Bilete către nicăieri

 

 

“Binecuvântate fie eșecurile! Lor le datorez tot ce știu.” – Emil Cioran

 

 

Toate dorințele noastre călătoresc, cu sau fără de bagaje dar la braț cu tot felul de speranțe – de cele mai multe ori unele mai absurde decât altele. Cum e aceea cu nemurirea, nu? Și cumpărăm aproape în fiecare zi bilete spre nicăieri, plătind fără să crâcnim prețul anticipat pe care viața ni-l prezintă la decontare. Murim încet în toate clipele pe care le traversăm scrutând un orizont tern, lipsit de strălucirea visurilor noastre pline de avânt, de parcă viața ar fi doar închipuirea de a fi binecuvântați cu minime bucurii și cu majore așteptări.

Ne cumpărăm voiaje înspre stele, dar aproape niciodată către miezul lucrurilor, spre centrul universului din noi înșine – deși nu întotdeauna ajungem la înaltul cerului și nu mereu ne atingem cu mâinile sau cu sufletul ținta, țărmul de mare tânjit cu disperare după naufragiul fiecărei Stea a Speranței.

Ți se spune obsedant, clar, pe silabe: “Stai de-par-te! Nu te a-pro-pi-a!”, de parcă visurile de a fi ard, topesc orice materie vie și orice gând, orice pas făcut înspre împlinire. Iar asta e o formă de abuz emoțional, exact ca atunci când oamenii nu-ți sunt nimic mai mult decât ceea ce te fac și cum te fac să te simți, dar pretind de la tine luna de pe cer. Și sfâșiat între neputință și disperare, asculți întocmai îndemnuri care nu fac decât să sporească haosul tău existențial, fără să ajungi oricum să împlinești nici măcar ceea ce ți se cere imperios, darmite ceea ce-și dorește din răsputeri sufletul tău..

Dar cine vine să-ți spună că în drumul către menirea ta, către bunătate, către împlinire, către frumusețe și vis trasformat în realitate ai nevoie fără de tăgadă de adevăr, recunoștință, iubire, lumină și iertare? De sinceritate și dragoste de bine, de înțeleaptă alegere pentru misiunea ta? Nu, nu prea vine nimeni să o facă, pentru că mulți nu știu care este esența divină a trecerii noastre prin viață. Și de cele mai multe ori pentru că oamenii confundă verbul “a fi” cu “a avea”, răspunzând aproape invariabil la întrebarea “Tu cine ești?” cu “Eu am”…

Nu. Nu avem. Nu deținem. Doar suntem. Iar în urma noastră poate rămâne iubire cu o singură condiție: să fim iubire. Să fim adevăr și lumină. Tu ești? Tu cine ești dincolo de zbaterea ta de zi cu zi de a acumula? Câtă iubire, lumină și adevăr îți curge prin vene laolaltă cu sângele? Și de fapt câtă minciună, arivism, trădare, lăcomie și indiferență răspândești în lume, punând o piatră de hotar definitorie între tine și ceea ce va conta odată ajuns la destinație?

Dar atunci când cumperi biletele către nemurire, omule, nu uita că mesajele pe care le trimiți în Univers se vor întoarce precum un bumerang exact la tine, în viața ta. Fii în miezul tău ceea ce-ți dorești să ți se întâmple și vei avea parte de tine multiplicat până la Bine. Astfel nu vei alege să ai, ci să devii.

Nu paria pe calea ușoară, dar îndreaptă-ți toate speranțele și luptă pentru a ajunge pe Calea Adevărului.

Nu alerga după materie, pentru că spiritul se va îndepărta de tine lăsând cât mai mult loc liber bucuriilor de suprafață, lipsite de valoare și profunzime.

Nu te urca într-un carusel de bâlci plin de amețitoare amăgiri, fandoseală, șmecherie și poleială, vei coborî la final într-o viață cu sclipiciul sărit exact în locurile esențiale și care, astfel, va ieși în evidență jenant precum unghiile unor pretinse doamne, gheare scociorâtoare decojite de lacul strălucitor.

Nu apleca urechea la vorbăria plină de viclenie și văicăreala fără cap și fără coadă care ți se insinuează perfid în urechi, viața ta este mai mult decât o bârfă ieftină și o minciună nemiloasă, nerușinată și croită prost.

Nu-ți învrăjbi semenii și nu-i ridica pe unii împotriva celorlalți, pentru că atunci când semeni vânt, nu vei culege decât furtuni care te vor lăsa în urmă devastat și din ce în ce mai singur.

Nu săpa groapa altuia, pentru că, din fericire, pământul e rotund precum roata iar legile fizicii și ale principiilor morale rotesc întâmplările independent de voința ta – asta înseamnă că hăul te va ajunge din urmă mai devreme sau mai târziu și se va căsca fix sub tălpile tale.

Nu-ți așeza pe chip măști făcute să încânte ochi care nu știu cum să privească, negura se va risipi la un moment dat și vălul se va ridica chiar și de pe cea mai încețoșată și naivă privire.

Nu-ți îmbrăca neputințele în straiele urii, nu e nimeni vinovat în afară de tine pentru limitele pe care nu le poți birui, nu te răzbuna pentru tot ceea ce nu ești pe cei care sunt exact ceea ce visezi tu că ai merita să fii.

Nu te erija în Judecătorul Suprem al existenței altora – nu ești decât un bulgăre de tină care și-a uitat apartenența la neant.

Nu-ți trăda aproapele, Iuda, vânzătorul și iubitorul de arginți s-a ascuns bine printre apostoli, dar a sfârșit prin a fi exact cine era în adâncul său: o ființă nedemnă, de ocară peste veacuri.

Nu mai împroșca cu venin înspre cei pe care-i consideri mai slabi și mai lipsiți de noroc decât tine, nu face rău cu bună știință, amintește-ți că cine ridică sabia, de sabie va pieri.

Și mai ales amintește-ți mereu, omule, de legea atracției universale, de faptul demonstrat că întodeauna vei chema înspre tine exact ceea ce trimiți înspre alții, iar biletele către nicăieri pe care ai dat din coate ascuțite ca lamele de pumnal să le obții, nu te vor purta spre libertate ci doar înspre o altă robie, cea a vinovăției fără de sfârșit și fără de iertare, a singurătății sau a falselor prietenii, a îndepărtării de ceea ce ți-a fost dăruit ca misiune: bunătatea sufletească fără de rezerve, iubirea, lumina și adevărul.

“Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.” – nu ar fi păcat să fi trecut prin viață și să nu fi înțeles nimic din ceea ce ne-a spus Petre Țuțea?

Și atunci fii. Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină. Gândește-te că ești o coală albă, pură, pe care ai libertatea să o așezi în mașinăria de scris a eternității și să tipărești acolo, pe ea, o proclamație despre ființa pe care a plămădit-o Dumnezeu cu tot ce e mai bun și frumos pe lume. Un manifest despre tine.

Nu rupe niciodată puntea dintre tine și El. Altfel te vei trezi condamnat să rămâi un suflet etern rătăcitor, pierdut fără scăpare și fără putința de a zări vreun Far al Bunei Speranțe la orizont. Un călător singur și neiubit printre cei pe care i-a nesocotit, pe care i-a lovit, pe care i-a înșelat, i-a mințit, i-a prigonit, i-a vândut, de care s-a folosit și pe care i-a înjosit cu o aroganță pe care a crezut-o a fi calitate umană, nu blestem.

 

București, 22-25 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

 

Copiii Apocalipsei – Moștenirea – Partea întâi

Înainte de încheierea unui an în care am scris, am scris, am scris și mulțumesc lui Dumnezeu am și publicat în sfârșit,  vreau să vă mulțumesc pentru tot, sunteți cei mai frumoși prieteni și cititori la care poate spera un autor la început de drum greu… Vă prețuiesc, vă respect și vă sunt recunoscătoare pentru tot curajul pe care mi-l dați, pentru toate vorbele pline de căldură și pentru toate bucățile din inima voastră pe care mi le-ați oferit cu atâta generozitate.

La mulți ani, oameni dragi! Să fim recunoscători pentru anul ce s-a dus și să-l primim cu iubire, încredere și speranță pe cel ce se apropie! Vă las în dar un prim fragment din viitorul meu prim roman, pe care-l voi publica în prima jumătate a anului viitor. Câte lucruri minunate se mai pot întâmpla în viața unui om pentru întâia oară, nu-i așa?!… Romanul se va numi “În ziua când va fi să vii”, iar mai jos aveți prima (din nou!) parte din Capitolul I, Copiii Apocalipsei. Vă iubesc, mulțumesc încă o dată și mereu!

 

 

 Capitolul I – Moștenirea

 

Partea întâi

 

“Gata, mai e un pic și dau năvală hienele. Șacalii. Viermii de cadavru se vor lupta pentru fiecare bucățică din coliva averii lui”, își repeta în gând, obsesiv, Cora. “Numai eu sunt o proastă, toată viața mea am fost o dependentă. Dependentă de părinții mei, de familie, de copii, de el, de poziția lui, implicit de banii lui. Numai că acum a-nțărcat bălaia, s-a terminat. Nu o să mă mai las călcată în picioare de nimeni, mă voi bate pentru drepturile mele și cu Tatăl Ceresc dacă va fi nevoie. Pentru drepturile mele, să fie clar. Copiilor nu le duc grija, ei sunt bine, vor fi aranjați pe viață. Numai că eu nu voi fi la mâna lor niciodată, și asta va trebui să le fie cât se poate de clar. Proasta a murit, trăiască cea care s-a deșteptat măcar acum, în al doisprezecelea ceas!”

Cora zâmbea enigmatic cum zâmbise mereu, toată viața. Numai că un fin observator ar fi întrezărit de data asta în privirea ei mereu calmă, o lucire metalică și tăioasă precum lama de Toledo a unui pumnal prețios, dar mortal.

– Doamnă Văleanu, aveți nevoie de ceva până ajunge toată lumea? Un pahar cu apă, un ceai poate? Notarul se foia protocolar în jurul ei, îndatoritor și ușor slugarnic.

– Serghei, sunt bine, stai liniștit.

“Poate cel mai bine din toate dățile când am fost foarte bine, își repetă ea din nou în gând. Vierme, deja îți freci mâinile cu gândul la taxele uriașe pe care le ai de încasat. Tu și jigodia aia perversă de frati-tu, avocatul diavolului. Numai că eu o să-mi iau catrafusele și o să te las dracului pe tine, pe el și pe toate slugile voastre care ne-au mâncat banii de 25 de ani încoace. N-aveți decât să vă găsiti alți fraieri. Voi fi li-be-ră! În sfârșit LIBERĂ!” Îi venea să urle de fericire!

– O cafeluță bună, doamnă Văleanu? îi susură cu glas prefăcut și mâțâit secretara, întrerupându-i visările.

-Domnișoară Mia, sunteți o drăgălașă, ca de obicei, dar nu, mulțumesc frumos.

“Ce tupeu! Curva-curvelor, de parcă n-ar mai ști că Dan a angajat-o la tâmpitul ăsta de Serghei, de parcă nu și-ar mai aminti că i-a încălzit patul bărbatului meu cine știe prin ce voiaj de afaceri!… Și, mai ales, de parcă n-ar fi sigură că eu știu tot! Dar deh, suntem niște vipere sociale, facem frumos și ne otrăvim singure cu propriul venin ca scorpionii, nu-l împroșcăm una asupra celeilalte, nu de alta, dar să nu ne știe lumea – cam așa cum gândeau pe vremuri și la țară, la mama mare. Rufele murdare le spălăm în familie, nu le scoatem din curte și ne ducem cu ele la râu, să ne știe tot satul. Evoluție maximă la oraș, ce să ne mai facem, ne-am dat naibii, suntem deja din alt aluat. Suntem doamne. Știu tot, păpușă gonflabilă ce ești, fir-ai a dracului de prefăcută! Știu tot, inclusiv că așa era Dan, filotim, nu putea doar să vă reguleze pe voi, toate târfele, după ce vă agăța prin vreun club și să vă dea bani de-o rochie, trebuia să vă construiască și un viitor onorabil, că poate-i ridicați când n-o mai fi și-o statuie, în chip de salvatorul pițipoancelor venite cu pluta de la dracu’-n praznic direct la București.”

– Serghei, mulțumesc pentru tot ce faci pentru noi, dragule, dar nu vă mai panicați cu toții, chiar sunt în regulă, nu vreau nimic.

Serghei Lazarovici, evreu rus aterizat în România cu părinții când era copil, via Basarabia, venea dintr-un neam lung de notari și avocați cu tradiție. El era notar și fratele lui, Mihail, avocat, că ce-ar fi putut să fie altceva la ei în neam? Împreună aveau cea mai bună casă de avocatură și cabinet notarial din București, cu un portofoliu de clienți de top, de invidiat. Serghei știa exact ce-i în mintea Corei, dar nici că-i păsa, nici măcar o ceapă degerată nu dădea pe toate insultele din gândurile ei. În definitiv, Dan fusese un domn și prietenul lui cel mai bun, iar ea era total inexistentă pe-atunci. Și cum va fi și de-acum înainte, deoarece lui nu i se opreau afacerile-n loc de ea și mai văzuse de câteva ori în viață filmul ăsta: văduva bogată, încă damă bine, o ia din loc către zări mai calde unde speră să trăiască tot ce n-a trăit la timp, alături de vreun gigolo drăgălaș dar prost ca noaptea. Iar la final, ori moare pe paie pentru că băiatul era cretin până la banii ei, ori îi pocnește o venă-n cap și cade lată la vreun joc de rummy printr-un cartier de lux pentru hodorogi ce-și molfăie ultimele acțiuni vândute în pierdere.

– Sărut mâna, doamnă Văleanu. Nu insist, zâmbi el cu eleganță, dar mult mai reținut.

– Serghei, mi se pare mie sau suntem în întârziere? Avionul lui Tony trebuia să aterizeze acum o jumătate de oră, am trimis chauffer-ul la aeroport să-l aducă, tocmai ca să nu avem surprize. Iar Daria trecuse de mijlocul autostrăzii Soarelui acum mai bine de un ceas, ar trebui să cam apară. Cât despre restul, sper că au înțeles bine ora, că văd că niciunul nu a apărut încă, încercă subtil să-l tragă de limbă Cora. Enfin…

– Ajung ei, doamnă Văleanu. E un trafic infernal, nu toată lumea e punctuală și își ia măsuri de precauție ca dumneavoastră. Iar eu mi-am blocat toată după-amiaza, nu mai am nicio întâlnire.

– Serghei, ești un delicat, îți mulțumesc. Probabil că sunt multe de pus la punct.

– Vom vedea, nu știm asta, alunecă grațios în afara discuției despre moștenire Serghei.

“Șarpe ce ești, ba știi cât se poate de bine, tu ești executorul lui testamentar, tu știi toate afacerile și toate documentele lui Dan, tu știi tot, împuțiciunea pământului, cu tine a manevrat tot și toate. Cu tine și cu animalul ăla de Mihail. Tot ce-a însemnat vreodată act a trecut pe la voi, în special pe la tine. Absolut toate minciunile i le-ai ascuns, și ceva îmi spune că și niscaiva bani de care n-am avut niciodată habar. Nu-i nimic, a venit momentul să aflu tot ce-am bănuit, ba chiar și tot ce n-am știut vreodată. Iar după ce-o să iau tot ce-mi aparține de drept, o să-mi iau înapoi și viața furată. Păcat de tinerețea mea netrăită, de anii pierduți lângă un om rece ca un sloi de gheață, ani în care aș fi putut să mai fiu fericită și nu am avut curajul s-o fac. Dar acum s-a terminat. N-am nicio luptă de dus cu viermii care vor veni la moștenire, ce-i al meu e pus deoparte și nu voi ceda niciun milimetru din ceea ce mi se cuvine, lucrurile sunt cât se poate de clare în privința asta.

– Domnule Lazarovici, au intrat în curte, ciripi domnișoara Mia.

– Cine?

– Șoferul cu domnul Tony și mașina domnișoarei Daria.

– Restul nu?

– Invită-I pe Tony în sala de consiliu, ocupă-te de el. Și pe Daria. Servește-le o cafea, ceva.

– La cine te referi când spui restul, Serghei? Cine trebuie să mai vină? tresări Cora. Copiii sunt aici.

– Câteva persoane care au făcut cereri de acceptare în mod expres a moștenirii.

– Excuse me? Ce persoane? Și ce înseamnă câteva? Și asta cu “acceptarea în mod expres” a moștenirii ce mai e? surâse strâmb din buzele impecabil rujate Cora.

– Sunt persoane perfect îndreptățite să participe la masa succesorală, doamnă Văleanu.

– Serghei, tu-ți bați joc de mine? Despre ce vorbești? Și, mai ales, despre cine?! bătu Cora abia imperceptibil din piciorul fin încălțat cu pantofi Chanel.

– Doamnă Văleanu, stați liniștită. O să vină toată lumea și apoi veți înțelege.

“Deci, așa cum am presupus, javra asta minte cum respiră, știe exact că vin toți vulturii să se înfrupte din cadavru și nu-mi spune nimic. Vine sigur și nenorocita aceea de Ilinca, cumnată-mea. Cu toată haita ei de plozi idioți și bețivul de bărbată-su. Și n-o să lipsească nici Vlad, mațe fripte, oaia neagră și puturoasă a familiei, un găinar și-un mort de foame, are nevoie la maximum de bani, chipurile are copil de crescut, de parcă i l-ar fi făcut Dan și trebuie să-l ridice cu banii lui. Și coțofana aia de nevastă-sa, disperată că nu s-a măritat cu fratele care trebuie, aia ar pune ghearele ei de țoapă și pe găina de pe ouă dacă ar avea vreo agrafă lucitoare-n pene. Niște păsări de pradă cu toții, nu i-ar mai răbda pământul! S-a gândit cineva că cea mai îndreptățită moștenitoare, moral vorbind, sunt eu? Eu și copiii mei, atât. Iar eu, în mod special. Că l-am suportat cu toate minciunile lui, cu toate trădările lui, cu absențele și răceala lui, cu lipsa lui de iubire și căldură umană. Că mi-am sacrificat viața și talentul ca să-i fie lui bine, ca să poată face el avere în pace și liniște, ca să devină important, ca să fie puternic și de temut. Dar cine se pune în pielea mea? M-au văzut mereu zâmbitoare, adică fericită în mințile lor înguste de imbecili și de reduși. N-au înțeles nicio secundă problemele mele, durerile mele, nefericirea mea. “Ia uite, e mereu coafată”, parcă o aud pe toanta de Ilinca. De parcă coafura ține loc de bucurie. De parcă hainele de firmă te iau în brațe și te mângâie, de parcă Louboutin-i te scapă de gânduri negre și fac dragoste cu tine. “Stăteai numai la hoteluri de 5 stele”, ar grohăi porcul ăla de Vlad. Da, dobitocule. Singură sau cu prietenele, alte neveste la fel de “fericite” ca mine. Că soțul meu iubit avea afaceri și-n vacanță. “Afaceri” de unde se întorcea rupt de oboseală, băut și mirosind a parfum franțuzesc turnat cu tona pe ea de cine știe ce call girl, de nu se ducea nici după 5 dușuri și mirosea și iarba după ce-o călca în picioare. Dar ce știu ei? Mă privesc ca pe o intrusă, de parcă Dan nu mi-ar fi fost soț mai bine de 30 de ani, de parcă le-aș lua lor ceva de la gură, de parcă averea noastră ar fi de drept doar a lor. De parcă Dan nu ar fi ajuns milionar datorită familiei mele, cu ajutorul tatălui meu și a tuturor legăturilor lui, de parcă nu tata, cu relațiile și banii lui l-ar fi ridicat până la cer, de parcă nu eu aș fi câștigat primii bani adevărați pentru familia asta. De parcă singur ar fi urcat cu același aplomb scara socială și n-ar fi muls caprele pe toloacă la Buzău sau n-ar fi bătut discotecile la munte și la mare cu haita lui de neinsprăviți la agățat pipițe până l-ar fi lăsat puterile.”

– Serghei, eu m-am plictisit de așteptarea asta, nu-i normal să întârzie toată lumea și eu să stau aici ca proasta după ei.

– Puțină răbdare, doamnă Văleanu. Numai puțină.

“De parcă nu asta ai făcut toată viața până acum, madame Văleanu, o fulgeră cu o privire deloc îngăduitoare Serghei. Așteaptă, că habar nu ai ce va să vină și cam cum o să te pălească. De asta ai și apărut mai devreme, când tu întârzii mereu peste tot, ai sperat că poate afli ceva de la mine înaintea lor. Când o zbura porcul! Oricum ieși de-aici bogată, n-ai decât să te dai cu fundul ăla plat și osos de pământ până nu mai poți, cui îi pasă de figurile tale? Ai noroc că ai rămas toată viața în acte nevasta lui Dan, să te duci să dai acatiste la mănăstiri pentru asta. Că nu te-a iubit? Ai știut tot timpul și nu ți-a păsat, de ce nu ai divorțat dacă ai fost așa de nefericită? Îți zic eu de ce, că doar nici tu nu l-ai iubit, știi prea bine. Ai stat lângă el cu forța pentru că te-a durut capul numai de poziția socială pe care ți-o asigura numele lui Dan Văleanu, de banii pe care a știut mereu să-i înmulțească, de diamante, de casele de lux pe care ți le cumpăra aiurea pe planetă numai ca să scape de tine și de miorlăielile tale insuportabile și de răutățile la chintal pe care i le serveai mereu, de aia! I-ai ținut copiii departe, le-ai interzis să calce pe la “neamurile proaste ale lui tac’tu de la Buzău”. Nu-ți amintești că așa le spuneai, nu? Așa că mai lasă figurile astea, că la mine nu țin. Poate să-i prostești pe alții, dar nu pe toată lumea, mai știm și noi câte ceva despre tine. Așteaptă, năpârcă. Taci și-așteaptă. Nu ești mai cu moț ca alții. În niciun caz pentru mine. Și de fapt, pentru nimeni altcineva în afara sateliților ce gravitează în jurul tău și-ți acceptă toate mizeriile din cine știe ce interese meschine.”

– Doamna Ilinca a apărut cu soțul și domnul Vlad e și el cu soția.

– Ocupă-te și poftește-i în sala de consiliu și pe ei, Mia.

– Asta înseamnă că suntem toți, Serghei. Hai să mergem, interveni Cora.

– Mergeți, doamnă Văleanu, vă rog. Sosesc și eu în câteva momente. Vă las mai întâi să vă salutați familia.

Cora pufni disprețuitor, își luă poșeta pe braț și se ridică cu un aer maiestuos de pe fotoliu. Mitocanii, așa cum le zicea ea și cum prevăzuse dealtfel, erau deja aici.

– Mda, Serghei, neamurile proaste de la Buzău ale lui Dan sont ici, au venit cu cățel și cu purcel, de parcă nu se putea fără ei. Mă mir că nu și-au atârnat și plozii de brăcinari. Mă-sa n-a venit și ea? Cum, nici mătușă-sa? Eu zic să le aducem și pe ele, le facem o invitație cu lăutari, să se simtă ca la ele pe ulița satului. Amânăm cu o săptămână deschiderea actelor, să aibă timp să meargă la coafor și să-și pună și copitele la înmuiat, să le iasă nămolul de sub unghii și dintre crăpăturile călcâielor. Mon Dieu!

– Doamnă Văleanu, vă rog să vă controlați vocabularul. Dacă nu în prezența mea, măcar de față cu ceilalți. Nu avem nevoie de circ, suntem oameni civilizați. Și-apoi, sunt bani destui pentru toată lumea, sugeră Serghei Lazarovici cu un soi de diplomație menită să o liniștească.

– Serghei, dear, ține lecții de bună cuviință cui are nevoie. Eu mă lipsesc. Mai ales că știu prea bine cu cine am de-a face. Și banii nu sunt niciodată destui, asta s-o știi de la mine – în cazul în care un evreu mai are nevoie de vreo sugestie referitoare la partea materială a vieții și nu o știe încă din neam.

– Doamnă Văleanu, nu porniți un război inutil și de care nu are nimeni nevoie, suspină Serghei dezarmat de răutatea fără limită a Corei. Știți prea bine că Dan și-a lăsat absolut fiecare leu în perfectă ordine, că dispozițiile lui sunt clare și că voi face absolut totul ca ele să fie respectate întocmai după ultimele lui dorințe și după litera legii.

– Scutește-mă, Serghei, de cette morale pure. Nu-mi faci tu mie ordine nici în conturi și nici în familie. Niciodată. Nici acum, nici în viitor. Litera legii pe dracu’! Grosul averii e al meu și al copiilor mei, restul n-au decât să se ducă la muncă dacă vor bani. La arat, la semănat, la muls vaca, la rânit cocina porcilor, treaba lor, nu mă interesează. Ideea e că c’est fini la comédie, au tăiat destulă frunză la câini până acum, i-a ținut Dan în spate suficient. Eu nu am de gând să le dau un leu, gata cu pomenile. S-a închis sezonul la cerșeală, s-au dus dracului Moșii de vară, de iarnă, de primăvară și de ce anotimpuri or mai fi ei pe la țară, pe la Buzău, da?

– V-am făcut o sugestie pentru protecția și liniștea dumneavoastră, dar evident că veți face cum doriți, abandonă dialogul absurd Serghei.

“Doamne, ce-o fi văzut Dan la dracul ăsta de femeie? Oare la ce i-or mai trebui atâția bani, când are suficienți să se lăfăie în lux până închide ochii și tot mai rămân și după aceea? Mai ales că Dan s-a și lăsat furat de ea cu mărinimie și s-a prefăcut că habar nu are de conturile ei secrete. Răutatea asta n-a făcut-o niciodată fericită și nici de-acum încolo n-o să-i meargă mai bine dacă nu se liniștește. Dane, dacă o fi vreo viață de dincolo de mormânt, ascultă bine la mine: ai trăit exact așa cum trebuie, să nu regreți nimic din ce-ai făcut, poate doar ce n-ai făcut!”, filosofă Serghei în mintea lui, încă șocat de ce-a auzit din gura Corei Văleanu.

Cora își netezi rochia elegantă și scumpă cu două mișcări scurte din palme, își sumeți spatele de parcă înghițise brusc o coadă de mătură și deschise ușa către biroul asistentei lui Serghei.

– Mademoiselle Mia, vă rog să mă conduceți și pe mine în sala de consiliu. Abia aștept să-mi văd familia reunită, mi-e un dor de ea ca de o unghie încarnată! 

– Vai, doamnă Văleanu, se poate? Cum să nu, cu mare plăcere, sări fata îndatoritoare din spatele biroului ei.

– Ia zi, Serghei, va fi și duduița Mia în sala de consiliu? Dacă tot suntem în familie…, mai aruncă Cora o ultimă săgeată otrăvită înspre Serghei întorcându-se din prag.

Serghei Lazarovici nu-i răspunse, era inutil să te pui cu o pisică sălbatică turbată. Dar rămase privind gânditor și zâmbitor în urma ei. Până la urmă, cine va râde la sfârșit, va râde mult mai bine, deși nici asta nu era important. Important era ca dreptatea să triumfe. Iar el va avea grijă ca asta se se întâmple, așa cum îi promisese cu ceva timp în urmă prietenului său de-o viață Dan Văleanu.

 

Va urma

 

București, iulie 2016

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: Spiral of Life, photography by Bojan Jevtić

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Ceea ce purtăm în inimile noastre

Unknown

 

Ceea ce purtăm în inimile noastre suntem noi.

Ceea ce purtăm în inimile noastre ne clădește viitorul, ne construiește demnitatea, ne întărește caracterul și ne modelează sufletul. Ceea ce purtăm în inimile noastre ne croiește viața.

 *

Orașul în care m-am născut, cu străzile lui încărcate de povești, cu pavajul pe care au călcat poeți ce m-au învățat visarea, cu teii lui parfumați la început de vară, cu frunzele lor căzute – covoare așternute sub tălpile mele în zilele însorite de toamnă. Orașul în care am călcat pe toate aleile Copoului mult prea romantic pentru vremurile pe care le trăim, orașul în care am privit cu orele plopii fără soț, în care râdeam în hohote, adolescentă blondă, pe aleea cu castani din curtea liceului. Orașul în care plecam iarna de la liceul meu de pe deal pe servieta de liceană transformată în sanie. Orașul în care Melania, prietena mea, mă lua în fiecare dimineață de-acasă și în drum spre școală mă scotea opintit din nămeții ce-mi înghițeau trupul firav de copilă. Orașul în care am învățat să scriu, să doresc, să sper, să lupt, să plutesc și să cad. Și iar să mă ridic.

Mama cu mâinile ei superbe, calde și mici, cu părul ei negru albăstrui, cu buzele ei pline și ochii ei muți, de antracit. Mama cu inima ei blândă și bună, cu pantofii ei înalți, decupați, din lac de culoarea pielii, cu paltonul ei greu ca un sac de ciment, purtat ani în șir ca să pot eu să-mi cumpăr în fiecare iarnă ce-mi poftea inima. Mama și mirosul de măr ras, mama și cafeaua de dimineață, mama și rujul de care nu se despărțea niciodată, mama care-mi împletea părul în cele mai frumoase cozi rusești care au existat vreodată, mama care se coafa singură în fiece dimineață și mă spăla pe spate la dușul din fiecare seară. Mama cu felurile ei de mâncare ciudate, evreiești, rusești, moldovenești și estoniene. Mama pe care o scoteam din minți copil fiind, mama pe care o supăram întotdeauna și care m-ar fi iubit oricine aș fi fost, orice aș fi devenit, mama apărându-mă cu trupul ei de toate relele. Mama care și-ar fi dat viața pentru mine și care-a plecat într-o stea chiar în ziua când copiii cuminți primesc daruri, iar cei răi nuielușe. Mama care nu m-ar fi părăsit niciodată.

Cărțile mele de suflet, cele pe care le voi citi și răsciti până când ochii nu mă mai vor lăsa să o fac. Doar că sunt atâtea că nu-mi ajunge timpul să le scriu, oare când o să le pot relua? “Cartea de la San Michele”, “Moartea fratelui meu”, “Pe culmile disperării, “Noaptea de sânziene”. “Domnișoara Christina”, “Secretul doctorului Honigberger”, “Șarpele”, “Nopți la Serampore”, “La țigănci” – nuvele fanstastice. “La Medeleni”, “Lorelei”, “Pânza de paianjen”, “Povești nemuritoare”, “Voica”, “Cartea de la San Michele”, “Coliba unchiului Tom”, “Adio, arme”. “Iliada și Odiseea”, “Jane Eyre”, ”Ion”, “Răscoala”, “Pădurea spânzuraților”, “Căderea Constantinopolului”, “Dinastia Sunderland Beauclaire”, “Adam și Eva”, “Iona”, “Arta conversației”, “Fiul risipitor”, “Orașul cu fete sărace”, ”Paula”, “Un veac de singurătate”, ” O tragedie americană” și poezie, mereu poezie, întotdeauna poezie, măcar una pe seară.

Scriitorii și poeții care mi-au îndrumat visurile, care mi-au validat dorințele, care m-au sfătuit mut să mă împrietenesc pe viață cu slova scrisă: Cioran, Panait Istrati, Kazantzakis, Esenin, Radu Tudoran, Teodoreanu, Isabel Allende, Shalom Alehem, Eliade, Rebreanu, Scott Fitzgerald, Marquez, Păunescu, Bacovia, Eminescu, Faulkner, Hemingway, Eliade, Tolstoi, Edgar Allan Poe, Sylvia Plath, Walt Whitman, Vintilă Corbul, Dante, Homer, Caragiale, Kafka, Oscar Wilde, Axel Munthe, Virginia Woolf, Petru Popescu,Theodore Dreiser, Paler, Novalis, Sorescu. Scriitorii care m-au făcut mai bogată decât Cresus.

Muzica, cea care mă face să visez, mă ridică la cer atunci când zac doborâtă, mă emoționează necontenit, mă face să-mi doresc să lupt, să înving, să fiu exact cea care sunt. Orice-ar fi.  Eugen Doga, Eugen Doga, Eugen Doga. Dmitri Shostakovici, Puccini, Enescu, Vladimir Vâsotski, romanțele rusești, Alifantis, Tudor Gheorghe, Verdi, Ceaikovski, Beethoven, Bizet, Dvorak, Berlioz, Saint-Saenz, Albinoni, Dida Drăgan, Loredana, Stravinski, Paganini, Strauss tatăl și fiul, Liszt, Chopin, Cotabiță, Tatiana Stepa, Șeicaru, Anca Parghel, Janice Joplin, Metallica, Aerosmith, Guns N Roses, AC/DC, Pink Floyd, Iris, Cargo, Compact, Phoenix, Queen, Beatles, Elvis Presley, Rolling Stones, Pasărea Colibri, Eric Clapton, Paul Anka, Baniciu, Bob Dylan, Leonard Cohen, Mariza, Dulce Pontes, Vali Sterian, Gary Moore, Fabrizio de Andre, Celentano, Ornela Vanoni, musicalul Notre Dame de Paris, Riccardo Cocciante, Lucio Dalla, Dire Straits, Bruce Springsteen, muzica anilor ‘50-’60 și mă opresc. Nu pot să-i cuprind acum, pe toți, în gândurile mele. Dar îi port în inimă necontenit, îi port în sânge, în cuvinte, în atitudini.

Locurile pe unde am pășit prin lumea largă, mările și culorile lor, nisipul de diverse consistențe și nuanțe, vulcanii mustind de foc, munții cu tăcerile lor maiestuoase, orașele cuminți sau nebune, oamenii de toate culorile, din toate rasele și toate religiile, cu portul lor, cu mâncărurile lor, cu tradițiile lor. Râurile și câmpiile, copacii și lanurile de floarea soarelui, ori cele înflorite de rapiță, animăluțele cu ghidușiile lor, cu privirile lor inocente. Clădirile lumii, construcții modeste sau pline de fală, străzile și claxoanele, magazinele forfotind, casele cuminți în serile de Crăciun și luminile lor binecuvântate, apartamentele moderne și ciudate cu fața spre mări învolburate ori liniștite. Și livada aceea în care știu sigur că vom ridica căsuța visurilor noastre printre cireși, salcâmi roz, magnolii, caiși și viță de vie. Căsuța cu pisici, căței, iepurași, foc de lemne în șemineu de piatră și liniște.

Cei plecați, cei rămași, cei buni, cei răi, cei indiferenți. Prieteni, cunoștințe, străini, apropiați, depărtați. Oamenii din viața noastră.

Dureri, bucurii, lacrimi, doruri, decaderi, zâmbete, fericiri mărunte, suferințe majore, fericiri maxime, suferințe simple. Experiențe de trăit.

*

Ceea ce purtăm în inimile noastre este iubirea pentru toate cele trăite, simțite, gândite, sperate, nedesăvârșite, greșite, văzute, ascultate, întâlnite, dorite, împlinite, ratate.

Ceea ce purtăm în inimile noastre este viața trăită dimpreună cu tot și cu toate frumusețile sau tristețile lumii.

Ceea ce purtăm în inimile noastre nu ne poate lua nimeni, pentru că ceea ce purtăm în inimile noastre suntem noi. Iar asta ne poate înălța sau prăbuși.

Carmen Voinea-Răducanu
Malmö-București, 1-19 ianuarie 2016

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Lumea mea de mucava

toni-angyala
Lumea mea e una normală, adică tinde să iasă definitiv din țâțâni.

Pendulează uniform și plat între închis și deschis, ca o ușă defectă, stricată de prea multe incertitudini. Ca și cum lumea asta a mea n-ar avea forța de a se decide cum e mai bine: să rămână în afară, să se așeze în văzul și în rândul lumii tuturor sau să se pitească bine, să stea chircită în ea însăși și de nimeni știută în tenebrele aceleiași omniprezente lumi largi și, totuși, ciudat, prea ades înguste.

Lumea mea e ca un fel de casă cu pereții antifonați dramatic și fără pic de subtilitate, astfel încât tăcerea să nu poată răzbate în afară, dincolo de mine. Astfel încât bucuria de dincolo de zidurile sale să nu pătrundă fără chin, adică să ajungă în inima mea anevoios și gata ostenită.

Lumea mea mai are, peste toate neajunsurile, și ferestrele orientate spre nord, înspre crivăț. E așezată ca atelierele unor pictori îndrăgostiți de dramatismul luminilor gri, iar pivnița cu vinuri îmbietoare, mesageri ai uitării, e așezată la sud, în bătaia nemiloasă a soarelui. Lumea asta a mea e ticluită un pic nătâng și buimac, ca și cum și-ar fi întors toate darurile doar înspre ea însăși, fugită din fața unei neînduplecate și neiertătoare judecăți din afară.

Ca și cum lumea asta a mea, neverosimilă pentru cei din jur, ar fi fost proiectată de cel mai slab dintre arhitecți. Ca și când în Universul meu totul s-a clădit anapoda și până și liniștea e asurzitoare iar veselia e cât se poate de silențioasă.

Explicația ar fi una singură: lumea mea e un univers de mucava. S-a născut dintr-o pădure de mesteceni, știți voi care, aceea din poemele lui Esenin, melancolică precum Rusia profundă. Ori dintr-un vaier tulburător ca sunetele unui pian sub degetele lui Doga. E colorată. Are toate pastelurile luminoase de toamnă în buzunarul de la piept, din dreptul inimii, și unduirile tuturor mărilor pe care visez să navighez în privirile albastre pe care sufletul și le-a orânduit singur, dramatic, pe sub gene, când visa nemărginiri. Și în fiecare noapte, deopotrivă cu îndârjirea dăruită de fatalitate, lumea mea înfruntă al nouălea val din furtuna năprasnică a lui Aivazovski, agățându-se de cele mai tainice nădăjduințe ca de resturile unui vas distrus ce plutesc salvator în derivă.

Lumea mea e un décor fantastic, ireal pentru ceilalți. Și pe bună dreptate, e doar un concept plastic al imaginației mele unde Soarele poate răsări chiar și la apus, iar razele sale doar urcă spre Ceruri și nu cad niciodată la pământ. Unde Luna zâmbește ștrengărește în fiecare noapte ori tace romanțios și idilic stând mereu cu fața ascunsă în văzul tuturor, parcă la îndemâna fiecărei inimi apărute domol, de după un colț neștiut, în întâmpinarea tuturor amăgirilor.

Lumea mea e croită din inocente căi lactee și se îmbracă numai în ample hlamide de culoarea cerului nopții, prinse doar într-o stea – agrafă pe un umăr -, ca veșmintele vechilor greci la festivități grandioase.

Lumea mea e cum sunt eu. Ca un înger ce și-a lepădat aripile și, totuși, se pregătește de zbor. Spirit ceresc de mucava.

 

14 noiembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

 

 

 

 

 

Unde se duc visurile să moară?

dream
Zilele vieții mele mi-ar părea cel puțin ciudate dacă nu mi-aș avânta gândurile, din când în când, spre cel mai ascuns dintre cotloanele sufletului meu. N-aș mai fi eu. M-aș simți abandonată chiar de către ființa cea mai îndelung răbdătoare, de cea mai fină cunoscătoare a tuturor bunelor și relelor din mine: eu însămi. O incursiune în haosul din cămăruța aceea mică-mică, dar depozitară a celor mai mărețe simțiri, măcar o dată la câteva zile, mi-a devenit necesară ca aerul și apa. O plimbare senină sau cu pași încordați, fie chiar și arareori, pe-acolo, pe unde sălășluiesc de obicei cele mai aiuritoare, intime și nespuse dorințe, cele mai nebunești și mai grozave neîmpliniri, pentru mine ține deja de un anumit confort fără de care nu mai pot gândi și acționa coerent. Trebuie să ajung, măcar din timp în timp, în locul unde mi-am îngropat, precum pirații în grotele de sub mări, comorile cele mai de preț. Și unde, câteodată – mai ales atunci când ajung la fundul sacului -, trebuie să călătoresc ca să-mi realimentez memoria de sine, scoțând pe furiș din cuferele bine dosite, pline ochi cu piese strălucitoare atât de necesare traiului îmbelșugat al sufletului meu, câte un vis.

*

Citeam la un moment dat, undeva, cum că viața ar fi o fabrică de împlinit dorințe. Și-am fost de acord cu asta, pentru că așa ar părea la prima strigare. Și așa ar fi drept să fie. Și așa ne-ar plăcea nouă, tuturor, să credem. Dar este, în același timp, și locul în care toate visurile sunt condamnate la moarte. Fără niciun drept la apel. Chiar și cele împlinite.
E o chestie de perspectivă. Dacă visul e speranța într-o perpetuă tinerețe și frumusețe, ori în veșnicia unei vieți fără de moarte și a unei morți fără de uitare, e clar că dorințele de mai sus sunt destinate unei existențe în spatele gratiilor de la saloanele unui spital de nebuni, secția furioși și irecuperabili. Pe același palier al dorințelor de închis la balamuc aș așeza și speranța câștigului la loto, dar despre asta vă voi scrie mai mult cu altă ocazie, un calcul matematic al probabilităților spune că nu am dreptate pe de-a-ntregul.
Pentru mine, viața e un loc în care toate visurile mor. Se împlinesc dorințe, asta da. Se râde, se risipesc lacrimi, se luptă, iar uneori, viața găzduiește chiar și un soi de fericire. Dar visurile se împlinesc în Cerul născut pentru a fi de-a pururea. Pământul, aidoma vieții, nu are dreptul de a fi nepieritor. Iar visurile n-ar trebui să moară niciodată. Nici măcar o dată cu noi. Ar trebui să călătorească prin Univers, sărind de pe o stea pe alta, ca într-un joc copilăresc. Să adaste câte-un pic pe câte-un astru mai strălucitor și-apoi să plece spre un alt orizont, într-un voiaj fără de sfârșit, fără de îngrădiri, fără odihnă și fără de amintiri. Visurile ar trebui să aibă o viață a lor, una nemuritoare, independentă de noi și de legile noastre cărora, pieritori, ne supunem.
Că unde-ar putea să se ducă să moară? Nu există un cimitir pentru visuri, așa cum există un cimitir al elefanților.
Visurile ar fi frumos să se transforme în îngeri. Ca o prelungire a noastră de dincolo de viață.

 

București, 21 iulie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

În Lumină

so_gone_by_galenvalle-d6azl5a
În Lumină

Disperarea neagră se poate împarți în câteva etape.
Prima e suferința. Una în crescendo până devine atroce, inumană ca o ardere pe rug a unui trup viu și plin de forță, ce nu-și dorește să moară și luptă cu înverșunare, dârz, încăpățânat, mândru. Durerea e atât de intensă, încât, o auzi real, poate ușor înfundat, ca pe un vaier lăuntric, de parcă ficatul, stomacul, ochii, plămânii ar striga după ajutor. E o tortură, simți suferința ca pe o despicare sadică, lentă a sufletului și aruncarea miezului său, încă fierbinte, unei haite de hiene hămesite. Până când devine de nedescris chiar și în cele mai pline de substanță dintre cuvinte, până când ajunge carne vie ce se desprinde de pe oasele trupului tău.

Și-atunci ai pășit în cea de-a doua etapă: căderea în gol. Prăvălirea în neant. Cazi, cazi și tot cazi și prăbușirea asta nu se oprește nicicum, cu nimic. Realizezi că îți vei zdrobi capul în picajul ăsta incontrolabil, că-ți vei frânge visele toate, că-ți vei amputa singur, la final, aripile acelea atât de măiastru alcătuite de zei, dar nici că-ți mai pasă.
“Lasă să pic, vreau să cad, să mă duc cât mai jos, să ajung până în fundul pământului, să mă lăfăi în abis ca într-o baie binecuvântată și mângâietoare dintr-un iaz plin de lapte de măgăriță, să mă regăsesc și să mă înalț după alunecarea asta haotică sperând într-o renaștere ca a păsării Phoenix, din iadul durerii să mă ridic și să mă scutur de toate mai frumoasă, mai puternică, învingătoare absolută într-o ipotetică altă viață. Dar numai după ce voi fi atins cele mai întunecate meandre ale nimicului, ale deșertăciunii, după ce mă voi fi purificat în neguri prin uciderea a tot ceea ce îmi seacă azi fiecare curgere de apă vie încă de la izvoare.”

În cea de-a treia etapă intrat, te confrunți cu răzvrătirea împotriva părăsirii tale chiar de către tine întru sfidarea tuturor regulilor morale, cu furia împotriva renunțărilor tale nedemne și lașe. Nu vrei să te lași învins, din genuni te poți sau nu te mai poți scoate înapoi în lumină, iar tu vrei să fii, acum și aici. Și nu te poți bizui pe o salvare miraculoasă după ce ai atins străfundul. Vrei să exiști chiar și atârnat la brațul de oțel al durerii ce te strânge nemilostiv la pieptul ei și te ține captiv la cheremul nepăsării sale barbare. Vrei să te ridici și să o iei iar de la capăt orice ar însemna asta, chiar și o altă suferință, chiar și o altă pierdere. Ba chiar cu prețul oricâtor umilințe cu care ești hotărât să te bați și pe care să cutezi, cândva, a le învinge. Îți amintești că ești plămădit din visuri și iubire, că ai fost frământat de mâinile divine cu un scop pe care nu-l cunoști și pe care, admițând că l-ai afla cândva, poate că nici nu l-ai ști înțelege. Și te poticnești când vrei să te ridici, dar nu te lași, încerci mai departe. Și-ntr-o binecuvântată zi, reușești. Ești iar în lumină.

Ultima etapă este cea despre rănile sădite și-nfrunzite în tine de către disperarea cea neagră. Arată cam ca niște flori ale luminii, cele cunoscute de noi ca a fi nemuritoare, veșnic proaspete chiar dacă timpul le-a călcat în picioare – imortele.
Poți să-ți împletești din ele o coroniță a învingătorilor și să le porți înmănuncheate astfel ca pe un trofeu unic, în lume și-n afara ei, mereu cu tine, ca o cunună de spini pe care ai câștigat-o adunându-ți cu trudă din ape negre toate crucile azvârlite de soartă până ai reușit aducerea lor pe un mal însorit. Sau le poți renega, lăsându-le astfel să-și înfigă în tine rădăcini mai adânci ca viața și mai puternice ca moartea, dându-le voie așadar să te cucerească și să te ocupe ca pe cea mai slabă cetate ce i-a fost dată în dar de înrobiții ei locuitori unui comandant de oști nedemn și comun învingător.

Eu am trăit toate cele de mai sus și am ales.

 

București, 3 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Vieți în derivă

227_Eve of Sadness_Jackie

Oamenii ascund în ei mai mulți oameni, eu așa cred, uitându-mă în mine. Oameni ce vin și pleacă înspre și dinspre noi, în lume, pe rând, în șir indian. Oameni plini de lacrimi și de zâmbete, oameni frumoși și uneori urâți, oameni buni și în același timp, paradoxal, câteodată răi.
Doar că, uneori, deseori chiar, ne ia valul și ne imaginăm a fi mai buni sau mai răi decât suntem, furându-ne singuri căciula, păcălindu-i cu talent pe cei din jur și nu întotdeauna involuntar, încercând să obținem un câștig imediat, de orice fel ar fi acela, și așezându-ne, cu ingratitudine, pe un plan nepregătit pentru noi de către zei, fie el mai înalt sau mai jos. Pe un piedestal nedestinat nouă, pe o poziție nemeritată, pe un loc necâștigat în luptă dreaptă, într-o viață care nu ne aparține. Și unde, nu știu prin ce tainic algoritm, norocul nu ne mai găsește, ca și cum ne-ar fi primit coordonatele de undeva, de Sus, și ajuns la destinație află locul gol. Pentru că noi am ales să fim în altă parte, în direcția pe care am calculat-o eronat ca fiind a noastră, abandonându-ne albia cu nepăsătoare inconștiență.
M-aș fi dorit, de prea multe ori, așezată în locuri inaccesibile mie. Uneori m-am luptat, fără prea multă credință, urmând curgerile noduroase ale unei rațiuni învolburate, să ajung până acolo unde-mi imaginam că-i farul meu, greșind flagrant traiectoria ce-mi fusese hărăzită și plângându-mi mai apoi nenorocul. Până când, într-o târzie zi din anii mei îmbogățiți de vreme, m-am luminat și-am înțeles că doar urmându-mi inima cu credință deplină pot să-mi întâlnesc și șansa, și norocul.
Până când am priceput că locul meu în lume e acela croit după calapodul meu, după tiparul sufletului meu, după darurile primite la naștere și de-a lungul vieții și a fost zidit doar pentru mine, creație unică a unui Dumnezeu chibzuit și extrem de bine organizat în toate, cu toate.
Și-am zâmbit în lumină când am înțeles că doar fiind cea care sunt – mândră de mine, în primul rând -, și nu cea care mi-aș fi dorit să fiu, voi izbândi, navigând cu seninătate, să-mi aflu liniștea. Nu fiind mai frumoasă, mai slabă, mai bogată, mai tânără, mai bună, mai iubită, mai aplaudată, mai invidiată. Nu mințindu-mă sau înșelându-i pe ceilalți, împodobindu-mă ridicol pentru nu se știe cine și ce cu atribute străine mie sau visând absurd la situații avantajoase dar nenaturale pentru construcția mea sufletească.
Și-am rămas de-atunci neabătută de nicio ispită, cu toată credința, în cursul hărăzit mie, în matca mea. Știind că doar așa îmi voi întâlni harul, norocul, împlinirea și, corolar, la final, pe mine însămi.

 

București, 14 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Femeile de care ne ferim

chess-good-vs-evil-6929

Nimic nu m-a speriat mai tare pe lumea asta ca omul nebun în sensul cel mai puțin poetic cu putință. Când nebunul ăsta era si de genul feminin, balamucul era deja gata clădit, dar nu prea bine împrejmuit. Și-atunci, pe multe dintre cele de mai sus le-am regăsit, des de tot, dincolo de zidurile între care sălășluiesc oamenii periculoși atât pentru ei înșiși cât și nocivi celor din jur.
Am întâlnit și mi-a fost frică în viața mea, destul de des, mai ales de femeia mult prea chitită să-și atingă scopul indiferent de mijloacele folosite; cea care, în plus, de obicei e și ușor dusă cu pluta, cu cercul, cu mințile-n crăci, spuneți-i cum doriți. Poate doar prostia să mai fie pe același palier al spaimelor mele, dar încă mă îndoiesc, parcă din prostie unii-și mai revin, câștigând experiență în ani.
Pe când ea, minunea lui Dumnezeu cu idei puține și fixe și cu mințile rătăcite-n deșertul trainic ancorat pe sub un coc savant, m-a pus mereu pe fugă, având credința că și din accidente aviatice mai ieși cu viață, din unghiile ascuțite și prea lustruite ale domnițelor scăpate-n breton când erau ceva mai mici, nțțț. Nu prea.
Dacă pe lângă nebunia aceea, de obicei neparafată de oameni cu studii de specialitate, conița mai e și plină de suficiență, de o stimă de sine exagerată și de o aroganță sora cu neghiobia, eu una, gata, m-am dus pe copcă, nu-mi iese neam apropierea de ea. Orișicâte temenele mi-ar bate pe dinainte, cât de pițigăiat și mieros i-ar suna graiul și indiferent de cât de grațios și-ar zbate genele bogate și încârligate pe sub nasul meu.
E mult de scris despre această tipologie feminină, despre femeia-actriță în propria ei viață ori femeia-șarpe, încolăcită periculos în jurul unui anume punct de interes. Femeia-hienă, pregătită să-și atace prada pe care o vânează cu zâmbetul pe buzele extrem de minuțios rujate sau femeia-matematician, cea care-si calculează cu geniu malefic fiecare mutare în ecuația vieții pe care și-o dorește lansată doar pe o anumită orbită. Și să nu o uităm pe femeia-cameleon, cea ce-și schimbă înfățișarea sufletească în funcție de modelul visat de cei refugiați în cetatea pe care se pregătește să o cucerească, să o ia cu asalt.
Sunt femeie, iar șiretlicurile folosite de acestea nu au multe secrete pentru mine, femeile știu exact ce spun. Noi ne cunoaștem armele, ne știm pe de rost posibilitățile, ghicim mereu tertipurile și capcanele suratelor noastre, precum intuim prea bine ceea ce se așteaptă de la noi și cum putem reuși să le luăm fața surorilor noastre oneste, lipsite de fățărnicie, cu bun simț și cu interese mai presus de cucerirea de teritorii pline de deșertăciune. Numai că, slavă Domnului, cele mai multe dintre noi nu apelăm la niciuna dintre stratagemele ce ne-ar așeza pe un loc fruntaș într-un război cu o miză derizorie, într-un clasament lipsit de substanță.
Bărbaților, însă, veșnici cavaleri fără armură și fără de odihnă, nu li se întâmplă la fel. Pline de o sensibilitate surprinzătoare, jumătățile noastre preaputernice și determinate clacheză magistral în fața ipocriziei feminine ridicate la rang de sublimă artă. Oricât ar fi de șmecheri și de unși cu toate pomezile, nu sunt suficient de alunecoși încât să se strecoare în viață și cu deplină grație dintre degețelele fine ale domnițelor suave ca panseluțele dar, în esență, de nezdruncinat precum arborii sequoia.
Oricât ar fi de mari pișicheri, domnii inimilor noastre se topesc ca untul la soare în fața unor principese cu priviri galeșe și cu tupeul, de fapt, invers proporțional cu gingășia afișată.
Dragii și falnicii noștri bărbați, într-o proporție copleșitoare, cad în extaz în fața damelor pline de talente actoricești remarcabile și rămân cu gurile căscate de beatitudine ori de câte ori o moțată dintre acestea cotcodăcește gingaș pe lângă ei, înfoindu-se în penele proaspăt coafate. Iar dacă podoaba rarissimă își mai și dă un piculeț peste cap ochii încondeiați, bulbucați a adorație și aprobare deplină doar la simpla apariție pe firmament a unui exponent masculin, victimă sigură scrie pe fruntea împricinatului.

*

Vă dați seama că ceva m-a enervat la vreun model de damă ca cel din expozeul din rândurile de față, doar mă cunoașteți suficient. Pentru că am întâlnit de-a lungul și de-a latul vieții mele prea multe exemplare din acestea devenite deja comune, pentru că am obosit să fiu prea puțin blondină când mă ciocnesc de astfel de ființe parșive și fără de rușine, îmbrăcate fin în haine pline de poezie. Și-am simțit nevoia stringentă să le spun, cumva, de preferat direct și de la obraz, că eu una le-am citit de-a fir a păr, dincolo de toate mofturile cu care s-au înveșmântat în încercarea grotească de a mai păcăli orice ființă s-ar mai avânta plină de încredere în jurul lor, fie ea femeie sau bărbat.
Să le reamintesc că minciuna are picioare mai scurte decât lungimea unghiilor lor apucătoare, că egoismul le va fi într-o zi de rău augur, că obrăznicia cu care și-au însușit, prin tupeu și escrocherie sentimentală viețile și sentimentele altora nu le va ajuta pe termen lung. Și că oamenii onești știu că cine plânge la urmă, plânge cu adevărat, chiar dacă în tăcere, nu în public, demonstrativ și teatral. Oamenii de a căror naivitate azi își râd în barbă, își vor îndepărta vălul de pe ochi mâine și cei pe care i-au atras oferindu-le bilete gratuite la un spectacol de prost gust, fără ținută și fără adevăr, se vor ridica chiar înainte de final și vor părăsi sala fără să aplaude, dând uitării imediat lipsa de har atât a actorului cât și a dramaturgului, manipulatori fără scrupule și talent. Pășind în lumină, cu simplitatea și pacea la brațul lor.

 

București, 1 -13 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Zbor neînfrânt

Fantasy_Flying_Ship_025743_

La fereastra apartamentului modest unde-mi duc zilele, vin porumbei fără încetare. Adastă puțin, uneori bat cu ciocurile în geam dacă nu găsesc pe pervaz nimic de mâncare și-așteaptă. Apoi gâlgâie ceva, privesc lung înspre mine și își iau zborul, lăsând în urmă pentru câteva clipe un zgomotos și puternic fâlfâit de aripi. Ca o chemare.
Câinele meu, gelos și vigilent, latră nervos și tare ar ieși după ei să-i alerge, ba chiar să-i și jumulească măcar puțin, ca un veritabil vânător primitiv.
Iar eu mă îndrept spre ferestre orice aș face în acel moment, îmi place să-i privesc. Mereu mi-am dorit să văd cum arată linia orizontului privită de sus, de la înălțimea la care ajunge privirea lor. Să mă îndepărtez de mine împreună cu ei, svelt, înalt, mândru și liber printre coliviile noastre regulamentar orânduite în blocurile înalte de beton, să planez măcar până deasupra lacului din apropiere. În căutarea hranei îndestulătoare după care tânjește sufletul meu, oricare ar fi aceea și oriunde s-ar găsi.
Dar mă opresc lângă geam și zâmbesc. Și mereu mi-am trimis doar gândurile cele mai ascunse cu ei. Uneori mai aproape, alteori la foarte mare distanță, doar privind nemărginirea prin ochii lor. Și-am ajuns, astfel, departe. Chiar și deasupra plajelor pustii, plutind peste valurile înalte și albite de spumă ale tuturor mărilor și oceanelor. Am pășit, călătorind cu ei, la țărmul unde mă aștepta și iubirea și fericirea. Am ancorat unde mi-a spus inima că e locul meu și-am plecat, ridicând toate pânzele sus, de unde nu mi-am dorit niciodată să eșuez.
De la fereastra apartamentului modest unde-mi duc zilele, doar privind și înțelegând pot fura și învăța, dacă vreau, ca pe cea mai iubită și de viitor meserie, eliberarea. Libertatea.

 

București, 12 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Echitate

1307803-bigthumbnail

Eu n-am știut să cânt fericirea, iar fericirea n-a știut să se nască în mine.
Suntem chit.

 

Urziceni, 1 martie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro