Oportunism și Înviere

Au existat oameni în viața mea pentru care, în adâncul sufletelor lor, nu am valorat nici cât un cartof încolțit (sau ceapă degerată, tot aia e).

Oameni care au calculat minuțios avantajele apropierii de mine precum contabilii taxele și impozitele de dat la stat, nu care cumva să le dea cu minus pe undeva, la coloana unde e înscris profitul.

Așadar, se gândeau ce se gândeau și se frământau: la ce ne-ar folosi nouă omul ăsta?

Păi, uite, ne-ar folosi să ajungem cumva mai aproape de X, Y sau Z (care X, Y sau Z , necunoscute, ar putea fi egale cu o persoană publică, două, trei. Un redactor șef de revistă, un boss de departament esențial într-o televiziune, un publicitar cu zvâc, ori un mare manager de la cine știe ce firmă importantă, să zicem). Pentru că este în relații excepționale cu X, Y, Z, ba chiar cu unii dintre ei e chiar prietenă întrucâtva.

O să mă opresc aici cu ecuațiile astea matematice până nu mă fac de râs, sunt bâtă la așa ceva, uneori mi-aduc aminte cu greu și de tabla înmulțirii dacă ma ia careva repede. Ideea e că odată atins scopul, “scara” de care se foloseau acei oameni din viața mea pentru a se cocoța până la a atinge stelele, era împinsă cu nepăsare și aruncată deoparte. Ce-i drept, probabil ca-și ziceau în mintea lor că acolo le va fi etern locul, fără să se gândească că uneori “scara” mai e de folos în viață și la coborâre. Nu de alta, dar ca să nu dea dureros cu târtița orgoliului de pământ când vor fi azvârliți de sus, din înaltul cerului către care aspiraseră nemerituos, doar prin sforării ieftine, de bălci. Și mai ales prin mimarea unei relații de prietenie.

Alteori, am fost folosită și pe post de mantá de vreme rea. “Ține bine de ploaie, e impermeabilă, săraca” – și-or fi zis ei mărunt, în barbă. Numai că, exact ca în bancul ăla cu Bulă care se înjunghie singur când e prins de canibali și află că vor face cizme din pielea lui, cam așa am făcut și eu când am înțeles cum eram prețuită: “na, na, na, să vă intre apă în ciubote!”. Și i-am lăsat în plata Domnului în oceanul de ipocrizie din ei înșiși, să facă pluta și să iasă la mal din furtuni cum or ști.

S-a mai întâmplat chiar și să fiu desconsiderată în ascuns, iar asta nu am înțeles-o niciodată. Adică, de ce în ascuns? Eu sunt de părere să-i dăm mereu Cezarului ce-i al Cezarului și sincerității onorul, chiar dacă-i scump tributul. Și, obligatoriu, să îmbrăcăm în mantii mătăsoase de ceremonie adevărul – dar, din păcate, el nu-i la îndemâna oricărui coate goale ieșit la plimbare prin lume dezbrăcat de caracter.

Dacă v-aș vorbi despre prietenii oportuniști și ipocriți din viața mea, mi-ați răspunde “eh, ai descoperit tu apa caldă! Mai știm și noi câte ceva despre asta, nu ai trecut doar tu prin așa ceva”. Voi n-ați greși, eu nu aș rezolva nimic și, la final, de nicio parte nu s-ar înregistra vreun câștig dintr-o atare discuție – totul s-ar solda numai cu o droaie de amintiri amare puse iar pe tapetul deziluziilor de care nu ducem niciunii lipsă. Sigur, poate că cineva ar învața din experiențele noastre cu numitor comun, în mod clar cineva dispus să ia seama la astfel de ființe dintr-o practică trăită pe pielea altuia. Sau poate că sunt oameni ce tocmai experimentează astfel de trăiri și peste sufletele tuturor, al meu și-al lor, s-ar așterne o aducere aminte leșioasă, tristă și aducătoare de nori pe cerul vieții noastre – una altfel aflată într-o bună stare, una senină precum lumina acestei dimineți blajine, plină de culoare, muzică și sunete grandioase de clopote ce bat a solemnitate, azi, la Varșovia.

Este Paștele catolicilor și atmosfera este una de sărbătoare. În fața hotelului însorit, o fanfară cu instrumentiști în uniforme elegante, de paradă, cântă a veselie și a bună dispoziție, cântă viața și bucuriile ei simple, atotcuprinzătoare. Dimpreună cu sufletul meu. Uitând astfel în urmă, împreună, eu și alții ca mine ce inundă străzile orașului străin mie, ceea ce nu ne definește, ceea ce ni s-a luat, ceea ce ni s-a uzurpat și ceea ce ne așteaptă înainte: o zi frumoasă și blândă de sfârșit de martie, dreptul la prieteni frumoși și fără calculatoare de mână frumos pitulate în buzunarele din partea stângă, de la piept. Dreptul la propria valoare, la încredere în noi, la onoarea de a fi iubiți pentru ceea ce suntem, nu pentru oportunitățile pe care le zăresc alții în noi în drumul lor către cine știe ce culme – drum pe care calcă fără niciun scrupul, chiar dacă ar fi să strivească în cale, sub bocanci, sufletul unui om care chiar a crezut în ei.

E Paștele catolic la Varșovia și totul – natura, oamenii, muzica, zâmbetele, viața -, celebrează Învierea.

Iar eu, nu întâmplător, mă scutur de tristețea trădărilor și merg înainte spre Lumină, spre reînvierea credinței mele cum că nu toți oamenii sunt la fel, nu toți prietenii te folosesc și nu toți îți dau valoarea relațiilor pe care le-ar putea dobândi prin tine.

Pot fi iubită exact pentru ceea ce sunt, iar Dumnezeul din adâncul meu mă vă duce mereu către oamenii asemeni inimii mele, care iubesc cu sinceritate și care-mi surâd ținându-mi mâna în drumul pe care ni se imprimă pașii prin viață. Lăsând în urmă, în case coșcovite peste care s-au așternut tăcerile copilărești ale unui suflet îndurerat, tristele fantome ale unor iluzorii prietenii.

 

Varșovia – București, 31 martie 2015 – 8 februarie 2016

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

Să vă fie Înviere!

10254035_235130680010575_9194417351250268368_n

Aveam vreo 11 ani când am decis să merg la Înviere. Singură, mama lucra în acea noapte binecuvântată. Iar eu nu acceptam ideea că va trece prin fața blocului cortegiul acela impresionant de oameni cu lumânări aprinse în mâini, iar eu să nu fac parte din el. Mi se părea că doar așa voi fi în centrul lumii și laolaltă cu ea, aveam sentimentul că l-aș supăra pe Doamne-Doamne dacă nu aș onora cum se cuvine sacrificiul Fiului Său, dacă n-aș avea grijă ca Lumina Lui să ajungă vie, întreagă, nestinsă nici măcar o dată în casa noastră, aducându-ne astfel puțină fericire și Iubire.
Îmi aduc aminte cât mă simțeam de singură și abandonată. Mă gândeam la ceilalți copii, frumos împopoțonați, de mână cu mamele si tații lor, mergând la biserică. Nu-mi doream să fiu și eu îmbrăcată într-un fel anume, dar visam să merg între mama și tata, cu ei de mână, mândră, la biserică.
Vis irealizabil.
La ora 11.00 noaptea mi-am făcut curaj, m-am scos din pijama, m-am îmbrăcat cu ce-am nimerit, mi-am luat lumânări, am încuiat ușa și-am ieșit din casă. Singură.
Mergeam cu mulțimea, străzile erau pline de oameni și-am ales drumul ce mă ducea către o bisericuță destul de departe de casă, dar mai aproape ca biserica mare de la cimitir unde, în anii când mergeam cu mama, totul se lumina și se umplea de oameni.
Am stat cu lumea, pe lângă femei și bărbați străini, nimeni nu mi-a spus niciun cuvânt, nimeni nu m-a întrebat nimic. Mi-aduc aminte doar, fără să înțeleg mai nimic din tot ce auzeam, cât de adânc și înălțător am simțit bătăile de toacă și muzica clopotelor mari în noaptea neagră plină doar de șuierul vântului. Și cât de frumoase mi s-au părut atunci vocile înalte și mari ale preoților și ale oamenilor cântând troparul : “Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Am aprins și eu două lumânări de la cei din jur și arsurile picăturilor de ceară de pe degetele mele m-au învățat dârzenia, că împlinirile costă și visul meu de a ajunge cu lumină în casă îl voi plăti cu durere. Și-am acceptat prețul. Cu orgoliu, cu semeție, fără nicio lacrimă.
Așa cum m-am și prezentat dealtfel, direct la mama la serviciu, plecând țanțoșă de la biserică cu cele două lumânări aprinse în mâini, nestinse nici măcar o singură dată de vântul rece de-afară, prea înțelept să-și pună mintea cu trufia unui copil pătruns de importanța lui în lume, de menirea și isprava lui. Un vânt prea bun ca să-i distrugă visul de a ajunge cu lumânările nestinse la liman.
Mamei i-am spus, privind-o drept în ochi, fără frica de a fi certată că am ieșit singură din casă, noaptea, doar atât: “mama, ți-am adus Lumină. Ție, poftim, e pentru tine. Ca să fii fericită. Să știi că am avut grijă și nu s-a stins DELOC.” – și i-am întins lumânarea aprinsă pentru ea, adusă cu trudă, sacrificiu, iubire, durere și învingând orice teamă, special ei.
“Tu ești Lumina mea. Tu ești fericirea mea.” – mi-a răspuns mama luând lumânarea dintre degetele mele arse de frig și de ceara fierbinte.

Cred că aceea a fost prima întâlnire adevărată din viața mea cu pacea și liniștea credinței.
Și nu m-am mai simțit singură.
Și mi-a fost Înviere.

 

București, 19 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro