostul în situația respectivă. Ok, mi-am zis, ce poți să faci când onestitatea îți este percepută ca prostie iar ipocrizia este ridicată la rang înalt, pe aceeași treaptă cu inteligența? Cine dorește, să stea atunci lângă cei deștepți (a se citi alunecoși, diplomați, ipocriți și farsori) și nu are decât să piardă – pe termen lung, scurt, treaba lui! – lucru care i s-a și întâmplat dealtfel persoanei cu zicala. Iar tu, Carmen, n-ai decât să pleci mai departe, fără să încerci să schimbi ceva din adevărul păgubos altfel și greu de zdruncinat al celuilalt – fiindcă e al lui, e felul său de a vedea lucrurile și nu vrea să accepte că din alt unghi, al tău, ele se văd categoric altfel. Pleacă, încercând să continui să fii același om prost pe mai departe, dar chiar extrem de departe, de cei care gândesc astfel despre tine.

Întorcându-mă la oile noastre, așa mi-am spus în minte și eu când am cunoscut-o pe acea femeie, numai că eu mi-am ajustat proverbul pe măsura mea, pe felul meu de a gândi și de a acționa: “Decât cu deșteapta asta fără caracter în câștig, mai bine de o mie de ori în pierdere cu cei ca mine”. Proști adică, fiindcă-i musai să respectăm cumva și zicala (dar vă invit să citiți ce trebuie: timizi, cinstiți, fără urmă de ipocrizie, cu suflete generoase etc. Da, eu sunt astfel și chiar știu cine și cum sunt, dați-mi voie să fiu mândră de mine. Pentru că pot și am cu ce!).

Din ziua aceea, femeia inteligentă și rea m-a sabotat încontinuu și folosindu-se mercantil de toate mijloacele, inclusiv puterea pe care o avea asupra celorlalți, chiar dacă mulți erau deja lămuriți asupra caracterului ei. Eram mereu “uitată” când era vorba despre vreo listă de promovare, când era vorba despre laude, despre merite, când era vorba despre vreo acțiune de grup. Nu pentru că mi-ar fi fost șefă sau colaboratoare, pentru că nu-mi era absolut nimic, ci doar pentru că putea să mă saboteze de la distanță și mai ales, știu sigur, pentru că era ferm convinsă că eu nu voi afla niciodată. Numai că, știți cum e, uleiul se ridică mereu la suprafață, n-ai cum să-I ascunzi pe fundul apei. Și-am aflat. Tot. Și mai ales că am avut perfectă dreptate în ceea ce o privește, chiar de la prima vedere: era și a rămas rea. Rea tare!

Însă, mă cunoașteți bine, sunt o optimistă incurabilă și nici întâlnirea cu o astfel de muiere nu m-a vindecat de credința că oamenii, în marea lor majoritate, sunt frumoși, generoși, plini de căldură și merită întreaga mea încredere. Femeile în special, ca dovadă că de-o viață întreagă femeile de bună factură mi-au fost mereu prietene sincere și cu adevărat mi-au rămas alături. Sau le-am cunoscut și mi le-am apropiat mereu pe cele bune ca pâinea caldă. Iar confirmarea că nu greșesc mi-a venit chiar zilele trecute, când Sarah Jessica Parker, o femeie faimoasă pe toate meridianele, a înghenuncheat cu o plecăcine splendidă în fața unei alte femei celebre, poate chiar mai cunoscută decât ea: Nadia Comăneci. Recunoscându-i și aplaudându-i acesteia, cu o generozitate de copiat de către multe dintre noi, toate meritele, toată munca, tot efortul și geniul sportiv – fiindcă, nu-i așa, nu vorbim nicio clipă de superioritate. Nu a înghenuncheat în fața unei femei superioare ei, ci în fața unui om absolut remarcabil, în fața fetiței de odinioară ce a scris cu demnitatea, cu munca și efortul ei, o pagină de istorie în gimnastica mondială.

Oamenii de calitate nu se simt niciodată datori în fața orgoliului lor să-i umilească pe alții. Pentru că nu se cred mai presus de nimeni și de nimic pe lumea asta, pentru că înțeleg că este loc sub soare pentru fiecare, deoarece știu că orice om este egalul altuia iar, uneori, există chiar oameni mai buni ca ei în multe privințe. O recunosc, fac o reverență și sunt fericiți că i-au cunoscut.

Bunătatea sufletească a unui om este inegalabilă iar generozitatea sa este de neprețuit. Cheia succesului în viață acestea o reprezintă, chiar dacă drumul nu e ușor și durează. Nu săpând și minimalizând meritele cuiva vom atinge împlinirea, nu insultând printr-un comportament ireverențios, nu călcând pe ceilalți vom ajunge departe, nu ridicând în rang impostura și minciuna doar pentru că adevărul ar așeza oameni pe care nu-i agreăm în locul care li se cuvine. Nicidecum. Ci fiind onești cu toată lumea, inclusiv cu cei care nu ne sunt pe plac – pentru că nu ne-au făcut pe plac -, apropiindu-ne mereu de cei drepți, făcând tot posibilul ca invitabili în universul nostru să rămână mereu doar cei de-o simțire cu noi, nu leprele, nu ariviștii, nu noii Dinu Păturică, nu cei cu venin în ochi și-n inimă, nu ipocriții. Mai ales dacă suntem femei și dacă printre ei, cei răi sau buni, sunt și femei.

Iar atunci când nu ne tratează cu respect și bunăcuviință, când ne insultă și ne agresează, ar fi ideal să nu ne coborâm principiile la un nivel inferior, răspunsul nostru perfect să poată fi doar unul singur: să continuăm să urcăm, să mergem către zările noastre senine, acolo de unde vedem lumea mereu îmbrăcată în lumină. Iar femeile sunt doar o bucurie și numai bunătate, culeg stele visătoare de pe cer să și le prindă în păr și zâmbesc mereu oamenilor și vieții. Iar pe mine doar acestea mă reprezintă.

 

 

București, 12-16 ianuarie 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: The Old Astronomer – Charlie Bowater

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Lecții

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

krist-mort-05
Am învățat că fiecare tristețe din amurg are în spate un trecut, unul în care o naștere a unui sublim răsărit a adus cuiva speranță și poate chiar fericire.

Am învățat că pentru fiecare înfrângere există o răsplată, că viața e un cerc într-o continuă mișcare, că răzbunarea binelui e mereu mai crudă decât a răului.

Am învățat că fiecare zi înseamnă un dar neprețuit, un dar pentru care uităm fără încetare, tot în fiecare zi, să fim recunoscători.

Am învățat că oamenii sunt de foarte multe feluri, dar în principal se împart în buni și răi, fiecare categorie divizată mai apoi în tot soiul de subcapitole, așezați fiind noi pe diferite trepte ale evoluției. Nu-i o dramă.

Am învățat că nu am învățat mare lucru și că mai am destul drum de străbătut până la înțelepciune și acceptare.

Am învățat că nu merită să mă schimb pentru nimeni, dar să fac orice schimbare pentru mine și sufletul meu înseamnă, fără de tăgadă, să-mi onorez viața.

Am învățat că există în unii oameni o adevărată splendoare a ticăloșiei și-a arivismului și se scaldă cu satisfacție în mocirlă ca în cea mai exclusivistă dintre piscine.

Am învățat că există un soi de rafinament al ipocriziei în foarte mulți dintre semenii mei, nu sunt doar ipocriți și-atât. Sunt ipocriți-eleganți, oameni ce-ți înfig în spate șișul fabricat în Ferentari doar după ce și-au ales și-au îmbrăcat cel/cea mai sofisticat/ă smoking/rochie de gală din dressing. Cu mănuși de mătase frumos asortate, evident.

Am învățat că bunătatea sufletească e o monedă de schimb pentru mulți dintre noi: sunt bun cu tine dacă ești bun cu mine.

Am învățat că aflarea expresiei “do ut des” este bucuria năprasnică a celui ce chiar se consideră generos fără să fie.

Am învățat că deși mulți oameni știu exact cine sunt, de fiecare dată când ne întâlnim îmi întind mâna și se prezintă cu o imensă candoare, demnă de o cauză mai bună. Poate vor doar să se convingă încă o dată și încă o dată că exist, iar eu încă mai cred că sunt prea buni ca să încerce să mă facă să mă simt ca și cum n-aș fi existat niciodată pentru ei.

Am învățat că timpul nu le rezolvă pe toate. Nici măcar nu le amână. Doar le trece cu vederea, le ignoră cu superioritate, aroganță și o măsură infimă de măreție indiferentă.

Am învățat din creștinism că nu întotdeauna cei buni înving și aproape niciodată cei răi nu plătesc pentru păcatele lor pe lumea asta.

Am învățat că răsplata pentru faptele rele vine mereu din cer, dar într-o altă viață, una eternă. Însă nu ne garantează nimeni și nimic că aceea chiar există dincolo de speranță.

Am învățat că Dumnezeu ne este Învățătorul Suprem, dar până și el are de suferit zi de zi din cauza neștiinței noastre.

Am învățat că n-am ce face cu părerile de rău ale celor ce nu înțeleg unde le sunt greșelile și că e mai bine să mă retrag într-o tăcere asurzitoare din calea lor.

Am învățat că prietenii cei mai buni sunt oamenii cei mai discreți din lume: nu sar în foc pentru tine doar când apare televiziunea la incendiu, nu se mișcă de la căpătâiul tău când ești doborât la pat de suferință și-ți ostoiesc arsurile cu toate leacurile pe care le depozitează în inimi.

Am învățat că prieten nu este cel ce pretinde că-ți e atunci când ești perfect, ci este cel care știe că-ți e camarad mai ales atunci când ești strigător la cer de imperfect.

Am învățat că prietenia nu este despre “eu sunt”, ci mai ales despre “tu ești”, nu e despre “ți-am dat” ci mai ales despre “mulțumesc că ai primit”.

Am învățat că ironia șfichiuitoare și vorbitul în doi peri bătând șaua să priceapă iapa, nu sunt deloc semne bune. Dar cu siguranță sunt semne că acolo există clar o deficiență de caracter.

Am învățat că toate lacrimile mele vărsate pentru nedreptățile înghițite s-au transformat cu timpul în oceane nesfârșite de cuvinte. Albastre, verzui, ca peruzeaua, tulburi ori limpezi, învolburate sau liniștite. Poate chiar și adânci câteodată, dar nu știu sigur. Las valurile să se exprime. Exact, cele ce duc și aduc vești dintre larg înspre țărm, la un liman fericit.

Am învățat că iubirile nu sunt întodeauna ceea ce par și nu sunt nici ceea ce ne-am dori noi să credem că ar fi. Sunt sau nu sunt, atât. Important e să nu se lase devorate de timp.

Am învățat că semnul “atenție, schimbare de atitudine la dreapta” sau “atenție, atitudine dublu-standard la stânga” sunt cele două lucruri pe care le poți evita micșorând viteza credibilității pe care o acordai aprioric tuturor oamenilor.

Am învățat că eleganța nu are întotdeauna legătură cu omenia, iar sărăcia nu are aproape niciodată legătură cu lipsa mijloacelor pentru a atinge fericirea.

Am învățat că uneori poți să spui că ți-e foame numai din priviri, dacă cineva va vrea să audă, va auzi. Iar alteori poți urla chiar și într-o portavoce ce vrei tu, urechile tuturor vor fi astupate și sufletul tău va flămânzi în continuare.

Am învățat cum ar trebui să mă feresc de hiene, dar încă nu mă pot opri să colind toate ecosistemele lumii care le găzduiește.

Am învățat că degeaba am învățat o mulțime de lucruri, dacă ele nu au o aplicabilitate reușită în viața mea interioară și exterioară.

Am învățat că nu există nicio religie tolerantă și atunci poate că ne-ar fi mai bine fără nicio religie.

Am învățat că atâta timp cât avem prea mult grijă de propriile noastre persoane în detrimentul altruismului, lumea nu va merge înainte pe un drum câștigător, al non violenței și al compasiunii.

Am învățat că suntem obișnuiți să-i dăm crezare celui care strigă cel mai tare, nu celui care tace scârbit. Din păcate.

Am învățat că orice-ai spune unui om care nu vrea să audă, nu va auzi. Și-am aflat astfel că oamenii suferă de surzenie autoimpusă: nu aud decât ceea ce le convine și ce aud trebuie musai să fie în avantajul lor, întru preamărirea lor.

Am învățat că atunci când un om te folosește fără jenă pentru propriile lui interese și apoi se scutură de tine și te abandonează, nu se face vinovat decât că a intrat în viața ta cu permisiunea ta. Și va fi vinovat dacă nu pleacă doar dacă tu-i vei mai da voie să rămână.

Am învățat că “niciodată” uneori înseamnă chiar niciodată. Ireparabil, ireversibil, mortal.

Am învățat că mi-am însușit atât de multe și totuși mă simt ca și cum n-aș ști nimic. Pentru că nu am habar de lume oricâte am aflat și orice aș învăța. Pentru că vine viața și răstoarnă într-o clipă tot ce-ai știut despre ea, precum o vacă ce trage un picior găleții de lapte pe care tocmai ți-o dăruise cu toată generozitatea.

Am învățat că dorul este un soi de durere în inimă, una ascuțită, tăioasă ca o lamă de Toledo. Însă nu putem trăi fără acest oțel, o extirpare a lui întru vindecare ne-ar ucide pe loc.

Am învățat că cei care au râs de mine nu sunt chiar cei mai răi oameni din lume dar sunt, cu siguranță, oameni fără simțul umorului. Și cu bunătatea sufletească sever amputată, incompletă. Ceea ce e deja motiv de tristețe, dar e bine că nu realizează asta și se cred fericiți și întregi.

Am învățat că cei ce m-au făcut să sufăr nu au făcut-o mereu în cunoștință de cauză, ci doar pentru că orgoliul lor e foarte mare, pe măsura sensibilității mele. Asta ca să avem un termen de comparație.

Am învățat că încrederea în oameni mi-a rămas intactă chiar și după ce o viață întreagă oamenii m-au dezamăgit. Și-am câștigat astfel cei mai prețioși prieteni din lume, pe care, la rândul meu, i-am decepționat cumva. Însă nu m-au părăsit, ceea ce înseamnă că greșelile mele nu se înscriau în cartea erorilor fundamentale, de neiertat.

Am învățat scriind textul acesta incomplet cât de multe știu, cât de multe lecții am primit, câte lecții mi s-au dat chiar și fără voia mea. Însă am aflat în același timp și câte mă mai așteaptă, câte mai am de plâns, câte mai am de sărbătorit, câte mai am de suferit și câte mai am încă de iubit.

Am învățat că sufletul omenesc nu sosește în lume ca o mireasă pură, rătăcită într-un pustiu întunecat și înspăimântător, ci vine din genuni pe jumătate pervertit de beznă. Însă e la îndemâna noastră să orbecăim cu succes sau fără, învățând, către cât mai multă lumină.

Iar eu sunt încă în viață și-mi place școala.

 

București, 2-3 februarie 2016

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Vid de identitate

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

The_World_is_My_Canvas_by_starlightblood
Dragii mei, vă scriu din Varșovia, dintr-o confortabilă și însuflețită cameră de hotel, într-o zi de mare sărbătoare creștină – este Duminica Floriilor la catolici, iar Polonia este, după cum știți, o țară majoritar catolică. Străzile sunt invadate așadar de oameni cu ramuri în mâini, îmbrăcați sport, colorat și vesel, iar în fața hotelului în care mă aflu o fanfară înțolită festiv cântă cu foc și crez artistic nezdruncinat melodii ce par desprinse dintr-o lume veche, demult apusă. Una pe care mi-o imaginez mereu în visurile mele romanțioase.

Am un sentiment ciudat aici, în orașul acesta de o frumusețe absolut tulburătoare. Mă simt pierdută. Ca și cum m-aș fi rătăcit cândva și cu toate că mă caut cu înfrigurare de ceva vreme, nu mă găsesc nicăieri, nici măcar în cel mai tainic cotlon al propriei mele inimi sau în vreo tainiță din adâncul cugetului meu.

Mă simt de parcă cineva m-ar fi furat mie însămi și m-ar fi ascuns în cea mai fantomatică și îndepărtată genune. Și din care, chiar dacă printr-un noroc nebunesc m-aș regăsi, mi-ar fi aproape imposibil să mă strecor afară într-o încercare smintită și derizorie de a mă sustrage propriului meu destin.

Pe fereastra joasă a camerei mele văd clădiri vechi cu ornamente aurii, absolut fermecătoare, dar cerul mi-e ascuns privirii, ar trebui să-mi așez și sufletul dimpreună cu trupul în genunchi ca să-l pot afla. Obligatoriu privind spre înalt, ca și cum cerul cel de toate zilele și nopțile nu mi-ar mai fi egal, ca și cum s-ar fi cocoțat cu îndârjire cel mai sus cu putință, dincolo de vârfurile ascuțite ale palatelor solemne și maiestuoase ce se aștern de o parte și de alta a străzii largi, pietruite, pe care o văd foarte clar, pentru că pământul e pentru mine, doar el mi-e accesibil. După ce mi-am odihnit privirea pe rânduiala și liniștea arhitectonică de dincolo de geam, pe chipurile oamenilor senini, pe geometria perfectă a pietrelor de pavaj, cu o cană plină ochi de lapte cu cacao fierbinte, cu gust de copilărie ținută strâns în palme, văd la orizont zâmbindu-mi prietenos dimineața, iar acoperișul lumii s-a albăstrit pe ici, pe colo. Departe de casă și de tot ceea ce-mi e familiar, gândurile-mi aleargă dezordonat și nătâng de la o întâmplare la alta, dar toate cu un numitor comun: dorul.

Da, mi-e dor de mine. Și-aici, printre străini, într-o zi atât de parfumată cu sentimente amestecate, cea mai puternică mireasmă este aceea a dorinței de a pleca mai departe de unde mă găsesc, de a porni ca un explorator nebun, convins de adevărul său, prin cele mai încâlcite și primejdioase păduri virgine, în căutarea mea.

Stiu că sunt împrăștiată în toate cele patru zări, că m-am apucat să salvez tot ce s-ar mai putea mântui de primejdiile vieții pe o rază de câteva fericiri distanță, ca și tot ce strigă ascuțit și își întinde brațele larg deschise înspre mine. Și-am făcut-o fără să mă protejez, fără să intuiesc propriu-mi dezastru derivat de lipsa mea de lângă mine, lăsându-mi împlinirile lăuntrice la îndemâna deșertăciunilor de tot felul, amăgindu-mă că mie nu mi se poate întâmpla să fiu luată de vreo apă, că eu rămân ca o stâncă dură, de nezdruncinat în vâltoare.

Și-am greșit.

Stând aici, la fereastra mea suspendată imediat sub acoperișul lumii de sfârșit de martie, din Varșovia, am colindat în căutarea mea pe câteva drumuri din amintiri: am ajuns până la marea cea mare și pe țărmul ei pustiu azi și-atât de viu ieri, apoi m-am ridicat până la lună și la stele, în colțul meu și numai al meu de cer. M-am așezat apoi, ostenită, pe sub câțiva tei din copilăria mea ieșeană. Zâmbind frunzelor răscolite de vânt, tentative de singurătate răzvrătită.

Totul merge bine – peste tot lăsasem bucăți consistente din mine. Le adun cu blândețe, fără reproș, le așez la locul lor, ca într-un vechi mozaic, le lutuiesc, le mângăi cu vorbe calde, de aducere aminte. Pare că funcționează.

Însă, normal, n-am timp să caut acum mai departe. Mă opresc.

Dar o să mă întorc curând la mine.

 

 

Varșovia, 29 martie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Butaforie și durere

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

1
Pe vremuri, circula un banc în care un mare regizor își rezerva sieși toate rolurile principale din creațiile sale artistice, el fiind în egală măsură regizor, scenarist, scenograf, cascador, producător, actor în rolul principal și tot așa mai departe, până la acoperirea totală a fiecărui departament important în crearea operei sale. Iar la final, în rolul său, surpriză! Era altcineva.

Tot meditând într-o splendidă și mult visată zi de toamnă, în timp ce-mi plimbam pașii pe un pavaj demult uitat, răvășind cu bocancii frunze căzute și uscate la poale de Copou, am descoperit cu încântare un adevăr ascuns printre crengi dezgolite – cum că Dumnezeu nu e numai e Creatorul, ci și Regizorul, Scenaristul și Scenograful perfect pentru orișicare dintre noi, artiști în rolul principal în propriile noastre vieți. Sau cel puțin așa ne place nouă să credem că am fi.

Iar fiecăruia i-a construit un décor potrivit destinului său, un cadru perfect gândit, croit pe măsură, la comandă divină, în care să se desfășoare cu bucurii și neîmpliniri, cu lacrimi și victorii, El cunoscând dinainte scenariul rezervat de ursitoare, la naștere, tuturor.

Mie, gândeam eu, mi-a așezat pe un covor de frunze uitate după căderea în abis, o mașină a timpului. Una, probabil, deșteptătoare. Fixată să sune pe-aproape de cel de-al doisprezecelea ceas.

Iar în jurul acelui tablou neverosimil mi-a clădit un Univers ridicat din înfrângeri, albastru și singurătate. Din iubiri, pierderi și singurătate. Din chemări, dureri și singurătate. Din tăceri, stele și singurătate. Apoi, a picurat în cleiul cu care și-a închegat opera câte puțin din toate trăirile ce L-au încercat la Facerea unei Lumi numai pentru mine: curaj, nedumerire, uitare, melancolie, bucurie, îngrijorare, teamă, dor, nebunie, mândrie, tristețe, orgoliu, disperare, măreție. Și un pic de Lună, o umbră, mai multe iubiri, câteva oglinzi. Și, bineînțeles, durere. Una din aceea nemuritoare, fără putință de tăgadă și fără de leac. Ca și cum și-ar fi dorit pentru mine izbânzi mediocre cu prețuri de victorii celeste, de parcă mi-ar fi hărăzit doar lacrimi în cascadă dar frumos asezonate cu muzica heruvimilor ce răspândesc asupra tuturor iubirea Ființei Atotputernice. Așa mi-a ridicat împărăția în care să-mi duc zilele.

Mi-a meșterit cu iscusință o butaforie perfectă pentru o existență sub lumina reflectoarelor ațintite artistic spre întreaga mea viață de către un ipotetic director de imagine – de fapt, tot El – în sarcina căruia a pus mare parte din îndatoriri: de la mișcarea camerei, designul luminii și al culorii, expunerea, încadrarea, relația cu scenografia și intervențiile asupra peliculei din filmul existenței mele în perioada de post-producție.

Mi-a construit, în universul ce mi l-a hărăzit, cele mai abrupte stânci, unele nepământene, de la înălțimea cărora să privesc către orizonturi de vis dar de neatins de putința unui muritor de rând. Apoi, m-a înconjurat de oameni. Mulți de carton sau ipsos, dar din carne, sânge și emoții cei mai mulți dintre ei. Iar aceștia din urmă, culmea, i-au reușit cel mai bine, de parcă materia pe care o avea la îndemână devenise, brusc, una de prim rang, deși fusese descoperită de Artist abia la final.

Mi-a răsădit, în cele din urmă, în inimă, suflet și plămâni flori de colț și copaci – mesteceni, în principal. Cu tot cu foșnetul lor plin de melancolie. Iar florile care mi-au crescut de-a lungul vieții direct de sub piele au moștenit ceva din alburiul norilor de pe cerul senin al primăverii, că așa s-a dorit pentru mine – zăpezi ale mieilor ofrandă sângelui fierbinte ascuns pe sub toți porii.

A meșteșugit cu destoinicie la toată scenografia din jurul vieții mele imitând la perfecție o lume amalgamată, cu motive arhitectonice clare, precise, executate impecabil. Cu ființe aproape vii, cu stele aparent strălucitoare, cu ceruri nefiresc de înalte. Cu piscuri fudule și văi profunde, cu orașe moarte incredibil de vii și cu mări mărginite de țărmuri piezișe, roșiatice în lumina soarelui născut sau apus. O creație suferind de sentimente neasemuite, tocmai de aceea aproape de nedefinit, ca și cum ar fi, de fapt, inexistente.

M-a lăsat, mai apoi, de capul meu cu toate simțirile în alertă, să zburd printre toate. Să-mi rup unghiile până la sânge încercând să mângâi cerul ideal din gips carton, să-mi zdrelesc buzele în zâmbete ce se izbeau de ochii perfecți ai oamenilor de tinichea. Să alerg peste dealuri și văi păstoase ori casante din hârtie și ciudate amestecuri artificiale pultacee, în care m-am afundat până la sufocare ca în cele mai periculoase ținuturi mlăștinoase.

Și din toate dăruite mie să învăț durerea. Iar peste durere, să pun surâzând durere. Și după durere, să întâlnesc din nou, nesupusă, o altă durere.

Iar la toate câte au fost, câte sunt și câte vor mai fi să fie, la greu ori la victorie, m-am descoperit mereu blamând, implorând, mulțumind ori punctând acuzator cu degetul arătător perfect întins înspre El: Creatorul, Regizorul, Scenaristul, Scenograful, Făurarul ori Actorul din rolul meu. A fost atât de ușor să arunc toată greutatea asupra Sa, să-I critic căderile, să-I aplaud reușitele, să nu-I înțeleg alegerile. Riscând, astfel, să pricep abia cândva, înspre final, de obicei prea târziu, când ceasul va fi obosit să tot dea alarma, că exact ca în bancul acela celebru, în rolul tuturor personajelor pe care i le-am atribuit întreaga viață Lui eram, de fapt, doar eu. Regizor, Scenarist, Scenograf, Făurar, Actor. Dor. Și Vinovat Suprem.

 

București, 18 noiembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Lumea mea de mucava

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

toni-angyala
Lumea mea e una normală, adică tinde să iasă definitiv din țâțâni.

Pendulează uniform și plat între închis și deschis, ca o ușă defectă, stricată de prea multe incertitudini. Ca și cum lumea asta a mea n-ar avea forța de a se decide cum e mai bine: să rămână în afară, să se așeze în văzul și în rândul lumii tuturor sau să se pitească bine, să stea chircită în ea însăși și de nimeni știută în tenebrele aceleiași omniprezente lumi largi și, totuși, ciudat, prea ades înguste.

Lumea mea e ca un fel de casă cu pereții antifonați dramatic și fără pic de subtilitate, astfel încât tăcerea să nu poată răzbate în afară, dincolo de mine. Astfel încât bucuria de dincolo de zidurile sale să nu pătrundă fără chin, adică să ajungă în inima mea anevoios și gata ostenită.

Lumea mea mai are, peste toate neajunsurile, și ferestrele orientate spre nord, înspre crivăț. E așezată ca atelierele unor pictori îndrăgostiți de dramatismul luminilor gri, iar pivnița cu vinuri îmbietoare, mesageri ai uitării, e așezată la sud, în bătaia nemiloasă a soarelui. Lumea asta a mea e ticluită un pic nătâng și buimac, ca și cum și-ar fi întors toate darurile doar înspre ea însăși, fugită din fața unei neînduplecate și neiertătoare judecăți din afară.

Ca și cum lumea asta a mea, neverosimilă pentru cei din jur, ar fi fost proiectată de cel mai slab dintre arhitecți. Ca și când în Universul meu totul s-a clădit anapoda și până și liniștea e asurzitoare iar veselia e cât se poate de silențioasă.

Explicația ar fi una singură: lumea mea e un univers de mucava. S-a născut dintr-o pădure de mesteceni, știți voi care, aceea din poemele lui Esenin, melancolică precum Rusia profundă. Ori dintr-un vaier tulburător ca sunetele unui pian sub degetele lui Doga. E colorată. Are toate pastelurile luminoase de toamnă în buzunarul de la piept, din dreptul inimii, și unduirile tuturor mărilor pe care visez să navighez în privirile albastre pe care sufletul și le-a orânduit singur, dramatic, pe sub gene, când visa nemărginiri. Și în fiecare noapte, deopotrivă cu îndârjirea dăruită de fatalitate, lumea mea înfruntă al nouălea val din furtuna năprasnică a lui Aivazovski, agățându-se de cele mai tainice nădăjduințe ca de resturile unui vas distrus ce plutesc salvator în derivă.

Lumea mea e un décor fantastic, ireal pentru ceilalți. Și pe bună dreptate, e doar un concept plastic al imaginației mele unde Soarele poate răsări chiar și la apus, iar razele sale doar urcă spre Ceruri și nu cad niciodată la pământ. Unde Luna zâmbește ștrengărește în fiecare noapte ori tace romanțios și idilic stând mereu cu fața ascunsă în văzul tuturor, parcă la îndemâna fiecărei inimi apărute domol, de după un colț neștiut, în întâmpinarea tuturor amăgirilor.

Lumea mea e croită din inocente căi lactee și se îmbracă numai în ample hlamide de culoarea cerului nopții, prinse doar într-o stea – agrafă pe un umăr -, ca veșmintele vechilor greci la festivități grandioase.

Lumea mea e cum sunt eu. Ca un înger ce și-a lepădat aripile și, totuși, se pregătește de zbor. Spirit ceresc de mucava.

 

14 noiembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

 

 

 

 

De toamnă

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

gothic-love-dark-x-id-10462761
Binecuvântate ne fie ploile!

Cele ce ne spală sufletele de păcatele noastre grele, cele ce ne purifică aerul rarefiat al nădejdilor, cele ce ne potopesc în rafale în zilele aprinse de vară, cele ce ne desfac pletele în șuvițe solitare lipite de obraji și de tâmple, cele monotone, mărunte și fără de sfârșit din primăveri crude și din toamne târzii, cele ce ne acoperă cu picăturile lor molcome sau năvalnice toate lacrimile de fericire, toate plânsetele de dor.

Binecuvântate ne fie dorurile!

Cele ce ne aduc în lumină toate pierderile, cele ce ne arată bogăția bine ascunsă în inimi, cele ce ne ard pe dinlăuntru toate zâmbetele, cele ce ne cuprind cu patimă toate mințile, cele ce ne leagănă toate nădejdile, cele ce ne îngăduie toate nebuniile, cele ce ne dezmint toate puterile, cele ce ne mărturisesc slăbiciunile, cele ce ne înalță sufletele năruite și bine încătușate în durere.

Binecuvântate ne fie durerile!

Cele ce ne sfâșie pieptul cu ghearele lor ascuțite, cele ce ne slăbesc inimile cu adâncimea prăpăstiilor de la marginile lor, cele ce ne istovesc sufletele cu forța lor atât de greu de învins, cele ce ne pustiesc lăsându-ne eterni pribegi în căutarea fericirii, cele ce ne consumă toate înstrăinările, cele ce ne sublimează fiece pierdere.

Binecuvântate ne fie pierderile!

Cele ce ne arată cât suntem de efemeri, cele ce ne zâmbesc întotdeauna de după lacrimi, cele ce nu se vor mai întoarce niciodată la noi, cele ce ne amintesc mereu cât am fost de fericiți când nici nu știam că există amurg sau toamnă.

Binecuvântate ne fie toamnele!

Cele ce duc cu ele păsările călătoare înspre zări mult mai senine, cele ce ne fură verdele copacilor lăsându-i goi ca-n ziua Facerii lor, cele ce ne usucă câmpiile legănate sub vânt, cele ce ne răpesc dragii și-i poartă înspre Cer, cele ce ne spun mereu o poveste târzie de iubire.

Binecuvântate ne fie iubirile!

Cele ce ne așează de-a dreapta Tatălui, cele ce ne nasc aripi de Îngeri, cele ce ne arată cât suntem de frumoși chiar când nu suntem astfel, cele ce ne așează copii la sân, cele ce ne pun inimile la picioarele lui Dumnezeu, cele ce aduc viață vieții.

Binecuvântate ne fie viețile!

Cele pline de doruri, de lacrimi, de ploi, de iubiri, de dureri, de toamne, de pierderi.

Cele pline de disperare, de amintiri, de zâmbete, de soare, de tristeți, de mări, de flori, de prieteni, de nori, de culori, de poezie, de țărmuri, de bucurii, de orizonturi, de munți, de cărți, de râuri, de împliniri, de curcubeie, de păduri, de muzică, de stele, de urgii, de regăsiri, de speranță.

Binecuvântate ne fie speranțele!

 

 

București, 23 septembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro