Femeile care nu mă reprezintă

 

 

Am o problemă cu femeile rele. Știți genul acela de femeie căreia îi iese veninul prin ochi? Specia aceea căreia nu i-ai greșit cu nimic – e un fel de-a spune, ai greșit totuși, pentru că i-ai intuit mocirla din suflet – și totuși te-ar sfâșia dacă legislația n-ar fi dotată cu botnițe? Special legat de astfel de creaturi, spuneți-mi dacă voi, ca femei, ați întâlnit vreodată surata aceea care te insultă numai când se uită înspre tine și care ți-ar măslui toate noroacele – mici, puține, nu contează! -, numai pentru a-ți ucide zâmbetul? Eu da, nu deseori, spre marea mea șansă, dar e suficient fie și măcar o dată-n viață, doamnele de acest fel fac aproape cât toți dușmanii mici și mari luați la pachet.

Ei bine, problema nu e că sunt rele doar cu tine, adevărata nenorocire este că acestea sunt pur și simplu rele. Rele cu oricine și, mai ales, in the end of the day, cu precădere sunt rele cu ele însele. De aici, fără ca măcar ca ele să înțeleagă, vin de fapt și frustrările lor adânci și nefericirea, neîmplinirea și lipsa a tot ceea ce e curat, minunat și cu adevărat binecuvântat în viață: o relație normală și sinceră cu oamenii din jur și nu în ultimul rând cu ființele de același gen cu ele: femeile.

N-ar recunoaște pentru nimic în lume că suferă de ipocrizie cronică, dar argumentează în schimb, palid și neconvingător, că omenirea e plină numai de farisei iar ele s-au dat după ceilalți, altfel n-ar fi supraviețuit – cunoașteți genul, da?

Femeile acestea se consideră superioare tuturor și oricui, n-au scrupule pentru a-și atinge scopul, n-au nicio ezitare dacă mijloacele de care fac uz până la capătul drumului nu sunt tocmai ortodoxe. Pentru că dacă au strivit în calea lor alte ființe, asta e doar o lege a naturii unde peștele cel mare îl înghite pe cel mic, iar ele, de acolo, de sus, din cerul pe care în complexul de supraom pe care și-l arogă ba chiar și-l revendică cu tupeu, pot. Orice. Și forța asta merge exercitată asupra oricui, oricând, indiferent de motivație.

Adevărul e că femeile acestea suferă. Pentru că niciodată n-ar recunoaște că ele poartă întreaga vină pentru propriile lor erori și se simt fără de prihană atunci când, ulterior, plouă torențial cu bobârnace peste capetele lor și pe care viața le revarsă peste cocurile lor cu generozitate – ca plată post factum. Ori, poate, pentru că prin mimetism viețile lor ajung să se identifice cu ceea ce poartă în inimi, instinctul îndreptățindu-le să creadă că asta le va servi la autoapărare și fără să înțeleagă că agresorul principal din viața lor sunt chiar ele însele. Pentru că Universul este echilibrat perfect și întoarce către fiecare dintre noi exact ceea ce purtăm în inimi, exact ceea ce dăruim, exact ceea ce suntem. La urma-urmei, exact ceea ce merităm.

Așa și cu noi ceilalți, nu este niciun fel de blestem ancestral ceea ce ni se întâmplă –  nu vorbim despre lucrurile care țin de cursul firesc al vieții -, ci doar o consecință firească a ceea ce am risipit pășind în trecerea noastră prin viață: zâmbete sincere, petale de trandafiri sau cuie și lame ascuțite de cuțit. Pășim așadar pe ceea ce am semănat și construit: iarbă presărată cu flori fragile și delicate de nu-mă-uita sau mlaștini alunecoase, nisipuri mișcătoare și hățișuri pline de capcane perfide.

Am cunoscut cândva o astfel de femeie. Inteligentă peste medie, nu cea mai frumoasă dar nici cea mai urâtă din lume, cu realizări mărunte, aproape inexistente, și cu ghinioane de mare anvergură. O ființă cât se poate de obișnuită fizic vorbind și care-ar fi putut fi chiar plăcută dacă ochii ei otrăviți nu ar fi îndepărtat imediat din preajma-i orice om care știa să citească în suflete. Cum nu toți avem acest al șaselea simț, unii s-au apropiat chiar nepermis de mult și sigur că și-au ars aripile îngerești, dar asta e cu totul și cu totul altă poveste, una deloc agreabilă și pe care nu are rost să v-o spun acum și aici. Dar alții, printre care și eu, în ziua aceea am stat la o parte, mulțumesc Domnului! Pentru că din prima clipă când mi-am îndreptat ochii înspre ea, m-am lovit de o privire sfredelitoare, plină de acreală și suficiență. Și cum ar fi putut să-mi placă felul în care mă privea pe sub gene, cu viclenie – cu o superioritate care nu-și avea locul și rostul în ambianța prietenească în care s-a produs prima noastră întâlnire și unde se presupunea că suntem toți egali și fără niciun fel de gânduri ascunse unul față de celălalt? Mi-a înțeles imediat pasul înapoi și dorința de a mă îndepărta de ea cu viteză și nu mi-a iertat-o. Probabil că și în ziua de azi consideră că eu ar fi trebuit să joc cu diplomație rolul omului de lume și să mă fi apropiat orice i-aș fi citit în inimă – pentru că ea știe prea bine ce gândea privindu-mă – iar pentru că nu am făcut-o, m-a urât din prima clipă. Pentru că nu i-am acordat atenția superioară pe care ea încercase să-mi sugereze că o merită înaintea celorlalți, pentru că nu m-am lăsat păcălită de vicleșugurile ei, pentru că nu m-am lăsat cucerită nici măcar de inteligența ei etalată ostentativ – semn de imensă prostie după părerea mea. Ce să spun legat de asta ca să înțeleagă? Doar că eu prefer de o mie de ori un prost sincer, unui șarpe cu ochelari – intelectual, deh! Prefer un om cu mai puține foi sub care-și ascunde sufletul, prefer un om nefericit unuia ce-și joacă împlinirea în mod fals. Prefer simplitatea și căldura unui dialog onest între suflete, unde niciunul nu e mai presus de altul, unde nimeni nu are ceva de demonstrat celuilalt și lumii întregi, prefer oamenii lipsiți de fățărnicie, oamenii care zâmbesc cu toată ființa lor, fără gânduri ascunse încolțite în ochi care se furișează cu perfidie. Iar de la o femeie cer infinit mai mult de-atât. Pentru că poate. A fost creată să fie bună…

Cândva, cineva care se credea mai deștept decât mine și cred că pe alocuri chiar și era, mi-a aruncat ofensator, în plin obraz, o zicală plină de subînțelesuri: “Decât cu prostul la câștig, mai bine cu deșteptul în pierdere”. Desigur, eu fiind prostul în situația respectivă. Ok, mi-am zis, ce poți să faci când onestitatea îți este percepută ca prostie iar ipocrizia este ridicată la rang înalt, pe aceeași treaptă cu inteligența? Cine dorește, să stea atunci lângă cei deștepți (a se citi alunecoși, diplomați, ipocriți și farsori) și nu are decât să piardă – pe termen lung, scurt, treaba lui! – lucru care i s-a și întâmplat dealtfel persoanei cu zicala. Iar tu, Carmen, n-ai decât să pleci mai departe, fără să încerci să schimbi ceva din adevărul păgubos altfel și greu de zdruncinat al celuilalt – fiindcă e al lui, e felul său de a vedea lucrurile și nu vrea să accepte că din alt unghi, al tău, ele se văd categoric altfel. Pleacă, încercând să continui să fii același om prost pe mai departe, dar chiar extrem de departe, de cei care gândesc astfel despre tine.

Întorcându-mă la oile noastre, așa mi-am spus în minte și eu când am cunoscut-o pe acea femeie, numai că eu mi-am ajustat proverbul pe măsura mea, pe felul meu de a gândi și de a acționa: “Decât cu deșteapta asta fără caracter în câștig, mai bine de o mie de ori în pierdere cu cei ca mine”. Proști adică, fiindcă-i musai să respectăm cumva și zicala (dar vă invit să citiți ce trebuie: timizi, cinstiți, fără urmă de ipocrizie, cu suflete generoase etc. Da, eu sunt astfel și chiar știu cine și cum sunt, dați-mi voie să fiu mândră de mine. Pentru că pot și am cu ce!).

Din ziua aceea, femeia inteligentă și rea m-a sabotat încontinuu și folosindu-se mercantil de toate mijloacele, inclusiv puterea pe care o avea asupra celorlalți, chiar dacă mulți erau deja lămuriți asupra caracterului ei. Eram mereu “uitată” când era vorba despre vreo listă de promovare, când era vorba despre laude, despre merite, când era vorba despre vreo acțiune de grup. Nu pentru că mi-ar fi fost șefă sau colaboratoare, pentru că nu-mi era absolut nimic, ci doar pentru că putea să mă saboteze de la distanță și mai ales, știu sigur, pentru că era ferm convinsă că eu nu voi afla niciodată. Numai că, știți cum e, uleiul se ridică mereu la suprafață, n-ai cum să-I ascunzi pe fundul apei. Și-am aflat. Tot. Și mai ales că am avut perfectă dreptate în ceea ce o privește, chiar de la prima vedere: era și a rămas rea. Rea tare!

Însă, mă cunoașteți bine, sunt o optimistă incurabilă și nici întâlnirea cu o astfel de muiere nu m-a vindecat de credința că oamenii, în marea lor majoritate, sunt frumoși, generoși, plini de căldură și merită întreaga mea încredere. Femeile în special, ca dovadă că de-o viață întreagă femeile de bună factură mi-au fost mereu prietene sincere și cu adevărat mi-au rămas alături. Sau le-am cunoscut și mi le-am apropiat mereu pe cele bune ca pâinea caldă. Iar confirmarea că nu greșesc mi-a venit chiar zilele trecute, când Sarah Jessica Parker, o femeie faimoasă pe toate meridianele, a înghenuncheat cu o plecăcine splendidă în fața unei alte femei celebre, poate chiar mai cunoscută decât ea: Nadia Comăneci. Recunoscându-i și aplaudându-i acesteia, cu o generozitate de copiat de către multe dintre noi, toate meritele, toată munca, tot efortul și geniul sportiv – fiindcă, nu-i așa, nu vorbim nicio clipă de superioritate. Nu a înghenuncheat în fața unei femei superioare ei, ci în fața unui om absolut remarcabil, în fața fetiței de odinioară ce a scris cu demnitatea, cu munca și efortul ei, o pagină de istorie în gimnastica mondială.

Oamenii de calitate nu se simt niciodată datori în fața orgoliului lor să-i umilească pe alții. Pentru că nu se cred mai presus de nimeni și de nimic pe lumea asta, pentru că înțeleg că este loc sub soare pentru fiecare, deoarece știu că orice om este egalul altuia iar, uneori, există chiar oameni mai buni ca ei în multe privințe. O recunosc, fac o reverență și sunt fericiți că i-au cunoscut.

Bunătatea sufletească a unui om este inegalabilă iar generozitatea sa este de neprețuit. Cheia succesului în viață acestea o reprezintă, chiar dacă drumul nu e ușor și durează. Nu săpând și minimalizând meritele cuiva vom atinge împlinirea, nu insultând printr-un comportament ireverențios, nu călcând pe ceilalți vom ajunge departe, nu ridicând în rang impostura și minciuna doar pentru că adevărul ar așeza oameni pe care nu-i agreăm în locul care li se cuvine. Nicidecum. Ci fiind onești cu toată lumea, inclusiv cu cei care nu ne sunt pe plac – pentru că nu ne-au făcut pe plac -, apropiindu-ne mereu de cei drepți, făcând tot posibilul ca invitabili în universul nostru să rămână mereu doar cei de-o simțire cu noi, nu leprele, nu ariviștii, nu noii Dinu Păturică, nu cei cu venin în ochi și-n inimă, nu ipocriții. Mai ales dacă suntem femei și dacă printre ei, cei răi sau buni, sunt și femei.

Iar atunci când nu ne tratează cu respect și bunăcuviință, când ne insultă și ne agresează, ar fi ideal să nu ne coborâm principiile la un nivel inferior, răspunsul nostru perfect să poată fi doar unul singur: să continuăm să urcăm, să mergem către zările noastre senine, acolo de unde vedem lumea mereu îmbrăcată în lumină. Iar femeile sunt doar o bucurie și numai bunătate, culeg stele visătoare de pe cer să și le prindă în păr și zâmbesc mereu oamenilor și vieții. Iar pe mine doar acestea mă reprezintă.

 

 

București, 12-16 ianuarie 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: The Old Astronomer – Charlie Bowater

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

În Lumină

so_gone_by_galenvalle-d6azl5a
În Lumină

Disperarea neagră se poate împarți în câteva etape.
Prima e suferința. Una în crescendo până devine atroce, inumană ca o ardere pe rug a unui trup viu și plin de forță, ce nu-și dorește să moară și luptă cu înverșunare, dârz, încăpățânat, mândru. Durerea e atât de intensă, încât, o auzi real, poate ușor înfundat, ca pe un vaier lăuntric, de parcă ficatul, stomacul, ochii, plămânii ar striga după ajutor. E o tortură, simți suferința ca pe o despicare sadică, lentă a sufletului și aruncarea miezului său, încă fierbinte, unei haite de hiene hămesite. Până când devine de nedescris chiar și în cele mai pline de substanță dintre cuvinte, până când ajunge carne vie ce se desprinde de pe oasele trupului tău.

Și-atunci ai pășit în cea de-a doua etapă: căderea în gol. Prăvălirea în neant. Cazi, cazi și tot cazi și prăbușirea asta nu se oprește nicicum, cu nimic. Realizezi că îți vei zdrobi capul în picajul ăsta incontrolabil, că-ți vei frânge visele toate, că-ți vei amputa singur, la final, aripile acelea atât de măiastru alcătuite de zei, dar nici că-ți mai pasă.
“Lasă să pic, vreau să cad, să mă duc cât mai jos, să ajung până în fundul pământului, să mă lăfăi în abis ca într-o baie binecuvântată și mângâietoare dintr-un iaz plin de lapte de măgăriță, să mă regăsesc și să mă înalț după alunecarea asta haotică sperând într-o renaștere ca a păsării Phoenix, din iadul durerii să mă ridic și să mă scutur de toate mai frumoasă, mai puternică, învingătoare absolută într-o ipotetică altă viață. Dar numai după ce voi fi atins cele mai întunecate meandre ale nimicului, ale deșertăciunii, după ce mă voi fi purificat în neguri prin uciderea a tot ceea ce îmi seacă azi fiecare curgere de apă vie încă de la izvoare.”

În cea de-a treia etapă intrat, te confrunți cu răzvrătirea împotriva părăsirii tale chiar de către tine întru sfidarea tuturor regulilor morale, cu furia împotriva renunțărilor tale nedemne și lașe. Nu vrei să te lași învins, din genuni te poți sau nu te mai poți scoate înapoi în lumină, iar tu vrei să fii, acum și aici. Și nu te poți bizui pe o salvare miraculoasă după ce ai atins străfundul. Vrei să exiști chiar și atârnat la brațul de oțel al durerii ce te strânge nemilostiv la pieptul ei și te ține captiv la cheremul nepăsării sale barbare. Vrei să te ridici și să o iei iar de la capăt orice ar însemna asta, chiar și o altă suferință, chiar și o altă pierdere. Ba chiar cu prețul oricâtor umilințe cu care ești hotărât să te bați și pe care să cutezi, cândva, a le învinge. Îți amintești că ești plămădit din visuri și iubire, că ai fost frământat de mâinile divine cu un scop pe care nu-l cunoști și pe care, admițând că l-ai afla cândva, poate că nici nu l-ai ști înțelege. Și te poticnești când vrei să te ridici, dar nu te lași, încerci mai departe. Și-ntr-o binecuvântată zi, reușești. Ești iar în lumină.

Ultima etapă este cea despre rănile sădite și-nfrunzite în tine de către disperarea cea neagră. Arată cam ca niște flori ale luminii, cele cunoscute de noi ca a fi nemuritoare, veșnic proaspete chiar dacă timpul le-a călcat în picioare – imortele.
Poți să-ți împletești din ele o coroniță a învingătorilor și să le porți înmănuncheate astfel ca pe un trofeu unic, în lume și-n afara ei, mereu cu tine, ca o cunună de spini pe care ai câștigat-o adunându-ți cu trudă din ape negre toate crucile azvârlite de soartă până ai reușit aducerea lor pe un mal însorit. Sau le poți renega, lăsându-le astfel să-și înfigă în tine rădăcini mai adânci ca viața și mai puternice ca moartea, dându-le voie așadar să te cucerească și să te ocupe ca pe cea mai slabă cetate ce i-a fost dată în dar de înrobiții ei locuitori unui comandant de oști nedemn și comun învingător.

Eu am trăit toate cele de mai sus și am ales.

 

București, 3 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Să vă fie Înviere!

10254035_235130680010575_9194417351250268368_n

Aveam vreo 11 ani când am decis să merg la Înviere. Singură, mama lucra în acea noapte binecuvântată. Iar eu nu acceptam ideea că va trece prin fața blocului cortegiul acela impresionant de oameni cu lumânări aprinse în mâini, iar eu să nu fac parte din el. Mi se părea că doar așa voi fi în centrul lumii și laolaltă cu ea, aveam sentimentul că l-aș supăra pe Doamne-Doamne dacă nu aș onora cum se cuvine sacrificiul Fiului Său, dacă n-aș avea grijă ca Lumina Lui să ajungă vie, întreagă, nestinsă nici măcar o dată în casa noastră, aducându-ne astfel puțină fericire și Iubire.
Îmi aduc aminte cât mă simțeam de singură și abandonată. Mă gândeam la ceilalți copii, frumos împopoțonați, de mână cu mamele si tații lor, mergând la biserică. Nu-mi doream să fiu și eu îmbrăcată într-un fel anume, dar visam să merg între mama și tata, cu ei de mână, mândră, la biserică.
Vis irealizabil.
La ora 11.00 noaptea mi-am făcut curaj, m-am scos din pijama, m-am îmbrăcat cu ce-am nimerit, mi-am luat lumânări, am încuiat ușa și-am ieșit din casă. Singură.
Mergeam cu mulțimea, străzile erau pline de oameni și-am ales drumul ce mă ducea către o bisericuță destul de departe de casă, dar mai aproape ca biserica mare de la cimitir unde, în anii când mergeam cu mama, totul se lumina și se umplea de oameni.
Am stat cu lumea, pe lângă femei și bărbați străini, nimeni nu mi-a spus niciun cuvânt, nimeni nu m-a întrebat nimic. Mi-aduc aminte doar, fără să înțeleg mai nimic din tot ce auzeam, cât de adânc și înălțător am simțit bătăile de toacă și muzica clopotelor mari în noaptea neagră plină doar de șuierul vântului. Și cât de frumoase mi s-au părut atunci vocile înalte și mari ale preoților și ale oamenilor cântând troparul : “Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Am aprins și eu două lumânări de la cei din jur și arsurile picăturilor de ceară de pe degetele mele m-au învățat dârzenia, că împlinirile costă și visul meu de a ajunge cu lumină în casă îl voi plăti cu durere. Și-am acceptat prețul. Cu orgoliu, cu semeție, fără nicio lacrimă.
Așa cum m-am și prezentat dealtfel, direct la mama la serviciu, plecând țanțoșă de la biserică cu cele două lumânări aprinse în mâini, nestinse nici măcar o singură dată de vântul rece de-afară, prea înțelept să-și pună mintea cu trufia unui copil pătruns de importanța lui în lume, de menirea și isprava lui. Un vânt prea bun ca să-i distrugă visul de a ajunge cu lumânările nestinse la liman.
Mamei i-am spus, privind-o drept în ochi, fără frica de a fi certată că am ieșit singură din casă, noaptea, doar atât: “mama, ți-am adus Lumină. Ție, poftim, e pentru tine. Ca să fii fericită. Să știi că am avut grijă și nu s-a stins DELOC.” – și i-am întins lumânarea aprinsă pentru ea, adusă cu trudă, sacrificiu, iubire, durere și învingând orice teamă, special ei.
“Tu ești Lumina mea. Tu ești fericirea mea.” – mi-a răspuns mama luând lumânarea dintre degetele mele arse de frig și de ceara fierbinte.

Cred că aceea a fost prima întâlnire adevărată din viața mea cu pacea și liniștea credinței.
Și nu m-am mai simțit singură.
Și mi-a fost Înviere.

 

București, 19 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro