Au existat oameni în viața mea pentru care, în adâncul sufletelor lor, nu am valorat nici cât un cartof încolțit (sau ceapă degerată, tot aia e).

Oameni care au calculat minuțios avantajele apropierii de mine precum contabilii taxele și impozitele de dat la stat, nu care cumva să le dea cu minus pe undeva, la coloana unde e înscris profitul.

Așadar, se gândeau ce se gândeau și se frământau: la ce ne-ar folosi nouă omul ăsta?

Păi, uite, ne-ar folosi să ajungem cumva mai aproape de X, Y sau Z (care X, Y sau Z , necunoscute, ar putea fi egale cu o persoană publică, două, trei. Un redactor șef de revistă, un boss de departament esențial într-o televiziune, un publicitar cu zvâc, ori un mare manager de la cine știe ce firmă importantă, să zicem). Pentru că este în relații excepționale cu X, Y, Z, ba chiar cu unii dintre ei e chiar prietenă întrucâtva.

O să mă opresc aici cu ecuațiile astea matematice până nu mă fac de râs, sunt bâtă la așa ceva, uneori mi-aduc aminte cu greu și de tabla înmulțirii dacă ma ia careva repede. Ideea e că odată atins scopul, “scara” de care se foloseau acei oameni din viața mea pentru a se cocoța până la a atinge stelele, era împinsă cu nepăsare și aruncată deoparte. Ce-i drept, probabil ca-și ziceau în mintea lor că acolo le va fi etern locul, fără să se gândească că uneori “scara” mai e de folos în viață și la coborâre. Nu de alta, dar ca să nu dea dureros cu târtița orgoliului de pământ când vor fi azvârliți de sus, din înaltul cerului către care aspiraseră nemerituos, doar prin sforării ieftine, de bălci. Și mai ales prin mimarea unei relații de prietenie.

Alteori, am fost folosită și pe post de mantá de vreme rea. “Ține bine de ploaie, e impermeabilă, săraca” – și-or fi zis ei mărunt, în barbă. Numai că, exact ca în bancul ăla cu Bulă care se înjunghie singur când e prins de canibali și află că vor face cizme din pielea lui, cam așa am făcut și eu când am înțeles cum eram prețuită: “na, na, na, să vă intre apă în ciubote!”. Și i-am lăsat în plata Domnului în oceanul de ipocrizie din ei înșiși, să facă pluta și să iasă la mal din furtuni cum or ști.

S-a mai întâmplat chiar și să fiu desconsiderată în ascuns, iar asta nu am înțeles-o niciodată. Adică, de ce în ascuns? Eu sunt de părere să-i dăm mereu Cezarului ce-i al Cezarului și sincerității onorul, chiar dacă-i scump tributul. Și, obligatoriu, să îmbrăcăm în mantii mătăsoase de ceremonie adevărul – dar, din păcate, el nu-i la îndemâna oricărui coate goale ieșit la plimbare prin lume dezbrăcat de caracter.

Dacă v-aș vorbi despre prietenii oportuniști și ipocriți din viața mea, mi-ați răspunde “eh, ai descoperit tu apa caldă! Mai știm și noi câte ceva despre asta, nu ai trecut doar tu prin așa ceva”. Voi n-ați greși, eu nu aș rezolva nimic și, la final, de nicio parte nu s-ar înregistra vreun câștig dintr-o atare discuție – totul s-ar solda numai cu o droaie de amintiri amare puse iar pe tapetul deziluziilor de care nu ducem niciunii lipsă. Sigur, poate că cineva ar învața din experiențele noastre cu numitor comun, în mod clar cineva dispus să ia seama la astfel de ființe dintr-o practică trăită pe pielea altuia. Sau poate că sunt oameni ce tocmai experimentează astfel de trăiri și peste sufletele tuturor, al meu și-al lor, s-ar așterne o aducere aminte leșioasă, tristă și aducătoare de nori pe cerul vieții noastre – una altfel aflată într-o bună stare, una senină precum lumina acestei dimineți blajine, plină de culoare, muzică și sunete grandioase de clopote ce bat a solemnitate, azi, la Varșovia.

Este Paștele catolicilor și atmosfera este una de sărbătoare. În fața hotelului însorit, o fanfară cu instrumentiști în uniforme elegante, de paradă, cântă a veselie și a bună dispoziție, cântă viața și bucuriile ei simple, atotcuprinzătoare. Dimpreună cu sufletul meu. Uitând astfel în urmă, împreună, eu și alții ca mine ce inundă străzile orașului străin mie, ceea ce nu ne definește, ceea ce ni s-a luat, ceea ce ni s-a uzurpat și ceea ce ne așteaptă înainte: o zi frumoasă și blândă de sfârșit de martie, dreptul la prieteni frumoși și fără calculatoare de mână frumos pitulate în buzunarele din partea stângă, de la piept. Dreptul la propria valoare, la încredere în noi, la onoarea de a fi iubiți pentru ceea ce suntem, nu pentru oportunitățile pe care le zăresc alții în noi în drumul lor către cine știe ce culme – drum pe care calcă fără niciun scrupul, chiar dacă ar fi să strivească în cale, sub bocanci, sufletul unui om care chiar a crezut în ei.

E Paștele catolic la Varșovia și totul – natura, oamenii, muzica, zâmbetele, viața -, celebrează Învierea.

Iar eu, nu întâmplător, mă scutur de tristețea trădărilor și merg înainte spre Lumină, spre reînvierea credinței mele cum că nu toți oamenii sunt la fel, nu toți prietenii te folosesc și nu toți îți dau valoarea relațiilor pe care le-ar putea dobândi prin tine.

Pot fi iubită exact pentru ceea ce sunt, iar Dumnezeul din adâncul meu mă vă duce mereu către oamenii asemeni inimii mele, care iubesc cu sinceritate și care-mi surâd ținându-mi mâna în drumul pe care ni se imprimă pașii prin viață. Lăsând în urmă, în case coșcovite peste care s-au așternut tăcerile copilărești ale unui suflet îndurerat, tristele fantome ale unor iluzorii prietenii.

Varșovia – București, 31 martie 2015 – 8 februarie 2016

Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro