Când au venit în a treia zi de la naștere să-mi ureze bun venit pe Pământ, ursitoarele au adus cu ele, evident, daruri. Și sigur că, printre ele, pe ușă s-a strecurat ca musafir nepoftit și vrăjitoarea cea rea, un spirit de neoprit, se pare, de către armata de îngeri ce-mi veghea petrecerea de bun sosit. Iar pe foaia aceea mare împarțită în două, cu bune și ne-bune, pe care mi-au înscris tot ce-aveau de oferit pentru mine, nesuferita aceea neinvitată și-a lăsat și ea amprenta, așa cum era de așteptat.
Însă, la puncte, au ieșit învingătoare mereu zânele bune, precum au hărăzit dintâi sorții. Și așa cum Serafimul, mai-marele îngerilor mei, și-a dorit de la bun început pentru mine.
Lângă un nor întunecat, ursitoarele scriau repede pentru viitor un cer de un albastru nemaivăzut. Alături de o lacrimă, așezau imediat cel mai frumos surâs, iar lângă singurătate mi-au întins, cu amândouă mâinile, în dar, iubirea nemuritoare.
Au fost de neoprit, de parcă aripile heruvimilor neputând alunga răul cu o zbatere, au căutat cu tot dinadinsul să-l îndulcească cu cele mai dumnezeiești adieri.
Mi-au așternut în cale, să-mi fie drum de înțelepciune, cele mai frumoase victorii alături de înfrângeri care dor și mi-au alinat suferințele cu cele mai de preț împliniri.
Și la câteva rânduri, tot repetau “iubire”, indiferent ce necaz încondeia într-o parte a vieții mele cotoroanța cea întunecată.

Apoi am crescut și lucrurile s-au întâmplat întocmai: iubirea mi-a însoțit fiecare pas și nu m-a părăsit niciodată. Și-a arătat chipul luminos de după fiecare colț umbros, mi-a aținut calea chiar și-atunci când drumul spre care mă îndreptam părea unul pustiu și plin de spini. O dată și-a ițit chipul plin de frumusețe și lumină chiar la mine în livadă, într-o iarnă a inimii mele, printre ramuri de cireș și crengi cu flori de măr, ascuns după cel mai mare buchet de roze ce mi-a fost vreodată dăruit. Și ce e mai important, aducându-mi în același buchet pacea și primăvara.
Iubirea, în toată viața mea, a îmbrăcat cele mai frumoase și neașteptate chipuri, de obicei omenești. Pe care le-am numit, după cum m-a dus pe mine mintea, prieteni. Deși ei erau de-a dreptul îngeri.
Unul dintre ei, extrem de curat, are și un nume pământesc, doar aparent prozaic: Alina Gimmelsberger. Dar ce poți fi când vii să mângâi, să-i fii alin altui om? Nu înger? Și a sosit la timp în viața mea și în mine s-a făcut brusc primăvară. Azi știu că nu-i voi mai da drumul niciodată să plece, cu riscul de a o închide, pentru totdeauna, prizonieră de suflet, în inima mea.
La mulți ani, Alinule! Te iubesc! Să nu-ți lepezi aripile niciodată, pentru nimeni și nimic! Iar pentru mine vei fi mereu îngerul cu râs zglobiu și ochi ghiduși din livada în care, mamă desăvârșită, ai născut primăvara laolaltă cu Bucuria, Curajul și Încrederea.
La mulți ani, ființă supranaturală!

Urziceni, 8 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro