Bilete către nicăieri

 

 

“Binecuvântate fie eșecurile! Lor le datorez tot ce știu.” – Emil Cioran

 

 

Toate dorințele noastre călătoresc, cu sau fără de bagaje dar la braț cu tot felul de speranțe – de cele mai multe ori unele mai absurde decât altele. Cum e aceea cu nemurirea, nu? Și cumpărăm aproape în fiecare zi bilete spre nicăieri, plătind fără să crâcnim prețul anticipat pe care viața ni-l prezintă la decontare. Murim încet în toate clipele pe care le traversăm scrutând un orizont tern, lipsit de strălucirea visurilor noastre pline de avânt, de parcă viața ar fi doar închipuirea de a fi binecuvântați cu minime bucurii și cu majore așteptări.

Ne cumpărăm voiaje înspre stele, dar aproape niciodată către miezul lucrurilor, spre centrul universului din noi înșine – deși nu întotdeauna ajungem la înaltul cerului și nu mereu ne atingem cu mâinile sau cu sufletul ținta, țărmul de mare tânjit cu disperare după naufragiul fiecărei Stea a Speranței.

Ți se spune obsedant, clar, pe silabe: “Stai de-par-te! Nu te a-pro-pi-a!”, de parcă visurile de a fi ard, topesc orice materie vie și orice gând, orice pas făcut înspre împlinire. Iar asta e o formă de abuz emoțional, exact ca atunci când oamenii nu-ți sunt nimic mai mult decât ceea ce te fac și cum te fac să te simți, dar pretind de la tine luna de pe cer. Și sfâșiat între neputință și disperare, asculți întocmai îndemnuri care nu fac decât să sporească haosul tău existențial, fără să ajungi oricum să împlinești nici măcar ceea ce ți se cere imperios, darmite ceea ce-și dorește din răsputeri sufletul tău..

Dar cine vine să-ți spună că în drumul către menirea ta, către bunătate, către împlinire, către frumusețe și vis trasformat în realitate ai nevoie fără de tăgadă de adevăr, recunoștință, iubire, lumină și iertare? De sinceritate și dragoste de bine, de înțeleaptă alegere pentru misiunea ta? Nu, nu prea vine nimeni să o facă, pentru că mulți nu știu care este esența divină a trecerii noastre prin viață. Și de cele mai multe ori pentru că oamenii confundă verbul “a fi” cu “a avea”, răspunzând aproape invariabil la întrebarea “Tu cine ești?” cu “Eu am”…

Nu. Nu avem. Nu deținem. Doar suntem. Iar în urma noastră poate rămâne iubire cu o singură condiție: să fim iubire. Să fim adevăr și lumină. Tu ești? Tu cine ești dincolo de zbaterea ta de zi cu zi de a acumula? Câtă iubire, lumină și adevăr îți curge prin vene laolaltă cu sângele? Și de fapt câtă minciună, arivism, trădare, lăcomie și indiferență răspândești în lume, punând o piatră de hotar definitorie între tine și ceea ce va conta odată ajuns la destinație?

Dar atunci când cumperi biletele către nemurire, omule, nu uita că mesajele pe care le trimiți în Univers se vor întoarce precum un bumerang exact la tine, în viața ta. Fii în miezul tău ceea ce-ți dorești să ți se întâmple și vei avea parte de tine multiplicat până la Bine. Astfel nu vei alege să ai, ci să devii.

Nu paria pe calea ușoară, dar îndreaptă-ți toate speranțele și luptă pentru a ajunge pe Calea Adevărului.

Nu alerga după materie, pentru că spiritul se va îndepărta de tine lăsând cât mai mult loc liber bucuriilor de suprafață, lipsite de valoare și profunzime.

Nu te urca într-un carusel de bâlci plin de amețitoare amăgiri, fandoseală, șmecherie și poleială, vei coborî la final într-o viață cu sclipiciul sărit exact în locurile esențiale și care, astfel, va ieși în evidență jenant precum unghiile unor pretinse doamne, gheare scociorâtoare decojite de lacul strălucitor.

Nu apleca urechea la vorbăria plină de viclenie și văicăreala fără cap și fără coadă care ți se insinuează perfid în urechi, viața ta este mai mult decât o bârfă ieftină și o minciună nemiloasă, nerușinată și croită prost.

Nu-ți învrăjbi semenii și nu-i ridica pe unii împotriva celorlalți, pentru că atunci când semeni vânt, nu vei culege decât furtuni care te vor lăsa în urmă devastat și din ce în ce mai singur.

Nu săpa groapa altuia, pentru că, din fericire, pământul e rotund precum roata iar legile fizicii și ale principiilor morale rotesc întâmplările independent de voința ta – asta înseamnă că hăul te va ajunge din urmă mai devreme sau mai târziu și se va căsca fix sub tălpile tale.

Nu-ți așeza pe chip măști făcute să încânte ochi care nu știu cum să privească, negura se va risipi la un moment dat și vălul se va ridica chiar și de pe cea mai încețoșată și naivă privire.

Nu-ți îmbrăca neputințele în straiele urii, nu e nimeni vinovat în afară de tine pentru limitele pe care nu le poți birui, nu te răzbuna pentru tot ceea ce nu ești pe cei care sunt exact ceea ce visezi tu că ai merita să fii.

Nu te erija în Judecătorul Suprem al existenței altora – nu ești decât un bulgăre de tină care și-a uitat apartenența la neant.

Nu-ți trăda aproapele, Iuda, vânzătorul și iubitorul de arginți s-a ascuns bine printre apostoli, dar a sfârșit prin a fi exact cine era în adâncul său: o ființă nedemnă, de ocară peste veacuri.

Nu mai împroșca cu venin înspre cei pe care-i consideri mai slabi și mai lipsiți de noroc decât tine, nu face rău cu bună știință, amintește-ți că cine ridică sabia, de sabie va pieri.

Și mai ales amintește-ți mereu, omule, de legea atracției universale, de faptul demonstrat că întodeauna vei chema înspre tine exact ceea ce trimiți înspre alții, iar biletele către nicăieri pe care ai dat din coate ascuțite ca lamele de pumnal să le obții, nu te vor purta spre libertate ci doar înspre o altă robie, cea a vinovăției fără de sfârșit și fără de iertare, a singurătății sau a falselor prietenii, a îndepărtării de ceea ce ți-a fost dăruit ca misiune: bunătatea sufletească fără de rezerve, iubirea, lumina și adevărul.

“Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.” – nu ar fi păcat să fi trecut prin viață și să nu fi înțeles nimic din ceea ce ne-a spus Petre Țuțea?

Și atunci fii. Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină. Gândește-te că ești o coală albă, pură, pe care ai libertatea să o așezi în mașinăria de scris a eternității și să tipărești acolo, pe ea, o proclamație despre ființa pe care a plămădit-o Dumnezeu cu tot ce e mai bun și frumos pe lume. Un manifest despre tine.

Nu rupe niciodată puntea dintre tine și El. Altfel te vei trezi condamnat să rămâi un suflet etern rătăcitor, pierdut fără scăpare și fără putința de a zări vreun Far al Bunei Speranțe la orizont. Un călător singur și neiubit printre cei pe care i-a nesocotit, pe care i-a lovit, pe care i-a înșelat, i-a mințit, i-a prigonit, i-a vândut, de care s-a folosit și pe care i-a înjosit cu o aroganță pe care a crezut-o a fi calitate umană, nu blestem.

 

București, 22-25 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

 

Noli me tangere!

th-5

Dacă mă placi, atenție mare. S-ar putea să fii acuzat de servilism. Dacă se întâmplă să fii în asentimentul meu, idem. Dacă, dintr-o regretabilă eroare, gândești asemeni mie, fii cu băgare de seamă: unii s-ar putea să te arate cu degetul, ești un om fără coloană vertebrală! Nu cumva să îndrăznești să te bucuri când sunt fericită, pentru că în secunda imediat următoare vei primi zăhărel din partea celor ce te-ar dori plin de venin împotriva mea și te vor îndemna elegant să…marș!

Te conjur să nu ieși cu opiniile tale pro happiness din rândul gloatei excitate de ștreangul pe care mi l-au ridicat plini de zel și de ură în piața publică, nu te detașa de ei, riști să fii târât de păr prin tot glodul aceleiași piețe, înghiontit și scuipat.

Fii de acord cu ei, atunci nu te va mai blama nimeni, abia atunci vei fi o persoană verticală. Nu te încăpățâna să crezi în propriile tale principii. Dacă vor fi aidoma celor ale mele, vei fi etichetat ca lingușitor. Mai bine batjocorește cum și ce e de ocară pentru cârd, aliniază-te celor ce aleg să facă rău pentru că e mai ușor decât să facă bine sau decât să stea în calea vântului. Alege calea ușoară, o viață ai, fii unul din adunătură, ce e individualitatea? Personalitatea de haită, acesta e răspunsul câștigător. Pentru că e mai simplu. Calea cea dreaptă, gândirea cu propriul tău creier și conformă sentimentelor tale nu-ți umflă conturile și nici nu te cocoață pe vreun tron.

Nu-ți apăra prietenii, nu te pune chezaș pentru onoarea lor, pentru dreptatea și pentru fericirea lor și a ta va fi împărăția nu a Cerului, ci una mai presus de El: a societății în care viețuim.

Nu te așeza de-a dreapta adevărului, mai bine ar fi să minți, eventual să vinzi ceea ce plăsmuiește mintea-ți în orele când viața senină a altora nu te lasă să dormi.

Nu cuteza să-ți spui părerea, una contrară curentului stârnit de unii. Te va târî în vâltoarea lui și te va îneca.

Stai într-un loc cât mai călduț, ferește-te cât poți de pârjolirea dreptății pe care o lasă mereu în urmă nimicnicia omenească. Nu-ți va fi mai bine, etic vorbind – dar asta e o discuție pe care o voi purta cu cei morali – doar îți va fi comod și-atât.

 

Așadar, fii rău. E musai să minți, să născocești, iar apoi să-ți prezinți veninul ca adevăr de netăgăduit. Dacă vezi un om fericit, mergi și omoară-i zâmbetul de pe buze. Dă-i pumni peste gura aia surâzătoare până n-o să-i mai rămână nicio urmă de bucurie pe obraz, până seninul i se va fi transformat într-o mască a durerii. Nu te gândi la nimic în afara pustiului din inima ta și nu încerca să-l umpli cu omenie sau cu vreo faptă curată și dezinteresată. Fii cât poți tu de infect, jignește, insultă, calcă în picioare, măcelărește. Iar la final, zâmbește. Ți-ai făcut numărul, ai mai trăit o zi în care te-ai urcat cu picioarele pe careva. De obicei pe o furnică, nicidecum pe vreun elefant. Dar tu nu faci diferența, te simți bine și-atât. Ești învingător.

 

Nici măcar nu trebuie să mă crezi când îți spun că deșertul din inima ta va fi și mai arid, mai sterp și că nicio ploaie nu-l va mai uda vreodată. Chiar nu contează, tu oricum nu înțelegi că așa cum ți-ai ales să fii – poate pentru că așa ești tu, poate din lașitate ori poate pur și simplu pentru că e mai simplu -, te va îmbolnăvi, iar la final îți va ucide spiritul. Dar pentru tine, ce va să vie nu are importanță, e un timp mult prea îndepărtat. Iar tu nu crezi oricum în poveștile acelea în care, mereu, când totul se va fi isprăvit, binele a învins răul, acelea sunt bombonele de îndulcit fierea celor ce cred într-o amară iluzie precum speranța. Tu crezi doar în satisfacția momentului, tu crezi doar în tristețea pe care ai reușit să o aduci, acum, învingătorule, în ochii celor pe care ți-ai exercitat talentul de a strivi. În aplauzele gloatei.

Fii în rândul lumii, nu cumva chiar să și uiți atunci când pretinzi că ierți, ferească sfântul să înțelegi ori să accepți diferențele fundamentale ba chiar și pe cele neesențiale dintre oameni. Nu cumva să fii convins că viața altora le aparține exclusiv lor, amestecă-te, dă-ți cu părerea, arată cu degetul, joacă rolul Judecătorului Suprem și emite edicte. Dar, pentru asta, omite adevărul, sari peste partea aceea unde iertarea menține talerele balanței într-un echilibru perfect și nu moare în afara uitării. Rătăcește în cel mai minuscul buzunar al ființei tale truismul că toți am venit pe lume și vom pleca spre stele în același fel. Și lasă-l acolo! Răzbună-te, așadar, pentru frică, pentru neîmplinire, pentru panică, pentru nefericire, pentru ratare, pentru neputință, pentru singurătate, pentru pierderi, pentru nevolnicie, pentru durere, pentru lacrimă, pentru netrebnicie, pentru suferință, pentru lipsuri, pentru nevolnicie. Pe alții. Chinuie-i pe ceilalți, de obicei pe cei ce-au reușit să-și învingă câteva slăbiciuni, niscaiva spaime, poate chiar toate furiile. Ori măcar o bună parte dintre ele. Și au rămas neclintiți în furtună, la marginea unei societăți care nu s-a deranjat niciodată real, nu declarativ, pentru aproape.

 

Fii cum decizi tu că vrei să fii.

Dar dacă alegi să nu crezi în mine, stai la o parte.

Nu mă atinge! S-ar putea să te molipsești de tot ceea ce nu ai ales să fii. Și astfel, visul tău de a fi diferit de mine se va nărui ca un palat ridicat pe nisipuri mișcătoare.

Și-mi vei fi aidoma.

 

București, 3 – 22 ianuarie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Celor vrednici de milă

rain_and_tears_by_voltuzaidi-d5j2yl3
Nu trebuie să devii niciodată tiran, nici în dragoste, nici la birou și nici în prietenie. Nici pe scara blocului unde locuiești și nici în familie. Nici măcar în distanța regulamentară pe care încerci să o impui celor pe care nu-i agreezi.

Nu poți dicta altora după bunul tău plac, trecând peste sentimentele lor. Încearca să te porți cât mai firesc și să urăști cât mai puțin spre mai deloc, că ura, așa cum știm cu toții, e apanajul oamenilor slabi, nefericiți, neiubiți – știți cum arată genul acela de ființă. Exact, e omul acela pe care-l dorești cât mai departe de tine și cât mai în afara vieții tale, e cel ce trăiește într-un veșnic lamento la adresa tuturor și niciodată la adresa sa, eternul nemulțumit, ființa care se consideră mai importantă decât toată omenirea la un loc. E cel ce se insinuează parșiv în existențele celor din jur, cerșind la început doar un pic de atenție, ca mai apoi să înceapă, acaparator și viclean, să pună monopol pe absolut tot ce-i face ademenitor cu ochiul și să anuleze tot ceea ce nu-i este pe plac ori nu-i cântă lui – chiar și fals, nu contează –, în strună.
Nu știu voi, dar eu am întâlnit soiul acesta detestabil de om mai mereu, se pare că mama lui, ca și cea a proștilor, e veșnic gravidă și nu încetează să-l lepede pe lume non stop, cu încăpățânare, speriată, probabil, să nu-i dispară rasa.
Știu, unii vor spune că sunt rea, dar nu sunt, crede-mă, cititorule. Sunt doar Stan Pățitul și atunci, pur și simplu, nu pot să mă prefac a fi oarbă când văd prea bine viața, a mea și a altora, cât și ființele mai puțin benefice care o populează. A fi realist și a observa, nu înseamnă intoleranță sau judecarea aproapelui, ci doar analiză pură din care fiecare poate trage orice concluzie îl duce mintea.
Și, ca o dovadă că nu e în intenția mea să jignesc pe nimeni, pe acest om îl voi numi…absolutist. Un fel de autocrat, să zicem. Ce mai, un dictator, ca să ne înțelegem.
Și-am întâlnit prin peregrinările mele printre oameni și vieți prietenul absolutist, iubitul sau iubita absolutistă, colegul, șeful, șefa, vecinul, vecina, soțul, soția, ba chiar și străinul – toți absolutiști, niște adevărați satrapi în micul lor univers. I poveri diavoli, cum zic italienii, evident insultător. În fapt, doar niște mărunți aghiuță vrednici de milă, cum ar zice un om din satul din Bărăgan unde visez să-mi duc zilele.
Când intră în viața ta, dincolo de ideile general valabile de mai sus, acest fel de om nu se descalță de bocanci, ba uneori, adițional, e bine echipat și cu niște super colțari din aceia de escaladă grea, pe ghețari. Și ți-i înfige direct în inimă, așa, ca să se ancoreze cu nădejde, ca să simți, să nu care-cumva să nu știi cine e șeful de la bun început.
Pe urmă încep edictele, un fel de decrete cu caracter imperativ. Primul ar fi acela cu “cine nu e cu mine, e împotriva mea”. Odată stabilită regula principală, urmează cele derivate din aceasta: “aprobă-mă și când bat câmpii, râzi pentru că mie mi se pare amuzant, plângi pentru că eu toc ceapă la 5 kilometri de tine, nu mai vorbi cu X pentru că X nu vorbește cu tanti-mea Y, sari peste Z pentru că Z a sărit-o cândva pe soacră-mea la coadă la pâine.” Și tot așa mai departe, cititorule, ai înțeles perfect ce vreau să subliniez.
Dar vine și ordonanța aceea în care “nici măcar nu ai existat înainte de a mă fi cunoscut pe mine”. Aici, deja se strânge lațul bine de tot. Ființa-dictator începe să-și țeasă pânza de păianjen veninos în care te va prinde fără de scăpare…

*

“Ai mai iubit cândva?!?! Nu, nu ești obraznic, nu, nu, nu m-am supărat, dar doar pentru că habar nu ai ce spui. Ești de-a dreptul inconștient, îți zic Eu, tu nu ai iubit nicicând până azi. EU sunt Alfa și Omega Iubirii, iar tu, dacă stau bine și mă gândesc, nici măcar nu ai respirat până nu m-am milostivit Eu să apar în calea ta. O zi cu Mine face cât 50 de ani de-ai tăi de până la Mine, de fapt, tu te-ai născut acum, când ai făcut cunoștință cu Mine. Tot ce-a fost înaintea mea, am zis: NU EXISTĂ.
Doar Eu contez și, te rog frumos, lasă-mi plăcerea să-ți resoftez existența, să-ți anulez fiecare sentiment trăit până la Mine, dă-mi voie să te iau și să mă împroprietăresc cu tine împotriva voinței tale și să mă fac stăpân absolut peste tot ce e legat de tine. Prietenii tăi să devină ai Mei până voi putea să-i elimin din preajma-ți și cine dă semne dinainte că nu m-ar vrea, să fie ras de pe suprafața pământului pe care, la un moment dat, o să constat că nu mai am nici Eu loc de Mine, așa o să mă lăbărțez peste toate.
Mă pot chiar înstăpâni – și o vreau, și o fac deja! – și peste bunurile tale, să fiu legatar universal al amintirilor tale, al bucuriilor și secretelor tale, peste toate trăirile tale pe care sunt gelos de moarte și pe care, urându-le cu patimă, le voi distruge. Îmi voi atribui cu de la mine putere toate drepturile asupra ta și vai, cui va îndrăzni să se apropie, indiferent cine-ar fi!
Uneori, dacă mai există cumva din trecut o dovadă vie că ai ființat înainte de Mine, să zicem una cu ochi și sprâncene de la o fostă sau un fost, mă voi ocupa și de ea, fie fată sau băiat, mic sau mare. O să-i arăt eu cine sunt, o să mă fac bine înțeles și foarte clar. Voi începe prin a înlătura de lângă tine acel ghem de om, prin a-l alunga, prin a-i interzice chiar accesul în preajma ta. Te voi convinge că, de fapt, seamănă la rele cu ex-ul/a, ori că, cine știe, poate că, hm…nici nu-i rupt din carnea și sângele tău boțul ăla de om, chiar dacă arată exact ca tine de parcă ați fi gemeni, nu copil și părinte.
Iar uneori, când va fi cazul, voi alunga definitiv viața născută din tine, încercând să o fac să plece chiar și de lângă sicriul și mormântul tău, atunci când tu, omule, prea bolnav, obosit și trist, vei dori, plecând în alte lumi, să scapi de toate și, mai ales, de o astfel de iubire bolnavă ca a Mea. De blestemul clipei când m-ai cunoscut pe Mine, aparent un om ca și tine, dar care nu a suportat să știe că ai fost fericit înainte de El, că ai procreat fără El, că ai descoperit o lume frumoasă în care El nu exista, că ai râs și ai plans fără El, că ai iubit pătimaș și ani lungi o altă ființă și nu pe El, că ai ascultat muzică fără de El, că ai adorat marea fără de El. Că ai FOST dincolo de El.”

*

Evident, omul mișel descris mai sus, nu numai că a făcut parte din viața mea, dar este cel ce mi-a pus sufletul, zic eu nemuritor, la cea mai grea încercare. Și nu știu nici când și nici cum să fac să pot să-l iert, cândva, în această viață. Dacă vă mai amintitți, este dorința cu numărul 100 din lista mea cu visuri de împlinit până la capătul drumului.
Ei bine, omul acela mutilat sufletește a fost o femeie. Dar ce zic eu, este încă, pentru că trăiește. Astăzi, presupun că are părul albit de ani și inima la fel de împietrită ca în timpurile în care-mi sfărâma zi de zi sufletul de copilă, de adolescentă și, mai apoi, de tânără femeie.
Ca atunci când nu-l lăsa pe tatăl meu să se vadă cu mine, obligându-ne la întâlniri interzise de ea, prin parcuri străine, pe sub ploi nesfârșite, ca doi oameni ai nimănui, prea triști să mai știe că-și aparțin unul altuia, prin sânge.
Ca atunci când îmi spunea, cam pe la 4 ani, undeva, într-o cameră străină și mică, insinuant, cu voce tânguitoare, cum că tata ar bănui că nu sunt copilul lui, dar că ea, în bunătatea ei infinită, încearcă să-l convingă că n-ar fi așa, dar prea semăn la viclenie cu mama, de aia tata nu mă iubește.
Sau ca atunci când, la 13 ani, am sunat la ușa tatălui meu la 6 dimineața, după o călătorie de o noapte întreagă cu trenul, venită plină de bucurie de la 400 de kilometri distanță, la București, cu acordul mamei ce mă urcase încrezătoare în tren și la invitația tatălui meu să-mi petrec vacanța cu el. Deși tata nu mă așteptase la gară așa cum îi promisese mamei, deja speriată să fiu singură într-un oraș așa de mare și străin, mi-am luat inima în dinți și m-am descurcat, am întrebat cum să ajung la adresa lui, și-am ajuns. În pragul ușii care s-a deschis erau amândoi, tata și ea. El avea capul aplecat, cu bărbia în piept și privirea în pământul pe care, cu siguranță, îl implora să-l înghită. Iar ea, lângă el, trufașă, agresivă, stăpână absolută, măreață în fața unui copil, privindu-mă drept în ochi, mi-a scuipat în obraz cu o răutate unică, decisiv: “marș de la ușa mea, nenorocito, ce cauți să intri în casa mea, vagaboando?! Marș la mă-ta, cerșetoareo!”.
Vă spun iar, eu aveam 13 ani. Și mi-a fost îngrozitor de milă de tata.
Și-am plecat, după ce femeia despotică mi-a trântit o ușă în nas de s-a cutremurat tot blocul.
Am rămas speriată și plânsă într-un oraș străin, un copil singur, pe străzi, fără să înțeleg ce-am făcut și unde am greșit și dorindu-mi doar să mor, să pot să uit astfel capul tatălui meu, plecat de frica sabiei.

*

Când voi reuși să o iert pe femeia aceasta de o neomenie cum nu mi-a fost dat prea des să întâlnesc deși, din păcate, semne asemănătoare răutății ei am recunoscut și în alți oameni întâmplați în preajma mea, atunci voi fi cu adevărat bună.
Când voi putea să uit și cum a încercat să distrugă crucea de pe mormântul tatălui meu sub ochii îngrijitorilor de la cimitir, doar pentru că era ridicată de mine în memoria tatălui meu, atunci voi ierta.
Când voi putea să uit și că, grație ei, fără pic de respect pentru ultima dorință a tatălui nostru, nu am avut, nu am și nici nu voi avea vreodată o soră, că unica mea moștenire primită de la tatăl meu este doar un nume și nici măcar o fotografie – în afara celei primite în dar la 47 de ani de la sora tatei și de la verișoara mea -, atunci mă voi fi transformat în înger.
Acum, sunt doar om. Și, în răutatea mea, încă-mi doresc să rămân așa. Nu vreau să iert. Nu vreau să pot să iert. Pentru că nu e drept să iert.

 

București-Urziceni, 25-26 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Nu sunt perfectă

521_78a01dfc71bb408e866d08076a66cb1b

Mărturisesc fără să preget un păcat ancestral al ființei mele: judec. Da, și eu, că doar n-oi fi perfectă. Din păcate.
Oricât mă căznesc să iau lucrurile și oamenii exact așa cum sunt, acceptându-i exact pentru ceea ce pot fi și doar iubindu-i, nu mă pot opri să nu-i pleznesc, în analitica și neascultătoarea mea minte, cu câte-o caracterizare, păcătoasă taman prin ea însăși.
“E bun, e nebun, e rău, e egoist, e ciudat, e tembel, e răutăcios, e de neînțeles, e afurisit, e prost, e nemernic” – este și iar este în toate felurile, dar alea rele. De parcă semenii mei ar exista doar ca să nu-mi fie niciodată pe plac și pentru ca întotdeauna, la înfruntarea asta nedorită fățiș de niciuna dintre părți, să iasă unul măcar un pic învingător iar celălalt o idee șifonat. Boțită, de obicei, va fi de cele mai multe ori partea adversă. Slavă Domnului, nu întotdeauna, ar însemna să fiu un monstru! Mi-a mai rămas o urmă de conștiință să-mi recunosc măcar trei-patru greșeli din zece, un procent infim, dar un pic mai bun decât nimic.
*
Mama mi-a spus mereu să nu judec ca să nu fiu judecată. Credeți că am înțeles ceva? Nici vorbă. Crescând, îi replicam tot timpul: degeaba nu judec eu, alții tot mă judecă neprietenos pe mine. Și-i dădeam înainte cum mă tăia capul, de parcă asta era ideea de bază, nu dragostea și înțelegerea pentru aproapele nostru cel supus greșelii.
Nu mi-a trecut nici acum, mă mai surprind amestecându-mi nasul în metehnele altora, uitând că la poarta mea zace încă pisica moartă. Ridic pietre, încă, din când în când, împotriva fărădelegilor altora și închid ochii cu fățărnicie atunci când încalc eu, judecând, poruncile toleranței și ale bunătății sufletești. Așadar, cu ce sunt eu mai bună ca păcătosul spre care îmi îndrept acuzator degetul? De ce trebuie să mă aburc pe defectele altora, nu cumva ca să tronez eu în vârf (între noi fie vorba, poate mai defectă fiind ca cei ce mi-au intrat în vizor)?
Și dacă tot o fac, erijându-mă în Judecătorul Suprem, însușindu-mi abuziv prerogativele Sale, nu mai bine aș încerca să exersez înțelegerea, dragostea și iertarea care-I aparțin pe de-a-ntregul tot Lui?

 

București, 7 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro