Eu n-am știut să cânt fericirea, iar fericirea n-a știut să se nască în mine.
Suntem chit.
Urziceni, 1 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Am întâlnit oameni care-și construiseră viața după un anume tipar, unul ce odinioară le adusese în dar fericirea.
Furau din amintirile trecutelor clipe de poveste și le transplantau în prezentul fad, lipsit de gust și strălucire și fără de perspectivă. Destui dintre ei aveau credința că, astfel, își pot reînvia norocul. Că pot resuscita prin manevre repetate haotic, chiar dacă după un plan inițial bine pus la punct, frumusețea pierdută din viețile lor.
Iar alții ba chiar își imaginau, vanitoși, că ceea ce trăiseră plenar odinioară poate fi reclădit din bucăți, construindu-și astfel un mozaic din cioburile rămase în urma unor iubiri pierdute și așezându-se mai apoi, în așteptare, în centrul lui, spre atragerea unei alte șanse la fericire, împachetată în același fel ceresc de împlinire. Ori, cine știe, poate că, mai curând, pentru a se putea agăța cu nădejde de speranță, nutrind în mare secret la ceea ce le scăpase, cândva, printre degetele lipsite de măiestria de a ține strâns în pumn porția lor de beatitudine, zefir ce-i ridica deasupra celorlalți oameni.
Și stăteau, așa, în mijlocul vieții lor sfărâmate, privind cu nostalgie fiecare rămășiță nesfâșiată încă de colții hulpavi ai timpului, mângâind-o cu gândurile toate, zâmbind spre înapoi, șoptind domol când vorbe de dor, când urlând blesteme din toate puterile.
Așa trăiau oamenii aceia trufași, niciodată suficient de rătăciți încât să nu înțeleagă că totul e pierdut pe veci, niciodată atât de melancolici încât să nu încerce, cu disperare, să vândă pe nimic fericirea de odinioară oricui era dispus să plătească pentru întoarcerea falsă în timp cu o amăgire, cu un suspin, cu o iluzie. Ori, pur și simplu, făcând cea mai simplă tranzacție omenească, un troc, cu o altă amăgire, cu o înșelătoare, amarnică și tristă copie a ceea ce trăiseră demult. De parcă nu mai evoluaseră, de parcă orologiile se opriseră în loc pe-atunci, în clipele în care fericirea le invadase întreaga ființă, în momentele când bucuria de a trăi era deplină iar orice ancorare în trecut aducea cu ea doar zbor printre stele. Exact așa trăiau, printre fantome. De parcă moartea s-ar fi putut întâmpla mereu altora.
București, 9 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Sunt oameni în fața cărora sunt curată ca zâmbetul, cărora niciodată nu le-am greșit cu nimic, asta dacă socotim și că binele făcut mie însămi, poate inconștient în detrimentul lor, nu avea nicio umbră de intenție de a le produce vreun rău. Pentru că, uneori, în viață, am înțeles după prea multe întâmplări păguboase că binele meu trebuie să fie mai presus de binele altora – și mă refer aici la al celor total indiferenți la problemele din jur și cărora le prisosește tot, așezându-se confortabil în fața tuturor, cu nepăsare.
După cum sunt și oameni cărora le-am greșit imens, de obicei dintr-o prostie minoră sau fără să conștientizez că-i voi face să sufere, arareori gândindu-mă în mod special să-i rănesc, pentru că nu sunt genul afurisit și n-am fost de foarte multe ori răutăcioasă cu intenție vădită.
Dar cum sunt eu cu mine? Îmi sunt curată ca zâmbetul ori mi-am greșit imens?
M-am pus prea rar în fruntea unei ipotetice liste de priorități și asta nu mi-a adus decât necazuri, lipsuri, frustrări și durere. N-am fost nici mai fericită și nici mai bogată când m-am dat la o parte pe mine pentru alții, mai ales pentru cei nemerituoși.
Mi-a fost mereu rușine să reproșez oamenilor obrăznicia, necinstea, minciuna, nesimțirea. Și de fiecare dată când am tăcut, am simțit că am pierdut câte ceva din mine, din corectitudinea, onoarea și șansa mea. Cum și aproape de fiecare dată când mi-am făcut curaj, cu greu, să dau glas nemulțumirilor mele, călcându-mi pe inimă (pentru că ar fi fost mai ușor să tac), am câștigat. Poate nu prea multă dragoste din partea celor ofensați de brusca mea transformare dar, cu siguranță, puțin respect pentru determinare. Nu numai al meu pentru mine, dar chiar și al lor, uimiți să constate că nu sunt chiar un lut prea facil de modelat, la cheremul și după bunul plac al oricui.
De aceea te rog, Iubire, întoarce-mă din nou la mine. Ca să nu mă pierd. Ca să mă regăsesc dimpreună cu toate noroacele mele.
*
Prețuiește-te, ești valoros indiferent de ceea ce ți s-ar spune, oricum ar încerca să-ți minimalizeze importanța în orice ecuație a vieții cei rău intenționați.
Dăruiește-ți răbdare, înțelegere, acceptare și, mai ales, curajul de a nu mai suferi pentru defectele altora, de a nu-ți mai fi rușine de rușinea lor, privându-te de adevăr doar pentru confortul celorlalți.
Iubește-te. Ajută Iubirea pentru tine să se întoarcă înspre propriul tău suflet precum s-a înturnat Fiul Risipitor, plin de credință și încredere, în casa Tatălui Său.
București, 24 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Aveam vreo 11 ani când am decis să merg la Înviere. Singură, mama lucra în acea noapte binecuvântată. Iar eu nu acceptam ideea că va trece prin fața blocului cortegiul acela impresionant de oameni cu lumânări aprinse în mâini, iar eu să nu fac parte din el. Mi se părea că doar așa voi fi în centrul lumii și laolaltă cu ea, aveam sentimentul că l-aș supăra pe Doamne-Doamne dacă nu aș onora cum se cuvine sacrificiul Fiului Său, dacă n-aș avea grijă ca Lumina Lui să ajungă vie, întreagă, nestinsă nici măcar o dată în casa noastră, aducându-ne astfel puțină fericire și Iubire.
Îmi aduc aminte cât mă simțeam de singură și abandonată. Mă gândeam la ceilalți copii, frumos împopoțonați, de mână cu mamele si tații lor, mergând la biserică. Nu-mi doream să fiu și eu îmbrăcată într-un fel anume, dar visam să merg între mama și tata, cu ei de mână, mândră, la biserică.
Vis irealizabil.
La ora 11.00 noaptea mi-am făcut curaj, m-am scos din pijama, m-am îmbrăcat cu ce-am nimerit, mi-am luat lumânări, am încuiat ușa și-am ieșit din casă. Singură.
Mergeam cu mulțimea, străzile erau pline de oameni și-am ales drumul ce mă ducea către o bisericuță destul de departe de casă, dar mai aproape ca biserica mare de la cimitir unde, în anii când mergeam cu mama, totul se lumina și se umplea de oameni.
Am stat cu lumea, pe lângă femei și bărbați străini, nimeni nu mi-a spus niciun cuvânt, nimeni nu m-a întrebat nimic. Mi-aduc aminte doar, fără să înțeleg mai nimic din tot ce auzeam, cât de adânc și înălțător am simțit bătăile de toacă și muzica clopotelor mari în noaptea neagră plină doar de șuierul vântului. Și cât de frumoase mi s-au părut atunci vocile înalte și mari ale preoților și ale oamenilor cântând troparul : “Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Am aprins și eu două lumânări de la cei din jur și arsurile picăturilor de ceară de pe degetele mele m-au învățat dârzenia, că împlinirile costă și visul meu de a ajunge cu lumină în casă îl voi plăti cu durere. Și-am acceptat prețul. Cu orgoliu, cu semeție, fără nicio lacrimă.
Așa cum m-am și prezentat dealtfel, direct la mama la serviciu, plecând țanțoșă de la biserică cu cele două lumânări aprinse în mâini, nestinse nici măcar o singură dată de vântul rece de-afară, prea înțelept să-și pună mintea cu trufia unui copil pătruns de importanța lui în lume, de menirea și isprava lui. Un vânt prea bun ca să-i distrugă visul de a ajunge cu lumânările nestinse la liman.
Mamei i-am spus, privind-o drept în ochi, fără frica de a fi certată că am ieșit singură din casă, noaptea, doar atât: “mama, ți-am adus Lumină. Ție, poftim, e pentru tine. Ca să fii fericită. Să știi că am avut grijă și nu s-a stins DELOC.” – și i-am întins lumânarea aprinsă pentru ea, adusă cu trudă, sacrificiu, iubire, durere și învingând orice teamă, special ei.
“Tu ești Lumina mea. Tu ești fericirea mea.” – mi-a răspuns mama luând lumânarea dintre degetele mele arse de frig și de ceara fierbinte.
Cred că aceea a fost prima întâlnire adevărată din viața mea cu pacea și liniștea credinței.
Și nu m-am mai simțit singură.
Și mi-a fost Înviere.
București, 19 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
50 de ani, azi.
Mi se pare că vorbesc despre un alt om când scriu că am intrat în ziua când împlinesc o jumătate de secol…
Dar, sunt anii mei se pare.
Mi-am făcut cadou, grație Dianei Doroftei – http://dianadoroftei.com -, visuri de împlinit, încă. Poate așa, totul îmi va părea ca un alt început…
Dorințele mele, în marea lor majoritate, dar nu toate, se conjugă azi la persoana întâi plural. Mă refer, mai ales, la cele legate de călătorii. Pentru că, în aproape toate drumurile mele am fost singură și cu două-trei excepții, cu o prietenă. Acum am jumătatea mea și la probele de turism în comun s-a clasat pe locul întâi, ar fi un vis împlinit să călătorim împreună cât mai mult, cât mai des…
1. Să devin indepedentă financiar, să nu împovărez pe nimeni cu nevoile mele materiale;
2. Să mă plimb în caleașcă prin Central Park în New York;
3. Să am propriul meu blog, pe un domeniu cu numele meu;
4. Să scriu o primă carte;
5. Să revăd New York-ul, de data asta nu singură;
6. Să o strâng în brațe pe Irina Binder – www.irinab.com – și să mergem la o masă împreună, doar noi două;
7. Să ajung iar în Republica Dominicană, dar cu soțul meu, nu cu prietena mea;
8. Să mergem măcar o singură dată într-o vacanță la un hotel de 5 stele, într-o țară exotică, iar balconul camerei să fie cu fața la mare;
9. Să ajung să trăiesc din scris (work in progress);
10. Să plantez mulți trandafiri cățărători;
11. Să am suficienți bani să deschid o cantină a săracilor unde să gătesc eu;
12. Să pot să îngrijesc cât mai mulți maidanezi, să deschid un adăpost pentru câini;
13. Să-l văd în carne și oase pe Al Pacino;
14. Să pot să am grijă de câțiva bătrâni singuri;
15. Să ajungem în Thailanda;
16. Îmi doresc o baie mare, cu o cadă lângă o fereastră tot mare și vedere spre flori – în viitoarea mea căsuță de la țară;
17. Să vedem Tokyo;
18. Să câștigăm la loterie;
19. Să survolăm Groapa Marianelor;
20. Să am jardiniere cu flori viu colorate la fiecare fereastră;
21. Să survolăm Ayers Rock – Australia;
22. Să-mi fac un blog de călătorii;
23. Să recitesc, în liniște, toată opera lui Eminescu;
24. Să facem o croazieră în jurul Americii de Sud;
25. Un zbor cu balonul cu aer cald;
26. Să mă urc în vârful celei mai înalte clădiri din lume – Burj Khalifa, Dubai;
27. Să încerc să-l iubesc mai mult pe Emil Cioran; (N.A., 14.04.2016: gata, îl iubesc definitiv!)
28. Să ajungem la Ushuaia, în Țara de Foc;
29. Să am timp să recitesc tot ce-a scris Vintilă Corbul, așezată la umbra cireșilor din livada noastră;
30. Să mă plimb prin Londra cu celebrul lor autobuz supraetajat (work in progress);
31. Să stau două zile întregi la Luvru;
32. Să-mi revăd prietenii ce locuiesc departe (under construction);
33. Să vedem Londra;
34. Să colindăm timp de o lună, în toate direcțiile, Israelul;
35. Să scriu despre toate locurile pe care le-am văzut;
36. Să am suficienți bani să-mi cumpăr o poșetă Hermes, dar să am forța să nu o fac;
37. Să-i iert pe toți oamenii care m-au rănit (work in progress);
38. Să mai fac o dată parasailing deasupra Mării Caraibelor;
39. Să ne putem muta la țară înainte de pensie;
40. Să vedem cu ochii noștri Marea Barieră de Corali;
41. Cuvintele mele să fie puse într-un cântec;
42. Să stăm o zi întreagă, de la răsărit la apus, la Playa Del Carmen, în Mexic;
43. Să mă împac cu toți oamenii cu care m-am certat (every day work);
44. Să stăm o săptămână la Paris, să reușim să înțelegem ceva din acel oraș. Eu am fost de câteva ori, mereu într-o cursă contra cronometru, n-am stat niciodată mai mult de 35 de ore;
45. Oriunde am merge pe planetă să ne permitem să nu mai drămuim fiecare cent sau să plecăm cu bani împrumutați;
46. Să zburăm cu elicopterul deasupra Manhattan-ului;
47. Să-mi cer iertare de la toți oamenii cărora le-am greșit (work in progress);
48. Să ne plimbăm o zi întreagă, de dimineața până seara, pe Fifth Avenue;
49. Să mai plantez salcâmi roz și magnolii (da, o fac, an de an!);
50. Să stau la un mic dejun pe o terasă însorită, cu ochii pe Alpii Austrieci;
51. Să fiu un om bun (every day work);
52. Să ajungem la Acapulco;
53. Să urc iar în cupola Basilicii Sfântului Petru de la Vatican;
54. Să plec într-o vacanță în străinătate cu soacra mea, unde vrea ea;
55. Dorința mea secretă;
56. Să-mi revăd orașul natal și toate locurile copilăriei, la Iași;
57. Să nu mă mai uit cu atenție la prețuri atunci când merg la supermarket și cumpăr de mâncare;
58. Să mergem la o masă de pește într-un restaurant din Capri, într-o seară cu cer senin și lună plină (bine, accept și fără să fie plină, dar să fie luna desupra mării!);
59. Să-mi fac o grădină de legume;
60. Să plec o singură dată într-un week-end cu Mihaela, doar noi două;
61. Să slăbesc 1 kilogram;
62. Să slăbesc 2 kilograme;
63. Să slăbesc 3 kilograme;
64. Să slăbesc 4 kilograme;
65. Să slăbesc 5 kilograme;
66. Să terminăm de achitat datoriile la bănci;
67. Să ne construim micul nostru colț de Rai, căsuța noastră la țară;
68. Să nu mai las nicio nemulțumire nespusă să mă mănânce pe dinăuntru (work in progress);
69. Să ajungem la Barcelona;
70. Să nu mai permit nimănui, niciodată, să-mi arate în vreun fel sau altul că nu valorez nici cât o ceapă degerată (work in progress);
71. Să mă plimb într-o mașină decapotabilă pe Coasta de Azur;
72. Să pot ajuta un om să aibă propria lui casă;
73. Să nu mai visez cu ochii deschiși în fața unor lucruri lipsite de însemnătate (under construction);
74. Să pot fi de ajutor celor dragi, mereu (work in progress);
75. Să nu mai pierd niciun om drag de lângă mine;
76. Să pot să-mi permit într-o zi să le fac la morminte dragilor mei, câte o cruce de marmură albă;
77. Să văd cascada Niagara;
78. Să ajung o dată în viață în Hawaii;
79. Să mă plimb pe Bulevardul Stelelor din Los Angeles;
80. Să mă las de fumat, fără să mai fiu tentată de pun mâna vreodată pe o țigară;
81. Să-mi pot permite să-mi mobilez viitoarea căsuță de la țară cu mobilă albă din lemn;
82. Să întâlnesc un laureat al Premiului Nobel pentru pace;
83. Să zbor măcar o dată la clasa întâi pe o cursă long distance;
84. Să am o bucătărie modernă în aer liber și un cuptor din lut;
85. Să îmbătrânesc senin (under construction);
86. Să trăiesc, măcar de azi înainte, astfel încât să nu mă mai bântuie niciun regret (under construction);
87. Să colind pe străzile din Buenos Aires;
88. Să ascult un concert de fado la el acasă;
89. Să am timp și liniște să citesc tot ce-mi doresc;
90. Să am în grădină chioșcul meu alb, romantic, la care visez de ani de zile;
91. Să fac o ședință de masaj profesional pe o plajă exotică;
92. Să-mi construiesc în casa visurilor mele o bucătărie deschisă cu insulă și bar pentru mic dejun;
93. Un zbor cu zepelinul;
94. Să mă plimb pe mare cu un iaht;
95. Să nu-mi mai moară niciun cățel tânăr, accept să-i pierd doar de bătrânețe;
96. Să merg o singură dată la Scala din Milano la un spectacol cu opera mea favorită,Tosca;
97. Să-mi văd nepoata studentă la Londra;
98. Să apuc să văd toți copiii prietenilor mei la casele lor;
99. Să ajung, la final, să zâmbesc tuturor zilelor trăite în viața mea, indiferent că au fost bune sau rele;
100. Să reușesc să o iert, cu adevărat, pe femeia care mi-a distrus copilăria și m-a lăsat fără tată la doar 4 ani și fără soră toată viața, în pofida ultimei dorințe a tatălui nostru (work in progress).
Am gândit lista asta mai bine de o lună și tot mi se pare neîncăpătoare. Deci, încă mai pot să visez și știu mereu să sper! Cred că asta e de bine.
La mulți ani, mie! Și lista mea să devină din ce în ce mai scurtă…
Astăzi, 14 aprilie 2016, tot de ziua mea dar după doi ani, am tăiat din listă visurile pe care am reușit, într-un fel sau altul, să le împlinesc… La mulți ani mie și să continui să tai din ele. AMR 92..:)
Astăzi, 27 aprilie 2017 – am tăiat iar din listă visuri împlinite. 22 visuri împlinite în 3 ani, iar la unele dintre ele încă lucrez, va fi o muncă de-o viață. Clipă de clipă, zi după zi… AMR 78…
București, martie – aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
“Sîntem toti atît de închisi unul altuia! Si dacã am fi atît de deschisi încît sã primim totul de la celãlalt sau sã‑i citim în suflet pînã în adîncuri, cu cît i‑am lumina destinul?” – Emil Cioran
Aș vrea să vă spun tuturor, din inimă, în primul rând cât de mult vă mulțumesc că mă citiți, cât sunt de onorată că, practic, îmi dăruiți clipele pe care le petreceți în compania sufletului meu, cât de recunoscătoare trebuie să fiu pentru că v-am găsit în această viață. Mă faceți fericită!
Și-aș mai vrea să știți că sunt cel mai optimist om de pe lume, iar dacă v-am dat impresia că nu aș fi deloc astfel și senzația aceasta încă mai persistă, o să vă scriu despre Tristețe o poveste. Ca să înțelegeți cât adevăr este în bucuria mea de a trăi și câte speranțe de împlinit se țes în spatele celor mai, aparent doar, tânguitoare gânduri pe care le împărtășesc cu voi.
Și să nu mă mai certați.
Deci nu, nu e despre mine nimic în afara bucuriei. E despre altcineva. Despre un om care mă însoțește peste tot ca o mustrare, ca o aducere aminte.
*
Îmi așez, din nou, toate cărțile cu fața în sus, deși asta fac mereu când vă scriu; voi știți însă, simțiti, ceva îmi spune că e așa. Doar că, azi, eu mă leg la ochi.
Voi încuia într-un sipet orice metaforă și nu vă voi descrie bucuria mea de a trăi pictând în cuvinte, cum atât de sensibil îmi spun câțiva dintre voi.
Azi voi fi abruptă ca o prăpastie fără fund, ca o stâncă înaltă de pe care privesc spre viitor toate femeile din imaginile mele, cele pe care le vedeți întorcându-și capul înspre trecut, dar o fac doar pentru a-și trage de acolo puterea ce le va înalța privirea spre cerul senin din viitor.
Pentru că inimile voastre sunt cea mai curată oglindă în fața căreia mi-am așezat vreodată sufletul.
*
A fost odată ca niciodată un timp al durerii.
Cândva, departe, în urmă. Atunci când toate porțile mi s-au închis încet în inimă și am rămas singură.
Aveam doar 33 de ani când am început să plătesc tribut după tribut, vieții presupun, Dumnezeu nu avea nevoie de lacrimile mele, nu i-ar fi fost de nicio trebuință. Iar la doar 34 de ani îmi achitasem deja toate birurile către destin, credeam eu pe atunci.
Într-un singur an, între aprilie 1997 și iulie 1998, mi-am pierdut toată familia. Cea știută de mine.
Unul câte unul, pe rând, cei mai importanți cinci oameni din viața mea, plus copilul meu nenăscut, m-au părăsit. Au plecat. După ce fiecare și-a dat propria bătălie cu boli grele, după ce-am încercat, cum m-am priceput și cum am putut, să le fiu aproape și încă tot nu sunt împăcată că am și reușit, Și după ce am alergat de la un medic la altul, de la un spital la altul, de la un salon la altul, cu dragoste, disperare, sucuri, supe și fructe.
A fost un timp pentru mine când nu închideam bine un mormânt că perspectiva deschiderii altuia rânjea din nou înspre mine cu toți colții.
A fost o vreme pentru mine de mers pe la spitale, pe la morgă, pe la firme de pompe funebre – ah, cât le detest!!! – pe la preoți și cimitire.
A fost un an în care am așteptat, de fiecare dată supusă vieții, cu capul în pământ, zâmbind și cu moartea în suflet, finalul fiecăruia dintre cei iubiți.
Viața mea, între 1997 și 1998, a fost pe de-a-ntregul despre privilegiul de a-mi veghea și mângâia până la capat toată familia, toți dragii. A fost un an dăruit lor. Și toți au plecat atunci, devreme tare pentru ei, prea tineri și prea frumoși, prea îndrăgostiți de viață. A fost.
Cred și sper că am reușit să le stau alături așa cum m-au ținut puterile, cred și sper că le-am dăruit până la final toată inima mea, iubirea, compasiunea și forța mea întreagă. Pentru că niciodată, nici măcar pentru o clipă n-am căzut înainte de plecările lor, sub ochii lor, dăruindu-le la despărțire câte un zâmbet luminos, iubirea mea, inima mea și o mângâiere fiecăruia, nu prăbușirea mea.
Luxul căderii în abis mi l-am permis abia după aceea, dar doar pe jumătate. Poate o să vă povestesc cândva ce-am trăit după ce ei nu au mai fost. Poate.
Acum am vrut doar să vă mărturisesc de ce sunt cea mai optimistă ființă, deși cred că ați înțeles.
Pentru că sunt în viață după anul acela.
Pentru că am știut să mă iau la trântă cu toată nefericirea și în luptă dreaptă am învins.
Pentru că nu m-am autosufocat trăgându-mi peste cap punga depresiei.
Pentru că zâmbesc.
Pentru că într-o zi, pur și simplu am încetat să-mi mai plâng de milă și-am început iar să trăiesc.
Pentru că mă bucur de fiecare clipă.
Pentru că atunci când am crezut că viața nu mai are ce să-mi ia, mi-a trimis semne că oricând mai găsește ea ceva de înhățat și mi-am revizuit atitudinea.
Pentru că iubesc iar.
Pentru că am avut curajul să-mi construiesc, din bucăți, o familie în locul celei pierdute.
Pentru că nu am sărit de la etaj nici când credeam că zborul acela final e unica soluție de ieșire din robia deznădejdii.
Pentru că am așteptat.
Pentru că am avut și am prieteni alături – deși nu știu dacă am fost capabilă vreodată să le mulțumesc după cum ar fi meritat și după cum merită, dar sunt, încă, pe-aici, e timp pentru toate. Și-o să le mulțumesc mereu, până la capat, de mii de ori, pentru toată iubirea și răbdarea lor.
Pentru că am reușit să nu mai privesc înapoi cu mânie și disperare.
Pentru că am învățat abc-ul iertării, nu tot manualul, asta e o materie de studiat zi de zi, pentru totdeauna.
Pentru că am înțeles ce norocoasă am fost, să pot fi aleasă pentru mângâierea de pe urmă a celor ce m-au iubit și pe care i-am adorat.
Pentru că am mai pierdut prea mulți oameni dragi și după aceea și înainte, dar am rămas să scriu lumii întregi despre toți, să aduc ofrandă vieții sufletele lor încă vii.
Pentru că am, într-un colț de Univers, un mănunchi de stele ce stau și se uită cu Iubire infinită la mine.
Pentru că, mai mici sau mai mari, strălucitoare sau opace dar toate discrete, stelele mele îmi poartă de grijă oriunde m-aș duce, orice aș face.
Pentru că, acolo, sus, între nori, am propriul meu Cer, plin ochi cu doar Dorurile Mele – o adevărată constelație ce strălucește numai pentru mine.
Nu merit să mă certați că n-aș fi optimistă, pentru că sunt.
Acum știți și de ce. Și ați înțeles că niciodată n-aș putea fi nefericită: s-au strâns ani de Iubire pentru mine în Univers, atât de mulți cum matematica nu știe să numere.
Sunt, așadar, cel mai norocos om din lume. Pentru că sunt. Exist.
Și dacă până și eu am înțeles asta, blondă fiind, voi ce mai așteptați ca să fiți fericiți? Fiți!
București – Urziceni, 6-11 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
Ultima dată când m-am apărat pentru o lovitură primită drept în inimă aveam 10 ani. O colegă de clasă, fată de medic și farmacist, plină de ifose, favorita învățătoarei altfel, urma să-și serbeze ziua de naștere și pe mine nu mă invitase. Când vecinul, colegul de bancă și prietenul meu blond și pistruiat, Cristi, a spus în fața clasei că el nu va veni pentru că eu nu sunt pe lista norocoșilor chemați la chermeză pentru că așa au decis părinții lui și el crede că au dreptate, ea s-a ridicat în picioare și, foarte ofensată, tot în fața clasei întregi, a declarat pițigăiat și legănat, cum că ea, acasă la ea, la importanta ei zi de naștere nu cheamă copii săraci și fără tată.
Am mai auzit doar hohote de râs și nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, decât după ce eram deja călare pe ea: cu o mână o țineam de părul cochet aranjat și-i ținutuiam capul pe dușumea, iar cu cealaltă îi căram palme și pumni cu nemiluita, fără să zic niciun cuvânt, cu buzele strânse.
Învățătoarea m-a săltat cu greu de pe sacul meu de box, probabil că în mânia mea nestăvilită i-am altoit și ei vreun pumn. A țipat la mine, m-a amenințat cu nota la purtare, m-a pălmuit, m-a pedepsit cum a dus-o pe ea capul și cum a îndemnat-o talentul pedagogic. A chemat-o și pe mama a doua zi la școală și m-a făcut golancă, mi-a scăzut și nota la purtare, normal.
Victima mea nevinovată a fost mângâiată inclusiv de tovarășa directoare în persoană, prestigioșii ei părinți căinați de tot corpul didactic, ce să mai zic, a fost o adevărată melodramă siropoasă cu inocenta mea colegă în rolul principal.
Eu, evident, personajul secundar, negativ, ițit printre panseluțe neprihănite din tenebrele unei familii dezorganizate, un element periculos strecurat să destabilizeze armonia unei morale bine înțelenite în mințile aride ale unor adulți drepți, buni și corecți, educatori de vază ai tinerei generații.
Foarte ciudat, mie nu mi-a părut deloc rău de ce-am făcut și nici iertare nu mi-am cerut, oricât au insistat la școală să mă convingă n-am mârâit nici măcar “pardon”.
Mama nu mi-a cerut nimic, nici măcar adevărul meu. A doua zi, după ce o făcuseră să plângă în cancelarie, în drum spre casă, mi-a zis doar atât: “iart-o cândva, dacă nu poți acum. Și iartă-te și pe tine.”
București, 8 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro
“Un om fericit descifreaza el ceva în întinderile marine? Ca şi cum marea ar fi făcută pentru oameni! Pentru aceştia e pământul, acest amărât pământ … Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într-o armonie voluptuoasă şi sfâşietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor.” – Emil Cioran
În toate gândurile și reprezentările mele poetice despre o Ea devastată, pierdută – o vom boteza pre numele ei Tristețea, să pot astfel să-i dau consistență, una reală -, imaginea ce mi se conturează în minte este a unei femei șezând în mijlocul mării, într-o lume complet goală.
Are umerii dezgoliți și căzuți, picioarele adunate timid unul lângă celălalt și mâinile împreunate, blânde și moi, i se odihnesc mâhnite în poală.
Privirea îi este captivă în labirintul unei pânze de păianjen, absentă și senină, iar de colțurile gurii îi atârnă un zâmbet spart, plin de compasiune și năucitor de cald.
Totul în atitudinea ei sugerează liniște, o împăcare absurdă cu o soartă tiranică în mâinile căreia nici măcar nu se mai simte prizonieră, ci doar inutil și pe deplin liberă.
Stă și așteaptă în pace orice i-a hărăzit soarta și urmează să se întâmple imediat, chiar în clipa ce o va ajunge prea iute din urmă.
Niciun fel de acțiune nu pare a se naște fie și măcar în mintea ei, pentru că în faptă ar fi imposibil, Tristețea este pur și simplu încremenită. E mută și surdă la tot ce-ar putea-o aduce înapoi, printre noi, e pierdută în gânduri și vise numai de ea știute.
Îmi imaginez că ascultă doar valurile și țipetele pescărușilor, muzica mării e greu de ignorat chiar și de către ea.
Stă în mijlocul apelor, ca și cum țărmul ei iubit în care-și răsădise rădăcinile cândva, transplantându-se dintr-o viață prea lipsită de orizont într-una sălbatică și idilică a dispărut, s-a scufundat, iar ea a rămas în aceeași poziție, plutind deasupra lui. Pe vecie.
*
În toate gândurile și reprezentările mele apoetice despre o Ea devastată, pierdută – o vom boteza pre numele ei Tristețea -, o întâlnesc peste tot în drumurile mele prin lume: e lângă mine, zi după zi și surâde cald, de parcă toată afecțiunea de care nu a avut parte în viață i s-a transferat pe buze, să aibă ce dărui celor la fel de nefericiți ca ea.
Uneori își trimite patima către o siluetă masculină ce pleacă spre depărtări fără să privească în urmă, spre poarta unde Ea a rămas singură. Poate va reuși cu puterea dragostei ei să-l oprească din drum. Inutil efort, calea de întoarcere se închide în urma lui.
Sau așteaptă zgribulită, ținând de mână un copil bălai, bine înfofolit, într-o stație de tramvai dintr-o iarnă cu zăpadă prea multă și ger înțepător.
Am fixat-o cu privirea și într-o biserică, stătea în genunchi în fața unei icoane, cu ochii înălțați către cer și mâinile împreunate într-o rugă adâncă, fără de odihnă. Una ce-ar putea primi răspuns, numai să nu ajungă prea târziu.
Am văzut-o și într-o vară, se plimba alene la malul mării ținându-și șalul în jurul umerilor, scrutând depărtările precum odinioară femeile piraților. Așteptând o corabie ce nu va mai găsi nicicând un adăpost într-un port.
Altădată m-am ciocnit de Ea pe stradă, își fixase ochii pe asfaltul deformat și gri, plimbând absentă un cățel deloc serios, uitând că viața se întâmplă exact lângă ea, în jurul ei.
Și pe holul unui spital am găsit-o. Rezema un zid murdar, își ținea o mână adunată peste gură și ochii îi alergau neliniștiți spre toți oamenii în uniformă ce se foiau înspre orice direcțiile.
Iar în fața unei cruci albe era tot Ea. Aprindea în liniște o lumânare, să-i fie strălucire la drum nou omului drag plecat dinainte de vreme în amintire.
*
Am întâlnit-o peste tot, Tristețea era prezentă la fiecare pas. Ca și cum lumea ar fi fost numai a ei, ca și când ar fi avut liberă trecere oriunde ar fi vrut să ajungă, ca și cum ar fi înghițit, balaur nesățios cu șapte capete și șapte guri, toată fericirea.
Dar, de fapt, lucrurile sunt mult mai simple: s-ar părea că Iubirea nu mai locuiește aici. Iar noua locatară și-a intrat pe deplin în drepturi.
București, 25 martie – 3 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu
Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro