Globul de cristal

 

 

“Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agațată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale, sau poți să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertății.” – Petre Țuțea

 

 

Am așteptat 52 de ani ca să pot să am curajul să mă dezvălui. Și am făcut-o prin cuvinte, într-o carte, cum altfel? Mi s-a părut cumva că încep un nou capitol în viața mea și, pe undeva, chiar așa a și fost. Însă până atunci nu am stat degeaba, am reușit să-mi plâng timp îndelungat fiecare pierdere, să-mi scutur de mizerie hainele cu care m-am târât neputincioasă prin colbul tuturor deznădejdilor aparent nesfârșite, să-mi oblojesc rănile și să le pun bandajele sterile care sigur nu au lăsat nicio impuritate să-mi atingă sensibilitățile și carnea încă vie. Și mi-am primenit și sufletul ca la intrarea în biserică de ziua tuturor sfinților, mergând astfel cu nădejde spre înainte, către drumul pe care, încă o dată, mi l-am ales cu inima – rugându-mă amarnic din ochii ridicați înspre Cerul dragilor mei să nu greșesc, să nu mai rătăcesc vreodată Calea.

După aceea, în anul ce s-a dus după cei 52, am traversat o perioadă de schimbări profunde și cumva, un anumit fel de-al meu de-a fi, unul destul de bleg, s-a schimbat în mine. Cu siguranță în bine. Acea latură plină de mânie tăcută și făgăduințe îndreptate către sufletul-mi aflat în prea lungă convalescență s-a metamorfozat dintr-o dată într-o columbă sălbatică, imposibil de domesticit, avidă după zări iluminate de soare, dornică să lase în urmă orice colivie i-a îngrădit vremelnic zborul, orice urmă de noroi care i s-a așezat cândva pe aripi împiedicându-i plutirea și fiecare desprindere.

Așadar, azi a sosit și ziua când știu că nu am nevoie de mentaliști să-mi spună ceea ce inima mea știe deja – că nu am nevoie de cititori în stele să-mi arate drumul, de purtători de făclii să-mi lumineze poteca, de ghicitori în cafea și în bobi și nici de un glob de cristal în care, tremurând de spaimă, să-mi întrezăresc viitorul. Mintea mea este la fel de activă ca a lor, ba chiar mai mult decât a multora dintre ei. Iar eu mă am pe mine, am încredere în mine, mă bazez pe mine. Eu sunt propriul meu glob de cristal. Și văd cine sunt și-mi văd viitorul.

Am 53 de ani iar prefacerile ființei mele sunt abia la început. Viitorul meu, ca într-o cronică deja anunțată, arată că toate întâmplările care vor urma îmi vor pune la încercare ca niciodată caracterul, tăria și răbdarea și probabil că voi fi ademenită din nou către pământ, precum a fost omul în gradina Raiului înainte să-și piardă etern Paradisul. Dar zâmbesc. Pentru că între timp am aflat cine sunt, ce pot, știu exact ce contează pentru mine, știu pe cine iubesc și cine mă iubește, știu pe cine respect și care sunt oamenii care mă respectă, știu să fac diferența între sinceritate și minciună fastuos metamorfozată într-o mască strălucitoare de carnaval grotesc, știu care-mi sunt prietenii dar și cine sunt cei care n-au făcut altceva decât să mă folosească pentru interesele lor meschine, jucând la loterie cu arogantă nepăsare sentimentele pe care le aveam pentru ei.  Știu azi că indiferent de cât de mieroasă le-a fost vorba și cât de drept m-au privit în ochi când m-au trădat și înjunghiat le-am înțeles din timp jocul, m-am pus la adăpost și i-am iertat, pentru că unii oameni doar atât sunt și atât pot și nu e drept să le cer mai mult sau, Doamne ferește, se evolueze – renunțând la un moment dat, spre binele lor, la tot ceea ce nu le face cinste. Și atunci, cu atât mai mult știu azi exact ce prezențe mai vreau dar și pe cele pe care nu le mai vreau în viața mea, azi am libertatea să aleg să mă înconjor numai de oameni de la care am ceva frumos, cinstit, important și bun de învățat.

La 53 de ani am înțeles că sunt bogată pentru că sunt un om onest, că sunt un om bun și drept, că am onoare, că îmi cunosc și îmi mărturisesc erorile, dar și că lupt corect cu mine însămi să le îndrept, fără să dau vina pe alții pentru greșelile mele. Sunt un om muncitor și am clădit cu propriile mele puteri fiecare fărâmă din tot ceea ce am, posesiuni mărunte și tocmai de aceea unora li s-ar părea ridicole. Mie mi se par averile regelui Lidiei, Cresus, pentru că sunt ale mele și nu mi le poate lua nimeni și mai ales pentru că știu cât chin mi-a fost dat ca să ajung să am și acest puțin din ochii celor cărora nu le ajunge niciodată orice și oricât ar avea. Mai știu și că nu stau cu mâinile încrucișate și mă uit cu detașare la propria mea viață, știu despre mine că dacă promit ceva mă țin de cuvânt chiar de-ar fi să treacă ani până îmi onorez datoriile. Îmi e clar că nu sunt cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă din lume și vorba unui om pe care-l ador, Irina Binder, deși cândva silueta mea era trasă prin inel, azi e mai curând trasă prin tunel. Și mai sunt și blondă. Așadar, mi-e limpede că nici perfectă nu sunt și că am o mie de defecte, dar mă mândresc că nu le am pe cele abjecte, pe cele mizerabile, pe cele care te fac să-ți întorci ochii cu dezgust și să-ți iei lumea-n cap fugind cu tălpile la spinare. Dar oamenii cu care a meritat să mă însoțesc – și nu-s puțini, mulțumesc, Doamne! – mă iubesc cu adevărat exact așa cum sunt și ar merge cu mine până la capătul vieții, oriunde ar fi acela. Și tot azi știu că mereu e loc de mult mai mult bine în viața mea, de mai mult zâmbet, mai mult senin, de mai multă iubire, de mai multă împlinire, de prieteni noi, de provocări interesante. Sigur că nu sunt un exemplu nemaivăzut, dar sunt mult mai bună ca alții, asta e cert. Și mai bună decât am știut chiar eu însămi că aș fi, oricât mi s-a sugerat mereu că aș face bine să-mi aplec fruntea și să tac, că nu valorez mare lucru.

Nu-mi așez greutățile în spinarea altora, nu mă bucur de proptelele pe care mi le-au plantat de-a stânga și de-a dreapta mea mama, tata sau alți oameni buni și binevoitori, nu mă cațăr pe scări ridicate cu sudoare de alții. Dar primesc cu bucurie fiecare mână întinsă înspre mine cu iubire și sinceritate și ofer la rândul meu ambele mâini, fără să dau ca să-mi fie dat ci dăruind din preaplinul sufletului cu care m-a înzestrat bunul Dumnezeu, din inimă pentru orice inimă aflată în derivă, nu dintr-un calcul arivist și plin de ipocrizie.

La 53 de ani știu că nicio ființă urâtă nu mă va convinge vreodată că oamenii sunt unelte de unică folosință de care să profit cu nerușinare și pe care să-i arunc după ce i-am stors de tot ce aveau mai bun sau că nu mai există șansa de a întâlni oameni asemeni mie, cu care să pot împărți o pâine sau alături de care să pot împărtăși aceleași idealuri. Și mai sunt mândră de tot ce mi-a reușit, sunt conștientă de tot ce-am ratat și de absolut nimic nu învinovățesc pe nimeni. Dar mă înclin cu recunoștință în pragul somnului, noapte de noapte, în fața fiecărui om care m-a privit fără să mă judece pe deasupra, în fața fiecărui om care s-a oprit să mă scruteze dincolo de învelișul meu efemer. Le mulțumesc în gânduri chiar și celor care mi-au arătat adevărul hâd despre ei înșiși și m-au ajutat astfel să plec din preajma lor fără remușcări și fără să privesc înapoi cu dezgust, ci doar cu mai multă înțelepciune și cu un zâmbet îndepărtat pe care-l am mereu la îndemână pentru cei ca ei.

Sunt, la 53 de ani, o femeie care știe că are o singură viață și pășește plină de o încrezătoare speranță către viitor, oricum ar fi el. Pentru că am aflat între timp că ce am în suflet, în minte și în puterea mea creatoare de minuni nu-mi poate lua nimeni. Pentru că ce am ridicat prin propriile mele forțe rămâne mereu al meu și peste toate cele care-mi sunt în inimă și-n minte numai Dumnezeu este suveran, nu o altă ființă din tină ca mine.

Așadar, de un timp scurt încoace, în fiecare seară, la ceas de cer limpezit de lună și de stele, îmi așez capul în tihnă pe o pernă de odihnă – sunt un om liber. Și indiferent cât și ce mă va costa asta, voi plăti prețul. Și voi urca. Pentru că merit.

 

București, 28 – 29 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: Fantasy crystal ball by Fifoxxy – deviantart.com

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Un nou început

 

 

„Când ai ajuns la capătul a ceea ce ar trebui să ştii, eşti la începutul a ceea ce ar trebui să simţi.” – Khalil Gibran

 

 

La colțurile serii, în asfințit, tăcerile devin ușoare precum aerul, iar sunetele parcă au plecat să se culce odată cu vacarmul de peste zi. Au lăsat în schimb puțină tristețe și câte o lacrimă atârnată greu de gene, de parcă s-ar ține cu dinții de plutire evitând prăbușirea în gol.

La colțurile serii, fericirile trecute par a se întoarce acasă răsucindu-se cu o piruetă elegantă în ele însele, înmiresmate cu toate culorile soarelui care pleacă să apună într-un vis. Însă, mereu, uită drumul spre căminul pe care l-au umplut odinioară cu viață și credință.

La colțurile serii, lămpile așteaptă cuminți nașterea stelelor ca să-și ia astfel lumină din univers iar bucuria începe să amorțească sperând, deznădăjduit altfel, într-o resuscitare niciodată târzie, chiar și-n noaptea cea lungă.

La colțurile serii, iubirile pleacă de la noi și se pierd până să ajungă la destinație. Rătăcesc calea spre Pământ și umblă de năuce de colo-colo, fără busolă și aparent fără nicio țintă știută, mângâind adesea inimi seci aciuate pe niște planete lipsite de orice formă de viață.

La colțurile serii stă mereu o femeie ca mine și ca tine, cu ochii acoperiți de un zâmbet melancolic, privind către Cer spre ultima lumină ce vine dinspre soare înspre lume și apoi, rotindu-și ochii, cu o mișcare mecanică, cu încredere oarbă, către întunecimea cea mare ce va să vină. Unde o așteaptă, îmbrăcată în Lumină, Luna.

La colțurile serii viața arată ca un perpetuum mobile, ca o iubire fără de regrete, ca o năzuință fără de sfârșit către bine și mai ales ca un dor de neostoit. Ca un nou început. Ca un fel de mântuire.

 

București, 14 martie 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto: DeviantArt – Light in the Dark by spiritdsgn

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Casa mea din Cer

4c7bd34353dd5258eaf29075a2d51d1e
Vă aduceți aminte de desenul vostru favorit? Cel pe care-l schițați de fiecare dată, în copilărie, când cineva vă punea talentul la încercare, cel ce vă devenise familiar, era ca o a doua piele, se mula perfect pe dorințele voastre, întrunea perfect toate alegerile voastre fericite și toate criteriile de siguranță.
De obicei era o casă cu un pom lângă ea, un soare, un cer cu nori pufoși, un gard, două-trei flori și maximum un câine care privea împietrit, de pe coala de hârtie, către admiratorii capodoperei de care erați extrem de mândri.
Desenul pentru care am luat eu nota doi în clasa întâi era o casă așezată pe un nor, ca o insulă în derivă atârnată de Cer. Casa mea era un imens diamant cu tăietură brilliant ce strălucea de-ți lua ochii, mai ceva ca soarele. De fapt, casa mea era soarele însuși.
Avea doi ochi și o gură numai zâmbet, fără ferestre și ușă, iar hornul din care ieșea un rotocol de fum era o foarte caldă inimă roșie. Câinele aferent acelei gospodării inedite plutea și el cu urechile în sus și coada ridicată, într-un cer albastru marin, iar florile își ițeau capetele colorate de după fiecare nor. Copacul meu era răsturnat, coroana se sprijinea pe pământ iar rădăcinile încârligate se înfipseseră direct în Luna maiestuoasă cu trei stele în jur, mândre doamne de onoare.
Pentru că da, în reprezentarea lumii mele ideale, desenul avea și-o Lună în miez de zi. Una născătoare de surprinzătoare detalii, cu pomi și vrăbiuțe gureșe.
Casa mea, corp celest central al micului meu univers, nu avea niciun fel de gard, ca și cum niciun pericol nu s-ar fi putut ivi niciodată, de nicăieri, în lumea mea ideală, și nimeni nu ar fi avut vreo intenție cotropitoare.
Învățătoarea m-a acuzat de blasfemie, pe motiv că nu se mai văzuse nicăieri o casă în Cer, un copac pe Lună, ori flori cu rădăcinile în aer și vrăbiuțe stând în cap printre crăci, răsturnate cu gheruțele în sus.
Mi-a dat nota doi, mi-a rupt desenul și m-a somat să aduc un altul a doua zi. Unul frumos. Cu o casă așezată pe o linie maro, dreaptă, cu două ferestre oarbe, o ușă închisă, un copac alipit regulamentar, un câine cu o privire fixă și două flori cu capete înclinate sub un cer de care atârnă trist un soare cu dinți neregulați, unul cu zâmbet spart. Luna era interzisă cu desăvărșire, așa, ca un avertisment trimis dinainte oricărei visări prohibite. Despre stele nu mi-a spus nimic, astfel că le-am desenat zăcând de lingoare prin iarba țepoasă și rară a desenului de-a doua zi, prăbușite din ceruri pe un pământ secetos, cu ciori răzlețe. Desen primit cu un zâmbet larg, plin de mulțumire. Intrasem, în sfârșit, în rândul lumii. Cu nota 7.

 

București, 16 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

My Bucket List

10003419_233817783475198_5791438303595684535_n

50 de ani, azi.
Mi se pare că vorbesc despre un alt om când scriu că am intrat în ziua când împlinesc o jumătate de secol…
Dar, sunt anii mei se pare.
Mi-am făcut cadou, grație Dianei Doroftei – http://dianadoroftei.com -, visuri de împlinit, încă. Poate așa, totul îmi va părea ca un alt început…

Dorințele mele, în marea lor majoritate, dar nu toate, se conjugă azi la persoana întâi plural. Mă refer, mai ales, la cele legate de călătorii. Pentru că, în aproape toate drumurile mele am fost singură și cu două-trei excepții, cu o prietenă. Acum am jumătatea mea și la probele de turism în comun s-a clasat pe locul întâi, ar fi un vis împlinit să călătorim împreună cât mai mult, cât mai des…

1. Să devin indepedentă financiar, să nu împovărez pe nimeni cu nevoile mele materiale;
2. Să mă plimb în caleașcă prin Central Park în New York;
3. Să am propriul meu blog, pe un domeniu cu numele meu;
4. Să scriu o primă carte;
5. Să revăd New York-ul, de data asta nu singură;
6. Să o strâng în brațe pe Irina Binder – www.irinab.com – și să mergem la o masă împreună, doar noi două;
7. Să ajung iar în Republica Dominicană, dar cu soțul meu, nu cu prietena mea;
8. Să mergem măcar o singură dată într-o vacanță la un hotel de 5 stele, într-o țară exotică, iar balconul camerei să fie cu fața la mare;
9. Să ajung să trăiesc din scris (work in progress);
10. Să plantez mulți trandafiri cățărători;
11. Să am suficienți bani să deschid o cantină a săracilor unde să gătesc eu;
12. Să pot să îngrijesc cât mai mulți maidanezi, să deschid un adăpost pentru câini;
13. Să-l văd în carne și oase pe Al Pacino;
14. Să pot să am grijă de câțiva bătrâni singuri;
15. Să ajungem în Thailanda;
16. Îmi doresc o baie mare, cu o cadă lângă o fereastră tot mare și vedere spre flori – în viitoarea mea căsuță de la țară;
17. Să vedem Tokyo;
18. Să câștigăm la loterie;
19. Să survolăm Groapa Marianelor;
20. Să am jardiniere cu flori viu colorate la fiecare fereastră;
21. Să survolăm Ayers Rock – Australia;
22. Să-mi fac un blog de călătorii;
23. Să recitesc, în liniște, toată opera lui Eminescu;
24. Să facem o croazieră în jurul Americii de Sud;
25. Un zbor cu balonul cu aer cald;
26. Să mă urc în vârful celei mai înalte clădiri din lume – Burj Khalifa, Dubai;
27. Să încerc să-l iubesc mai mult pe Emil Cioran; (N.A., 14.04.2016: gata, îl iubesc definitiv!)
28. Să ajungem la Ushuaia, în Țara de Foc;
29. Să am timp să recitesc tot ce-a scris Vintilă Corbul, așezată la umbra cireșilor din livada noastră;
30. Să mă plimb prin Londra cu celebrul lor autobuz supraetajat (work in progress);
31. Să stau două zile întregi la Luvru;
32. Să-mi revăd prietenii ce locuiesc departe (under construction);
33. Să vedem Londra;
34. Să colindăm timp de o lună, în toate direcțiile, Israelul;
35. Să scriu despre toate locurile pe care le-am văzut;
36. Să am suficienți bani să-mi cumpăr o poșetă Hermes, dar să am forța să nu o fac;
37. Să-i iert pe toți oamenii care m-au rănit (work in progress);
38. Să mai fac o dată parasailing deasupra Mării Caraibelor;
39. Să ne putem muta la țară înainte de pensie;
40. Să vedem cu ochii noștri Marea Barieră de Corali;
41. Cuvintele mele să fie puse într-un cântec;
42. Să stăm o zi întreagă, de la răsărit la apus, la Playa Del Carmen, în Mexic;
43. Să mă împac cu toți oamenii cu care m-am certat (every day work);
44. Să stăm o săptămână la Paris, să reușim să înțelegem ceva din acel oraș. Eu am fost de câteva ori, mereu într-o cursă contra cronometru, n-am stat niciodată mai mult de 35 de ore;
45. Oriunde am merge pe planetă să ne permitem să nu mai drămuim fiecare cent sau să plecăm cu bani împrumutați;
46. Să zburăm cu elicopterul deasupra Manhattan-ului;
47. Să-mi cer iertare de la toți oamenii cărora le-am greșit (work in progress);
48. Să ne plimbăm o zi întreagă, de dimineața până seara, pe Fifth Avenue;
49. Să mai plantez salcâmi roz și magnolii (da, o fac, an de an!);
50. Să stau la un mic dejun pe o terasă însorită, cu ochii pe Alpii Austrieci;
51. Să fiu un om bun (every day work);
52. Să ajungem la Acapulco;
53. Să urc iar în cupola Basilicii Sfântului Petru de la Vatican;
54. Să plec într-o vacanță în străinătate cu soacra mea, unde vrea ea;
55. Dorința mea secretă;
56. Să-mi revăd orașul natal și toate locurile copilăriei, la Iași;
57. Să nu mă mai uit cu atenție la prețuri atunci când merg la supermarket și cumpăr de mâncare;
58. Să mergem la o masă de pește într-un restaurant din Capri, într-o seară cu cer senin și lună plină (bine, accept și fără să fie plină, dar să fie luna desupra mării!);
59. Să-mi fac o grădină de legume;
60. Să plec o singură dată într-un week-end cu Mihaela, doar noi două;
61. Să slăbesc 1 kilogram;
62. Să slăbesc 2 kilograme;
63. Să slăbesc 3 kilograme;
64. Să slăbesc 4 kilograme;
65. Să slăbesc 5 kilograme;
66. Să terminăm de achitat datoriile la bănci;
67. Să ne construim micul nostru colț de Rai, căsuța noastră la țară;
68. Să nu mai las nicio nemulțumire nespusă să mă mănânce pe dinăuntru (work in progress);
69. Să ajungem la Barcelona;
70. Să nu mai permit nimănui, niciodată, să-mi arate în vreun fel sau altul că nu valorez nici cât o ceapă degerată (work in progress);
71. Să mă plimb într-o mașină decapotabilă pe Coasta de Azur;
72. Să pot ajuta un om să aibă propria lui casă;
73. Să nu mai visez cu ochii deschiși în fața unor lucruri lipsite de însemnătate (under construction);
74. Să pot fi de ajutor celor dragi, mereu (work in progress);
75. Să nu mai pierd niciun om drag de lângă mine;
76. Să pot să-mi permit într-o zi să le fac la morminte dragilor mei, câte o cruce de marmură albă;
77. Să văd cascada Niagara;
78. Să ajung o dată în viață în Hawaii;
79. Să mă plimb pe Bulevardul Stelelor din Los Angeles;
80. Să mă las de fumat, fără să mai fiu tentată de pun mâna vreodată pe o țigară;
81. Să-mi pot permite să-mi mobilez viitoarea căsuță de la țară cu mobilă albă din lemn;
82. Să întâlnesc un laureat al Premiului Nobel pentru pace;
83. Să zbor măcar o dată la clasa întâi pe o cursă long distance;
84. Să am o bucătărie modernă în aer liber și un cuptor din lut;
85. Să îmbătrânesc senin (under construction);
86. Să trăiesc, măcar de azi înainte, astfel încât să nu mă mai bântuie niciun regret (under construction);
87. Să colind pe străzile din Buenos Aires;
88. Să ascult un concert de fado la el acasă;
89. Să am timp și liniște să citesc tot ce-mi doresc;
90. Să am în grădină chioșcul meu alb, romantic, la care visez de ani de zile;
91. Să fac o ședință de masaj profesional pe o plajă exotică;
92. Să-mi construiesc în casa visurilor mele o bucătărie deschisă cu insulă și bar pentru mic dejun;
93. Un zbor cu zepelinul;
94. Să mă plimb pe mare cu un iaht;
95. Să nu-mi mai moară niciun cățel tânăr, accept să-i pierd doar de bătrânețe;
96. Să merg o singură dată la Scala din Milano la un spectacol cu opera mea favorită,Tosca;
97. Să-mi văd nepoata studentă la Londra;
98. Să apuc să văd toți copiii prietenilor mei la casele lor;
99. Să ajung, la final, să zâmbesc tuturor zilelor trăite în viața mea, indiferent că au fost bune sau rele;
100. Să reușesc să o iert, cu adevărat, pe femeia care mi-a distrus copilăria și m-a lăsat fără tată la doar 4 ani și fără soră toată viața, în pofida ultimei dorințe a tatălui nostru (work in progress).

Am gândit lista asta mai bine de o lună și tot mi se pare neîncăpătoare. Deci, încă mai pot să visez și știu mereu să sper! Cred că asta e de bine.
La mulți ani, mie! Și lista mea să devină din ce în ce mai scurtă…

Astăzi, 14 aprilie 2016, tot de ziua mea dar după doi ani, am tăiat din listă visurile pe care am reușit, într-un fel sau altul, să le împlinesc… La mulți ani mie și să continui să tai din ele. AMR 92..:)

Astăzi, 27 aprilie 2017 – am tăiat iar din listă visuri împlinite.  22 visuri împlinite în 3 ani, iar la unele dintre ele încă lucrez, va fi o muncă de-o viață. Clipă de clipă, zi după zi… AMR 78…

 

București, martie – aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Unde se duce Iubirea când se duce?

pirate-woman-women-rain-flowers-keira-knightley-people-pirates-of-the-caribbean-322688
“Şi atunci, (n.a.: omul) după ce-şi va fi pierdut până şi amintirea adevăratei eternităţi, a primei sale fericiri, îşi va întoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care va fi fost izgonit.“ Emil Cioran

Inima mea era deja afară, departe, se scălda în ploaia rece cu brațele întinse a rugă înspre cer. Apoi se oprea, își rotea ochii larg, fixând un punct îndepărtat. La o chemare venită de nicăieri, pornea iar. Alerga haotic, cu ochii larg deschiși și picioarele amputate, traversând piețe și străzi inundate de oameni tăcuți, străini și indiferenți.
Toată apa cerului și pământului îmi înecase ochii naufragiați în acel diluviu universal, toată pulberea argintie de stele căzuse din noaptea vie peste părul meu și întreaga lumină radiind dinspre fața ascunsă a Lunii îmi înțepa cu raze ascuțite obrajii atinși cândva de grația tinereții.
Iar Iubirea se chircise în poziție fetală, dureros de însingurată, în mijlocul Raiului, dispărând mai apoi, încetul cu încetul, într-un soi de pâclă.
În urma mea, nemișcate și golite de orice sentiment, amintirile mă priveau cu tristețea unei neprihănite neputințe, în timp ce se închideau cu zgomot sec ambele Porți ale Raiului.
Aducerile mele aminte zâmbeau.

*

Lacul vălurit cu ape caline, terasa veselă cu lemnul podelelor rașchetat de mii de pași omenești, sălciile cu plete șfichiuitoare, despletite ca-n noaptea nunții, fetele cu trupuri filiforme de trestii, bărbații cu ochi șăgalnici, senini, detașați – toate acestea se opriseră undeva, departe, în urma mea, demult tare, în amintirile mele dintr-o altă viață, una plină de o fericire pe care nici măcar n-o intuiam pe-atunci.
Toate mă priveau cu ochi goi, împietriți, ca într-un joc copilăresc în care, la comanda cuiva, totul încremenește. Ori de câte ori îmi întorceam capul să privesc în trecut, fetele își aruncau părul lung pe spate, bărbații râdeau îngăduitor, sălciile își porneau lamento-ul, lacul se învolbura. Însă, după o fracțiune de secundă totul redevenea imobil și continua absurd, ca un dans între ființă și neființă, între mișcare și nemișcare, o bucurie și-o lacrimă în memoria mea afectivă.
Încercam să rup iluzia mecanică și rece și iar mă uitam înapoi spre fericita Iubire, maestra de ceremonii din mijlocul jocului: nimeni nu rostea un cuvânt, cu toții erau tăcuți, mișcându-se ritmic, sacadat și repetitiv ca într-un dans al roboților, un perpetuum mobile abracadabrant, năucitor, hidos. De parcă nimic nu mai trăia, totul murise și renăscuse într-un fel de proiect absurd, al unui nebun, cu viziuni stâlcite, fantasmagorice.
Sub bagheta lui răutăcioasă, viața mea din trecut se transformase într-o imitație, aberantă metamorfoză, rod al unei minți deviate, bolnave.

*

M-am trezit buimacă, ciupindu-mă și-apoi făcând cale-ntoarsă, alergând bezmetic către prezent, căutând să ating realitatea concretă cât mai grabnic, zorind către orice simțământ imediat, oricum ar fi fost acela, fie chiar și de angoasă patologică. Dar de-acum, din timpul real.
Și-am sfârșit exact ca la început: alergând în cerc pe străzi acoperite de ape, cu oameni reci, cu toții tăcuți, mișcându-se la ralanti, cu chipurile acoperite de măști albe ca varul, impersonale.
Sub una dintre ele, sunt sigură, exact ca și-atunci, se ascundea de mine Iubirea. Cea pe care o doream și de care încercam să mă agăț cu disperare, într-o încleștare febrilă dar durabilă de mozaic chinezesc. Unul pierdut și reinventat, din piatră de râu. Și măcar pentru o singură dată câștigător al jocului, nemuritor.
Dar oamenii treceau pe lângă mine, volatilizându-se în pâcla dintâi imediat cum încercam să pătrund cu privirea dincolo de mască, într-o rugă inutilă.
Ia-mi mâna. Oprește-mă.

*

Iar Porțile s-au închis din nou, uitându-mă afară.
Agățată cu degete frânte de grilajul lor, priveam ca un copil necăjit spre paradisul pierdut. Fără să înțeleg unde se duce Iubirea când se duce.

 

București, 27 martie – 2 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Compoziție sentimentală

Full_moon
Nu-mi amintesc cum am ajuns acolo. Când am început să fug și cum s-a sfârșit goana,  acel prim și apoi ultim pas așezat la fel de înverșunat pe pământ.

Dar limanul la care tânjisem inconștient întreaga zi era exact în fața mea. Am apasat cu hotărâre pe mânerul ușii din nori și-am intrat.

Mă simt, în sfârșit, în siguranță când pogoară peste pământ amurgul, prunc preafrumos născut din îmbrățișrea zilei cu noaptea. Mi-e bine pe înserat, când ziua își face rugăciunea în genunchi, cuminte, cu mâinile împreunate, la marginea patului, înaintea somnului, când noaptea își așterne cale de roze dinaintea pașilor în drum către fereastra unde o așteaptă luna.

Abia atunci îmi destram cu mărinimie ghemul amintirilor, cel depănat grijuliu dintotdeauna în timpul zilei.

Când pogoară seara mă adun în elementele mele constitutive încercând să-mi deslușesc chintesența primară, cea din care a început divizarea celulelor mele și, mai apoi, înmulțirea lor până la a deveni ceea ce sunt azi.

Mă simt confortabil în lumina crepusculară, așezată pe scăunelul meu alb, tapisat cu mătase sălbatică, din iatacul meu închipuit.

Numai atunci, în universul meu, amintirile-mi valsează printre poezii plutitoare, cărți stivuite într-un haos controlat, sticluțe prețioase cu parfumuri amăgitoare și, la final, adastă pline de-o dulce osteneală pe măsuța sculptată unde șed zâmbind cu toți dinții trei perii vechi de păr, de forme și dimensiuni diferite, toate placate cu argint.

Pe înserat, în universul meu, îmbrățișând luna, mă ajunge din urmă iertarea.

Bucureşti, 21-26 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro