Globul de cristal

 

 

“Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agațată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale, sau poți să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertății.” – Petre Țuțea

 

 

Am așteptat 52 de ani ca să pot să am curajul să mă dezvălui. Și am făcut-o prin cuvinte, într-o carte, cum altfel? Mi s-a părut cumva că încep un nou capitol în viața mea și, pe undeva, chiar așa a și fost. Însă până atunci nu am stat degeaba, am reușit să-mi plâng timp îndelungat fiecare pierdere, să-mi scutur de mizerie hainele cu care m-am târât neputincioasă prin colbul tuturor deznădejdilor aparent nesfârșite, să-mi oblojesc rănile și să le pun bandajele sterile care sigur nu au lăsat nicio impuritate să-mi atingă sensibilitățile și carnea încă vie. Și mi-am primenit și sufletul ca la intrarea în biserică de ziua tuturor sfinților, mergând astfel cu nădejde spre înainte, către drumul pe care, încă o dată, mi l-am ales cu inima – rugându-mă amarnic din ochii ridicați înspre Cerul dragilor mei să nu greșesc, să nu mai rătăcesc vreodată Calea.

După aceea, în anul ce s-a dus după cei 52, am traversat o perioadă de schimbări profunde și cumva, un anumit fel de-al meu de-a fi, unul destul de bleg, s-a schimbat în mine. Cu siguranță în bine. Acea latură plină de mânie tăcută și făgăduințe îndreptate către sufletul-mi aflat în prea lungă convalescență s-a metamorfozat dintr-o dată într-o columbă sălbatică, imposibil de domesticit, avidă după zări iluminate de soare, dornică să lase în urmă orice colivie i-a îngrădit vremelnic zborul, orice urmă de noroi care i s-a așezat cândva pe aripi împiedicându-i plutirea și fiecare desprindere.

Așadar, azi a sosit și ziua când știu că nu am nevoie de mentaliști să-mi spună ceea ce inima mea știe deja – că nu am nevoie de cititori în stele să-mi arate drumul, de purtători de făclii să-mi lumineze poteca, de ghicitori în cafea și în bobi și nici de un glob de cristal în care, tremurând de spaimă, să-mi întrezăresc viitorul. Mintea mea este la fel de activă ca a lor, ba chiar mai mult decât a multora dintre ei. Iar eu mă am pe mine, am încredere în mine, mă bazez pe mine. Eu sunt propriul meu glob de cristal. Și văd cine sunt și-mi văd viitorul.

Am 53 de ani iar prefacerile ființei mele sunt abia la început. Viitorul meu, ca într-o cronică deja anunțată, arată că toate întâmplările care vor urma îmi vor pune la încercare ca niciodată caracterul, tăria și răbdarea și probabil că voi fi ademenită din nou către pământ, precum a fost omul în gradina Raiului înainte să-și piardă etern Paradisul. Dar zâmbesc. Pentru că între timp am aflat cine sunt, ce pot, știu exact ce contează pentru mine, știu pe cine iubesc și cine mă iubește, știu pe cine respect și care sunt oamenii care mă respectă, știu să fac diferența între sinceritate și minciună fastuos metamorfozată într-o mască strălucitoare de carnaval grotesc, știu care-mi sunt prietenii dar și cine sunt cei care n-au făcut altceva decât să mă folosească pentru interesele lor meschine, jucând la loterie cu arogantă nepăsare sentimentele pe care le aveam pentru ei.  Știu azi că indiferent de cât de mieroasă le-a fost vorba și cât de drept m-au privit în ochi când m-au trădat și înjunghiat le-am înțeles din timp jocul, m-am pus la adăpost și i-am iertat, pentru că unii oameni doar atât sunt și atât pot și nu e drept să le cer mai mult sau, Doamne ferește, se evolueze – renunțând la un moment dat, spre binele lor, la tot ceea ce nu le face cinste. Și atunci, cu atât mai mult știu azi exact ce prezențe mai vreau dar și pe cele pe care nu le mai vreau în viața mea, azi am libertatea să aleg să mă înconjor numai de oameni de la care am ceva frumos, cinstit, important și bun de învățat.

La 53 de ani am înțeles că sunt bogată pentru că sunt un om onest, că sunt un om bun și drept, că am onoare, că îmi cunosc și îmi mărturisesc erorile, dar și că lupt corect cu mine însămi să le îndrept, fără să dau vina pe alții pentru greșelile mele. Sunt un om muncitor și am clădit cu propriile mele puteri fiecare fărâmă din tot ceea ce am, posesiuni mărunte și tocmai de aceea unora li s-ar părea ridicole. Mie mi se par averile regelui Lidiei, Cresus, pentru că sunt ale mele și nu mi le poate lua nimeni și mai ales pentru că știu cât chin mi-a fost dat ca să ajung să am și acest puțin din ochii celor cărora nu le ajunge niciodată orice și oricât ar avea. Mai știu și că nu stau cu mâinile încrucișate și mă uit cu detașare la propria mea viață, știu despre mine că dacă promit ceva mă țin de cuvânt chiar de-ar fi să treacă ani până îmi onorez datoriile. Îmi e clar că nu sunt cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă din lume și vorba unui om pe care-l ador, Irina Binder, deși cândva silueta mea era trasă prin inel, azi e mai curând trasă prin tunel. Și mai sunt și blondă. Așadar, mi-e limpede că nici perfectă nu sunt și că am o mie de defecte, dar mă mândresc că nu le am pe cele abjecte, pe cele mizerabile, pe cele care te fac să-ți întorci ochii cu dezgust și să-ți iei lumea-n cap fugind cu tălpile la spinare. Dar oamenii cu care a meritat să mă însoțesc – și nu-s puțini, mulțumesc, Doamne! – mă iubesc cu adevărat exact așa cum sunt și ar merge cu mine până la capătul vieții, oriunde ar fi acela. Și tot azi știu că mereu e loc de mult mai mult bine în viața mea, de mai mult zâmbet, mai mult senin, de mai multă iubire, de mai multă împlinire, de prieteni noi, de provocări interesante. Sigur că nu sunt un exemplu nemaivăzut, dar sunt mult mai bună ca alții, asta e cert. Și mai bună decât am știut chiar eu însămi că aș fi, oricât mi s-a sugerat mereu că aș face bine să-mi aplec fruntea și să tac, că nu valorez mare lucru.

Nu-mi așez greutățile în spinarea altora, nu mă bucur de proptelele pe care mi le-au plantat de-a stânga și de-a dreapta mea mama, tata sau alți oameni buni și binevoitori, nu mă cațăr pe scări ridicate cu sudoare de alții. Dar primesc cu bucurie fiecare mână întinsă înspre mine cu iubire și sinceritate și ofer la rândul meu ambele mâini, fără să dau ca să-mi fie dat ci dăruind din preaplinul sufletului cu care m-a înzestrat bunul Dumnezeu, din inimă pentru orice inimă aflată în derivă, nu dintr-un calcul arivist și plin de ipocrizie.

La 53 de ani știu că nicio ființă urâtă nu mă va convinge vreodată că oamenii sunt unelte de unică folosință de care să profit cu nerușinare și pe care să-i arunc după ce i-am stors de tot ce aveau mai bun sau că nu mai există șansa de a întâlni oameni asemeni mie, cu care să pot împărți o pâine sau alături de care să pot împărtăși aceleași idealuri. Și mai sunt mândră de tot ce mi-a reușit, sunt conștientă de tot ce-am ratat și de absolut nimic nu învinovățesc pe nimeni. Dar mă înclin cu recunoștință în pragul somnului, noapte de noapte, în fața fiecărui om care m-a privit fără să mă judece pe deasupra, în fața fiecărui om care s-a oprit să mă scruteze dincolo de învelișul meu efemer. Le mulțumesc în gânduri chiar și celor care mi-au arătat adevărul hâd despre ei înșiși și m-au ajutat astfel să plec din preajma lor fără remușcări și fără să privesc înapoi cu dezgust, ci doar cu mai multă înțelepciune și cu un zâmbet îndepărtat pe care-l am mereu la îndemână pentru cei ca ei.

Sunt, la 53 de ani, o femeie care știe că are o singură viață și pășește plină de o încrezătoare speranță către viitor, oricum ar fi el. Pentru că am aflat între timp că ce am în suflet, în minte și în puterea mea creatoare de minuni nu-mi poate lua nimeni. Pentru că ce am ridicat prin propriile mele forțe rămâne mereu al meu și peste toate cele care-mi sunt în inimă și-n minte numai Dumnezeu este suveran, nu o altă ființă din tină ca mine.

Așadar, de un timp scurt încoace, în fiecare seară, la ceas de cer limpezit de lună și de stele, îmi așez capul în tihnă pe o pernă de odihnă – sunt un om liber. Și indiferent cât și ce mă va costa asta, voi plăti prețul. Și voi urca. Pentru că merit.

 

București, 28 – 29 mai 2017

Carmen Voinea – Răducanu

 

Foto credit: Fantasy crystal ball by Fifoxxy – deviantart.com

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Ceasul

 

 

Cu foarte mulți ani în urmă, cam prin 2003-2004, pe când sora mea umbla cu serviciul cam pe toată planeta (v-am mai povestit eu despre sufletul ăsta de om, e o prietenă atât de bună că e mai mult decât o soră pentru mine), printre multe alte cadouri pe care le-a adus tuturor celor dragi, când a venit acasă în vacanță, a fost și un ceas pentru mama ei, un ceas grozav de arătos. Negru, nici mic și nici mare, cu cifre romane din sfert în sfert de oră, cu un cadran tot negru și marginile exterioare bătute în strasuri. Foarte frumos. Era o mică bijuterie și purta și numele unui brand internațional – de lifestyle să zicem, nu de orologerie – , așadar mama ei, cu o inimă mai prețioasă ca un bulgăre de aur dar deloc răsfățată de viață, o femeie minunată și care muncise pentru fiecare leu pe care-l avusese vreodată, plutea în al nouălea cer și mereu se lăuda cu ceasul ei bine tăinuit în cutia lui originală, așezat la loc de cinste și mare ascunziș în șifonier.

Cum ne țineam companie una alteia o dată sau de două ori pe săptămână, ea fiindu-mi mie mama pe care o pierdusem și eu ei mult prea depărtata sa fiică, vorbeam mereu câte în lună și în stele, așezate la măsuța din bucătăria unde mă aștepta de fiecare dată cu tot felul de bunătăți așternute dinainte-mi. Și mereu, aproape invariabil, îmi spunea cât de mult îi place ceasul ei și eu o întrebam de ce nu-l poartă dacă e bijuteria ei favorită, de ce nu se bucură deplin de el dacă tot îl iubește așa de mult. Îmi răspundea întotdeauna că e așa de frumos că aproape nu-i vine să creadă că e al ei, că ea are așa ceva deosebit. Și că o să-l pună la mână doar la ocazii deosebite, făcându-mă de fiecare dată să o întreb cam care crede ea că vor fi acelea, că nu pleacă niciodată nicăieri în afară de drumurile obișnuite – la piață, la supermarket, în parc, ori în vizită la sora și mama ei.

Nu știu dacă trecuse un an de la ziua când l-a primit cadou când, în mai puțin de două luni, după o scurtă dar cumplită suferință, mama prietenei mele surori a plecat într-o lume, sperăm noi cu toții, mai bună. Iar când am primit ceasul ACELA cadou, am ajuns acasă și am plâns îndelung uitându-mă la el, cum rămăsese singur, fără stăpâna lui iubitoare și grijulie și era așezat cuminte, nou-nouț, în cutia lui frumoasă. Și l-am purtat cu bucurie zi după zi, până când habar nu am de ce nu a mai funcționat. Așa, parcă să recuperez toate ocaziile acelea pe care ea le pierduse pentru totdeauna.

Știu exact ce fel de ceasuri sunt pe lumea asta și la unele știu chiar și care le este valoarea materială – de la Patek Philippe, Ulysse Nardin, Rolex și Vacheron Constantin și până la fake-urile grosolane sau no name-urile care se comercializează oriunde pe pământ. Dar niciodată, orice s-ar întâmpla, niciun ceas nu va avea pentru mine o valoare mai mare ca cel primit de mine după moartea mamei surorii mele – deși sora mea mi-a mai făcut cadou un ceas între timp, chiar anul acesta, de ziua mea. Dar ceasul acelei femei minunate, ceasul mamei ei… pentru mine e inestimabil. Pentru că e o poveste. E o amintire neprețuită. E o lecție de viață. E înțelepciune câștigată. Pentru că e iubire. Și e o legătură nevăzută între mine și sora mea. Și mai ales pentru că unele lucruri au suflet. Simt eu.

În perioada extrem de lungă de timp cât a fost defect, ceasul a stat cuminte în cutia lui originală așteptând să fie dus la doctor. Nu l-am uitat niciodată iar cu câteva zile înainte de ziua mea din acest an, după ce a fost readus la viață de un meșter priceput și care a înțeles povestea lui, am inceput iar să-l port. Mereu. Pentru că fiecare zi este specială, fiecare clipă este unică și pentru că nu vreau să mă trezesc cândva că am lăsat lucrurile frumoase departe de mine, așteptând ocazii să le pot trăi. Că le-am așezat în șifonier și m-am bucurat de ele doar știindu-le acolo, crezând, greșit, că anumite întâmplări sunt prea frumoase pentru mine, pentru a fi ale mele deplin. Că sunt prea măruntă pentru minunile care mi se pot întâmpla în viață. Că sunt prea săracă pentru ceva extrem de frumos. Că mă pot resemna renunțând la fericire, pentru că ceva atât de rar, unic, minunat, parcă nu mi se cuvine.

Ba mi se cuvine. Zi de zi. Clipă de clipă. Nu din lipsă de modestie mi se cuvine, ci tocmai de aceea, din înțelegerea cu adevărat a modestiei – dacă Dumnezeu sau soarta a îngăduit să fiu fericită, cine sunt eu să nu primesc ceea ce mi-a fost hărăzit? Fie că este vorba despre o mână întinsă cu sinceritate, o vorbă de alin, o durere, o mângâiere, o iubire, o lacrimă, o Lună plină.

Ori măcar o fericire. Fie ea și măruntă. Neînsemnată. De-o clipită. Sau, Doamne-Ți mulțumesc, de-un ceas.

 

 

București, 13-14 mai 2017

 

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

În memoria unei femei de o bunătate sufletească și o blândețe cum prea rar se mai fabrică, mama mea adoptivă, Margareta.

 

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Femeia uitată de Dumnezeu

 

 

Avea niște cercuri albastre în jurul ochilor și o privire în care se strânsese toată amărăciunea pământului. Zâmbea chinuit cu gura ei înconjurată de linii fine, mărunte și verticale, și-și frământa a veșnică nenorocire mâinile muncite din greu, cândva fine și pline de promisiuni de prea dulci mângâieri, adunate forțat în poală, de parcă doar acolo și-ar fi găsit odihna.

Privirea ei neliniștită de animal hăituit nu-și afla pacea înspre orice s-ar fi îndreptat, dar dădea semne de tihnă numai când rătăcea în sus, către norii gri și amenințători ai cerurilor. De parcă numai acolo si-ar fi găsit odihnă ochii ei îndurerați de necazuri și viață nemilostivă, într-o molcomire și-o liniște senină înconjurată de lumina primelor stele ce-ar fi urmat să apară degrabă dacă mânia Cerului s-ar fi ostoit.

Simplitatea ei era dulce, curată și plină de bunăvoință și parcă te-ai fi așteptat ca din clipă în clipă să te binecuvânteze, închinându-ți pe fruntea înfierbântată o cruce amplă și adâncă, săpându-ți-o parcă în carne. Chiar așa, fără să te cunoască, doar intuindu-ți nevoia de ocrotitoare speranță.

Părul ei poate că fusese odinioară plin de bucle și luciri venite din soare, însă azi era adunat cuminte într-un coc banal și cam șui, urcat tocmai sus, în vârful capului. Iar pielea aspră și cam cenușie spunea o poveste, de mult uitată, despre frăgezimea unei piersici abia date în pârg. Urechile mici și cu loburi cam căzute purtau urmele vagi ale unor găuri de care-și atârna cu multă cochetărie, demult tare însă, în vremuri trecute, cercei cu sclipiri prețioase de aur și pietre nestemate. Azi doar sprijineau cozile cam roase ale unor ochelari cu sticle grosuțe, dar cu rame colorate, într-un gest de cochetărie tardivă și cu siguranță fără răspuns din jur.

– Mamă Lina, ai nevoie de ceva?

– Nu, fetiță. Mi-e bine. Dumnezeu cu mila. El mi-e de-a dreapta și slavă Lui, nimic nu-mi trebuie.

– Ai bani?

– Ce-mi trebuie mie bani? N-am ce să fac cu ei.

– Hai, mamă, plătești și dumneata ce ți-o fi nevoia. Îți iei un zahăr, un ulei, un răsad, o lopată nouă, că, uite, asta veche e pe jumătate mâncată de rugină. Sau lapte pentru matale și pisoi.

– Lasă că-s bune toate, ține-i acolo la matale, că ești fată tânără și ți-or trebui mai mult ca mie, știu eu cum e la oraș, banii vorbesc în locul omului. Și dacă nu-i ai, nu trăiești.

– Mamă Lină, știm să trăim cu mai puțin, nu stă lumea noastră-n loc de banii pe care ți-i dau dumitale. Numai să te văd zâmbind, să plec și să nu mă îngrijorez că n-ai pe ce pune mâna la nevoie.

– Uite că zâmbesc, na! dacă asta te face fericită, oi zâmbi, ce mare lucru? În rest, ce pustiu de nevoi am eu? O găinușă de-mi face două-trei ouă am, o prună, un măr, un ceai de cozi de cirește sau de cozi de pătrunjel, o ciorbă de salată și o ceapă cu mămăligă și brânză mi-ajung o săptămână. Numai câinelui îi trebuie mai mult, da’ acum că i-ai adus boabe de-alea e prea bine, mulțumesc. Iar el știe, numai pe lângă tine șade când vii. Te iubește, sufletul nevinovat. Oricum mâncâm amândoi din ce este. Și cu pisoiul. Fetiță, când îmbătrânești nu mai ai nevoie nici de mâncare, că te învață Dumnezeu că nu e așa de important să mănânci nici mult și nici bunătățuri. Și nici stomacul nu mai vrea, de parc-ar fi ostenit să macine așa, degeaba. Numai să mai vii pe la mine, asta-mi doresc. Să nu-mi aduci decât o vorbă bună și să stăm așa, amândouă, să ne bucurăm de lumină și de frunzele încă prin pomi. Că se deschid Cerurile când intri pe poartă, așa, de parcă…

– De parcă ce, mama Lina?

– Ei, știi tu, fată bună. Știi.

– De parcă o vezi pe Maria?

– Pe ea. Te superi că-ți zic de ea?

– Doamne ferește, mamă Lina! Cum să mă supăr?!

– Parcă intră încununată cu coroana ei de flori de câmp așezată pe frunte și peste părul ei galben și lung din mătase de soare.

– Ți-e dor, mamă?

– Mi-i dor, fată. Mi-i așa de dor de nu mai dorm nopțile și numai pe ea o văd dinainte! Și se face de umblă prin casă în cămașă albă de noapte, să meargă să bea un pahar cu apă.

– O fi chiar ea, mamă.

– Nu știu, o fi. Că prea adie așa un vânticel când trece pe lângă patul meu, și când mă duc dimineața la cimitir îmi râde din poză a bună dimineața. Și până pe la amiază am spor în toate. Numai seara mi-i dor tare. Și noaptea, în fiecare noapte. Cred că de aceea și vine de pe lumea ailaltă, să-mi fie de alean. Mă mângâie și ea cum poate.

– Nu ești singură, mamă Lina. Ea e un înger și e cu tine mereu.

– Asta zic și eu. Și-aștept. Aștept să se îndure de mine Dumnezeu și să mă cheme în împărăția Lui, că nu i-am greșit cu nimic mai mult ca alții. Ori poate că da, că omul e păcătos și eu tot om sunt. Numai că vezi tu, fetiță scumpă, încă nu vrea. Că nu cred că a uitat de mine. Mi-o mai fi lăsat ceva de dus la capăt pe-aici și eu nu-mi dau seama. Și fără să vreau și să știu, iacă, trag de timp, deși să știi că aș pleca și mâine la Maria.

– Mamă, ce atâta grabă? Mai ales că Maria vine mereu, noapte de noapte. De ce să pleci? De câine cine mai vede? De găini? Pisoilor cine le mai împarte mâncare? Cine mai grijește roșiile și ardeii?

– Așa e, mamă, păcatele mele. Ai dreptate. Iacă, vezi? La noi ne gândim mereu, nu la alții. Și mai zici că-s om bun… Sufletele astea rămân ale nimănui.

– Mamă Lina, ești bună, nu mai vorbi așa.

Mama Lina se plimbă ostenit și-mi arată găinile, avea mai puține dar s-au înmulțit, că nu le taie. Le mai reglează numărul vreun dihor, vreo vulpe, că se zvonește în sat că intră vulpile noaptea prin bătăturile oamenilor.

Apoi mângâie cu palme mici și ostenite niște trandafiri pe care-i iubește ca pe ochii ei din cap. Au crescut din senin pe mormântul fetei, direct din inima ei, zice mama Lina. A luat niște pui și i-a adus acasă. Și s-au ridicat ditai tufele. Mă întreabă dacă vreau mărar, dacă am nevoie de mere sau roșii.

– Nu, mamă Lină, mulțumesc din suflet, dar avem. Sărut mâna. Să știi că aș mai sta cu dumneata, numai că trebuie să plec, se lasă noaptea și am ceva drum până acasă.

– Du-te, mamă, mergi în pace! Și nu te gândi la ce să faci pentru mine, că sunt bine. Prea bine. Doar să nu uiți că te-aștept, atât. Tu vii pe la mine și Maria mea se vede cu mama ta. Lucrurile le-a aranjat Dumnezeu numai bine.

Mama Lina a fost medic. Și-a pierdut tot neamul, de la părinți și până la cei doi frați și-o soră. I-a îngrijit pe fiecare cum s-a priceput și i-a condus apoi către casa lor eternă. Soțul a lăsat-o cu un copil mic, cu Maria, și-a fugit cu o asistentă mai tânără și fâșneață și dus a fost. S-a mai întors la ele numai ca să moară, bolnav și abandonat, când femeile pe care le iubise toată viața i-au întors spatele.

Iar Lina l-a îngrijit cu toată bunătatea. Numai că, înaintea lui, Maria s-a dus la liceu într-o zi și s-a înturnat cu o durere cruntă de cap. Și-a scos cununița de premiantă, s-a lungit să doarmă puțin și când să se întoarcă la mamă-sa, a rătăcit drumul spre Pământ, ajungând direct în Cer. Ori de boală ori de supărare sau poate de-amândouă la un loc, nici soțul ei n-a mai apucat ziua înmormântării Mariei, așa că Lina și-a adunat toată puterea și credința în Dumnezeu și-a făcut toate rânduielile, trimițându-i pe amândoi deodată în pământ, la odihnă, că aveau drum lung înainte, spre Rai.

Apoi a vândut apartamentul, și-a lăsat halatul într-un cui și-a plecat la casa bătrânească din satul bunicilor ei. A scos curentul electric, n-a avut nevoie de televizor, frigider sau radio, trăia ca la începutul lumii, cu ce-o hrănea pământul muncit de mâinile ei, cu vizitele zilnice la biserica mică și umilă din sat și la cimitirul îngust, la mormântul Mariei. Și mai ales, trăia dimpreună cu ceea ce purta în suflet.

Mai dădea câte-un sfat medical unuia și altuia, dar rar și numai ălora de se încumetau să i-l ceară, căci oamenii se cam fereau de ea, zicând că e nebună. Și nici ea nu le rupea ușile, trăia doar în ea însăși.

Când am cunoscut-o, a venit spre mine și mi-a zis așa:

– Mă văd pe mine în ochii tăi. Cine ești?

N-am știut să-i răspund. Dar nu cred că a avut importanță. Pentru că și eu, la rândul meu, m-am văzut cumva în ochii ei. Și cum, ca la țară, știam deja cine e ea, i-am zis cu toată deferența “doamnă doctor”.

Mi-a zâmbit și mi-a spus senin:

– Nu. Eu sunt Lina, mama Mariei. Mama Lina. Și nu te îngrijora, într-o zi o să afli și tu cine ești.

Acum plec. Și deja știu ce-o să urmeze. Mama Lina stă în poartă până când nu mai zărește mașina și face cu mâna. Apoi se întoarce în loc și își târăște târlicii până-n ușa casei din pământ ce stă să pice pe ea. Intră desculță. Suflă-n candelă și-și ridică ochii spre tavanul scund și dărăpănat, se roagă. Mai iese o dată, cheamă câinele și-l mângâie, îi duce apă proaspătă și lui și pune apă și la orătănii. Se împiedică de pisoi și-l ia în brațe, să-l bage-n casă. Câinele deja s-a instalat jos, lângă patul ei. Nu cred că mai mănâncă ceva, dar își primenește fața cu apă rece la lighean, își dezleagă părul lung până la brâu și-l piaptănă, apoi îl cocoață iar în vârful capului. Afară, Dumnezeu a stins deja soarele, așa că aprinde o lumânare lungă, din ceară maronie. Ia în brațe poza Mariei de la capătâi și se bagă în patul zdrențăros zâmbind.

– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie! Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curățește pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Binecuvântează-mă, Doamne Dumnezeul nostru pe mine, păcătoasa. Și nu mă uita pe mine, roaba ta, pe Pământ. Facă-se voia ta, dar îți amintesc încă o dată  și încă o dată să mă chemi la tine, Doamne, și lângă lângă Maria mea. Mi-e dor…  Amin!

Și suflă în lumânare.

– Gata, Măriucă, suntem împreună. Nu-ți mai fie frică de beznă, au apărut stelele și Luna. Iar mama e mereu cu tine.

Apoi închide ochii zâmbind către fata blondă cu o cunună din flori de câmp pe cap ce se uită la ea.

 

 

București, 15 august 2016

 

Carmen Voinea – Răducanu – Visătorii nu mor niciodată

 

foto: O2DigitalArtwork Oldig Lady In The Path Of The Moon by O2DigitalArtwork

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Nostalgii de noiembrie

12196353_10203998686402039_1087492039818205281_n (1)

 

Un om cu adevărat singur este cel căruia nu-i pasă decât de el însuși. Cel căruia nu i se încălzește inima în prezența niciunei alte ființe, cel căruia nu-i poate fi îngenunchiat egoismul de niciun fel de sentiment pentru alții. Nici măcar de către compasiune.
Când cea mai importantă, de fapt unica grijă a omului devine doar propria persoană, când singurele sale preocupări sunt canalizate doar spre îndeplinirea dorințelor sale și numai ale sale, atunci începe cea mai profundă, dureroasă și nesfârșită singurătate.
Rămâneți cu noi, oameni buni. Nu vă îndepărtați, e atât de ușor să vă desprindeți de frumusețea vieții pe calea atât de complicată de pe Via Dolorosa…

 

1 noiembrie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Prăbușire

12208762_10204009165104000_8812513819912872041_n

Duminică seară, la Iași, noiembrie-și ningea peste mine frunzele – raze galbene de Lună. Părea că se prăbușea din ceruri, sinucigașă, toamna.

Iași, 10 noiembrie 2015
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Lecții

krist-mort-05
Am învățat că fiecare tristețe din amurg are în spate un trecut, unul în care o naștere a unui sublim răsărit a adus cuiva speranță și poate chiar fericire.

Am învățat că pentru fiecare înfrângere există o răsplată, că viața e un cerc într-o continuă mișcare, că răzbunarea binelui e mereu mai crudă decât a răului.

Am învățat că fiecare zi înseamnă un dar neprețuit, un dar pentru care uităm fără încetare, tot în fiecare zi, să fim recunoscători.

Am învățat că oamenii sunt de foarte multe feluri, dar în principal se împart în buni și răi, fiecare categorie divizată mai apoi în tot soiul de subcapitole, așezați fiind noi pe diferite trepte ale evoluției. Nu-i o dramă.

Am învățat că nu am învățat mare lucru și că mai am destul drum de străbătut până la înțelepciune și acceptare.

Am învățat că nu merită să mă schimb pentru nimeni, dar să fac orice schimbare pentru mine și sufletul meu înseamnă, fără de tăgadă, să-mi onorez viața.

Am învățat că există în unii oameni o adevărată splendoare a ticăloșiei și-a arivismului și se scaldă cu satisfacție în mocirlă ca în cea mai exclusivistă dintre piscine.

Am învățat că există un soi de rafinament al ipocriziei în foarte mulți dintre semenii mei, nu sunt doar ipocriți și-atât. Sunt ipocriți-eleganți, oameni ce-ți înfig în spate șișul fabricat în Ferentari doar după ce și-au ales și-au îmbrăcat cel/cea mai sofisticat/ă smoking/rochie de gală din dressing. Cu mănuși de mătase frumos asortate, evident.

Am învățat că bunătatea sufletească e o monedă de schimb pentru mulți dintre noi: sunt bun cu tine dacă ești bun cu mine.

Am învățat că aflarea expresiei “do ut des” este bucuria năprasnică a celui ce chiar se consideră generos fără să fie.

Am învățat că deși mulți oameni știu exact cine sunt, de fiecare dată când ne întâlnim îmi întind mâna și se prezintă cu o imensă candoare, demnă de o cauză mai bună. Poate vor doar să se convingă încă o dată și încă o dată că exist, iar eu încă mai cred că sunt prea buni ca să încerce să mă facă să mă simt ca și cum n-aș fi existat niciodată pentru ei.

Am învățat că timpul nu le rezolvă pe toate. Nici măcar nu le amână. Doar le trece cu vederea, le ignoră cu superioritate, aroganță și o măsură infimă de măreție indiferentă.

Am învățat din creștinism că nu întotdeauna cei buni înving și aproape niciodată cei răi nu plătesc pentru păcatele lor pe lumea asta.

Am învățat că răsplata pentru faptele rele vine mereu din cer, dar într-o altă viață, una eternă. Însă nu ne garantează nimeni și nimic că aceea chiar există dincolo de speranță.

Am învățat că Dumnezeu ne este Învățătorul Suprem, dar până și el are de suferit zi de zi din cauza neștiinței noastre.

Am învățat că n-am ce face cu părerile de rău ale celor ce nu înțeleg unde le sunt greșelile și că e mai bine să mă retrag într-o tăcere asurzitoare din calea lor.

Am învățat că prietenii cei mai buni sunt oamenii cei mai discreți din lume: nu sar în foc pentru tine doar când apare televiziunea la incendiu, nu se mișcă de la căpătâiul tău când ești doborât la pat de suferință și-ți ostoiesc arsurile cu toate leacurile pe care le depozitează în inimi.

Am învățat că prieten nu este cel ce pretinde că-ți e atunci când ești perfect, ci este cel care știe că-ți e camarad mai ales atunci când ești strigător la cer de imperfect.

Am învățat că prietenia nu este despre “eu sunt”, ci mai ales despre “tu ești”, nu e despre “ți-am dat” ci mai ales despre “mulțumesc că ai primit”.

Am învățat că ironia șfichiuitoare și vorbitul în doi peri bătând șaua să priceapă iapa, nu sunt deloc semne bune. Dar cu siguranță sunt semne că acolo există clar o deficiență de caracter.

Am învățat că toate lacrimile mele vărsate pentru nedreptățile înghițite s-au transformat cu timpul în oceane nesfârșite de cuvinte. Albastre, verzui, ca peruzeaua, tulburi ori limpezi, învolburate sau liniștite. Poate chiar și adânci câteodată, dar nu știu sigur. Las valurile să se exprime. Exact, cele ce duc și aduc vești dintre larg înspre țărm, la un liman fericit.

Am învățat că iubirile nu sunt întodeauna ceea ce par și nu sunt nici ceea ce ne-am dori noi să credem că ar fi. Sunt sau nu sunt, atât. Important e să nu se lase devorate de timp.

Am învățat că semnul “atenție, schimbare de atitudine la dreapta” sau “atenție, atitudine dublu-standard la stânga” sunt cele două lucruri pe care le poți evita micșorând viteza credibilității pe care o acordai aprioric tuturor oamenilor.

Am învățat că eleganța nu are întotdeauna legătură cu omenia, iar sărăcia nu are aproape niciodată legătură cu lipsa mijloacelor pentru a atinge fericirea.

Am învățat că uneori poți să spui că ți-e foame numai din priviri, dacă cineva va vrea să audă, va auzi. Iar alteori poți urla chiar și într-o portavoce ce vrei tu, urechile tuturor vor fi astupate și sufletul tău va flămânzi în continuare.

Am învățat cum ar trebui să mă feresc de hiene, dar încă nu mă pot opri să colind toate ecosistemele lumii care le găzduiește.

Am învățat că degeaba am învățat o mulțime de lucruri, dacă ele nu au o aplicabilitate reușită în viața mea interioară și exterioară.

Am învățat că nu există nicio religie tolerantă și atunci poate că ne-ar fi mai bine fără nicio religie.

Am învățat că atâta timp cât avem prea mult grijă de propriile noastre persoane în detrimentul altruismului, lumea nu va merge înainte pe un drum câștigător, al non violenței și al compasiunii.

Am învățat că suntem obișnuiți să-i dăm crezare celui care strigă cel mai tare, nu celui care tace scârbit. Din păcate.

Am învățat că orice-ai spune unui om care nu vrea să audă, nu va auzi. Și-am aflat astfel că oamenii suferă de surzenie autoimpusă: nu aud decât ceea ce le convine și ce aud trebuie musai să fie în avantajul lor, întru preamărirea lor.

Am învățat că atunci când un om te folosește fără jenă pentru propriile lui interese și apoi se scutură de tine și te abandonează, nu se face vinovat decât că a intrat în viața ta cu permisiunea ta. Și va fi vinovat dacă nu pleacă doar dacă tu-i vei mai da voie să rămână.

Am învățat că “niciodată” uneori înseamnă chiar niciodată. Ireparabil, ireversibil, mortal.

Am învățat că mi-am însușit atât de multe și totuși mă simt ca și cum n-aș ști nimic. Pentru că nu am habar de lume oricâte am aflat și orice aș învăța. Pentru că vine viața și răstoarnă într-o clipă tot ce-ai știut despre ea, precum o vacă ce trage un picior găleții de lapte pe care tocmai ți-o dăruise cu toată generozitatea.

Am învățat că dorul este un soi de durere în inimă, una ascuțită, tăioasă ca o lamă de Toledo. Însă nu putem trăi fără acest oțel, o extirpare a lui întru vindecare ne-ar ucide pe loc.

Am învățat că cei care au râs de mine nu sunt chiar cei mai răi oameni din lume dar sunt, cu siguranță, oameni fără simțul umorului. Și cu bunătatea sufletească sever amputată, incompletă. Ceea ce e deja motiv de tristețe, dar e bine că nu realizează asta și se cred fericiți și întregi.

Am învățat că cei ce m-au făcut să sufăr nu au făcut-o mereu în cunoștință de cauză, ci doar pentru că orgoliul lor e foarte mare, pe măsura sensibilității mele. Asta ca să avem un termen de comparație.

Am învățat că încrederea în oameni mi-a rămas intactă chiar și după ce o viață întreagă oamenii m-au dezamăgit. Și-am câștigat astfel cei mai prețioși prieteni din lume, pe care, la rândul meu, i-am decepționat cumva. Însă nu m-au părăsit, ceea ce înseamnă că greșelile mele nu se înscriau în cartea erorilor fundamentale, de neiertat.

Am învățat scriind textul acesta incomplet cât de multe știu, cât de multe lecții am primit, câte lecții mi s-au dat chiar și fără voia mea. Însă am aflat în același timp și câte mă mai așteaptă, câte mai am de plâns, câte mai am de sărbătorit, câte mai am de suferit și câte mai am încă de iubit.

Am învățat că sufletul omenesc nu sosește în lume ca o mireasă pură, rătăcită într-un pustiu întunecat și înspăimântător, ci vine din genuni pe jumătate pervertit de beznă. Însă e la îndemâna noastră să orbecăim cu succes sau fără, învățând, către cât mai multă lumină.

Iar eu sunt încă în viață și-mi place școala.

 

București, 2-3 februarie 2016

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Ceea ce purtăm în inimile noastre

Unknown

 

Ceea ce purtăm în inimile noastre suntem noi.

Ceea ce purtăm în inimile noastre ne clădește viitorul, ne construiește demnitatea, ne întărește caracterul și ne modelează sufletul. Ceea ce purtăm în inimile noastre ne croiește viața.

 *

Orașul în care m-am născut, cu străzile lui încărcate de povești, cu pavajul pe care au călcat poeți ce m-au învățat visarea, cu teii lui parfumați la început de vară, cu frunzele lor căzute – covoare așternute sub tălpile mele în zilele însorite de toamnă. Orașul în care am călcat pe toate aleile Copoului mult prea romantic pentru vremurile pe care le trăim, orașul în care am privit cu orele plopii fără soț, în care râdeam în hohote, adolescentă blondă, pe aleea cu castani din curtea liceului. Orașul în care plecam iarna de la liceul meu de pe deal pe servieta de liceană transformată în sanie. Orașul în care Melania, prietena mea, mă lua în fiecare dimineață de-acasă și în drum spre școală mă scotea opintit din nămeții ce-mi înghițeau trupul firav de copilă. Orașul în care am învățat să scriu, să doresc, să sper, să lupt, să plutesc și să cad. Și iar să mă ridic.

Mama cu mâinile ei superbe, calde și mici, cu părul ei negru albăstrui, cu buzele ei pline și ochii ei muți, de antracit. Mama cu inima ei blândă și bună, cu pantofii ei înalți, decupați, din lac de culoarea pielii, cu paltonul ei greu ca un sac de ciment, purtat ani în șir ca să pot eu să-mi cumpăr în fiecare iarnă ce-mi poftea inima. Mama și mirosul de măr ras, mama și cafeaua de dimineață, mama și rujul de care nu se despărțea niciodată, mama care-mi împletea părul în cele mai frumoase cozi rusești care au existat vreodată, mama care se coafa singură în fiece dimineață și mă spăla pe spate la dușul din fiecare seară. Mama cu felurile ei de mâncare ciudate, evreiești, rusești, moldovenești și estoniene. Mama pe care o scoteam din minți copil fiind, mama pe care o supăram întotdeauna și care m-ar fi iubit oricine aș fi fost, orice aș fi devenit, mama apărându-mă cu trupul ei de toate relele. Mama care și-ar fi dat viața pentru mine și care-a plecat într-o stea chiar în ziua când copiii cuminți primesc daruri, iar cei răi nuielușe. Mama care nu m-ar fi părăsit niciodată.

Cărțile mele de suflet, cele pe care le voi citi și răsciti până când ochii nu mă mai vor lăsa să o fac. Doar că sunt atâtea că nu-mi ajunge timpul să le scriu, oare când o să le pot relua? “Cartea de la San Michele”, “Moartea fratelui meu”, “Pe culmile disperării, “Noaptea de sânziene”. “Domnișoara Christina”, “Secretul doctorului Honigberger”, “Șarpele”, “Nopți la Serampore”, “La țigănci” – nuvele fanstastice. “La Medeleni”, “Lorelei”, “Pânza de paianjen”, “Povești nemuritoare”, “Voica”, “Cartea de la San Michele”, “Coliba unchiului Tom”, “Adio, arme”. “Iliada și Odiseea”, “Jane Eyre”, ”Ion”, “Răscoala”, “Pădurea spânzuraților”, “Căderea Constantinopolului”, “Dinastia Sunderland Beauclaire”, “Adam și Eva”, “Iona”, “Arta conversației”, “Fiul risipitor”, “Orașul cu fete sărace”, ”Paula”, “Un veac de singurătate”, ” O tragedie americană” și poezie, mereu poezie, întotdeauna poezie, măcar una pe seară.

Scriitorii și poeții care mi-au îndrumat visurile, care mi-au validat dorințele, care m-au sfătuit mut să mă împrietenesc pe viață cu slova scrisă: Cioran, Panait Istrati, Kazantzakis, Esenin, Radu Tudoran, Teodoreanu, Isabel Allende, Shalom Alehem, Eliade, Rebreanu, Scott Fitzgerald, Marquez, Păunescu, Bacovia, Eminescu, Faulkner, Hemingway, Eliade, Tolstoi, Edgar Allan Poe, Sylvia Plath, Walt Whitman, Vintilă Corbul, Dante, Homer, Caragiale, Kafka, Oscar Wilde, Axel Munthe, Virginia Woolf, Petru Popescu,Theodore Dreiser, Paler, Novalis, Sorescu. Scriitorii care m-au făcut mai bogată decât Cresus.

Muzica, cea care mă face să visez, mă ridică la cer atunci când zac doborâtă, mă emoționează necontenit, mă face să-mi doresc să lupt, să înving, să fiu exact cea care sunt. Orice-ar fi.  Eugen Doga, Eugen Doga, Eugen Doga. Dmitri Shostakovici, Puccini, Enescu, Vladimir Vâsotski, romanțele rusești, Alifantis, Tudor Gheorghe, Verdi, Ceaikovski, Beethoven, Bizet, Dvorak, Berlioz, Saint-Saenz, Albinoni, Dida Drăgan, Loredana, Stravinski, Paganini, Strauss tatăl și fiul, Liszt, Chopin, Cotabiță, Tatiana Stepa, Șeicaru, Anca Parghel, Janice Joplin, Metallica, Aerosmith, Guns N Roses, AC/DC, Pink Floyd, Iris, Cargo, Compact, Phoenix, Queen, Beatles, Elvis Presley, Rolling Stones, Pasărea Colibri, Eric Clapton, Paul Anka, Baniciu, Bob Dylan, Leonard Cohen, Mariza, Dulce Pontes, Vali Sterian, Gary Moore, Fabrizio de Andre, Celentano, Ornela Vanoni, musicalul Notre Dame de Paris, Riccardo Cocciante, Lucio Dalla, Dire Straits, Bruce Springsteen, muzica anilor ‘50-’60 și mă opresc. Nu pot să-i cuprind acum, pe toți, în gândurile mele. Dar îi port în inimă necontenit, îi port în sânge, în cuvinte, în atitudini.

Locurile pe unde am pășit prin lumea largă, mările și culorile lor, nisipul de diverse consistențe și nuanțe, vulcanii mustind de foc, munții cu tăcerile lor maiestuoase, orașele cuminți sau nebune, oamenii de toate culorile, din toate rasele și toate religiile, cu portul lor, cu mâncărurile lor, cu tradițiile lor. Râurile și câmpiile, copacii și lanurile de floarea soarelui, ori cele înflorite de rapiță, animăluțele cu ghidușiile lor, cu privirile lor inocente. Clădirile lumii, construcții modeste sau pline de fală, străzile și claxoanele, magazinele forfotind, casele cuminți în serile de Crăciun și luminile lor binecuvântate, apartamentele moderne și ciudate cu fața spre mări învolburate ori liniștite. Și livada aceea în care știu sigur că vom ridica căsuța visurilor noastre printre cireși, salcâmi roz, magnolii, caiși și viță de vie. Căsuța cu pisici, căței, iepurași, foc de lemne în șemineu de piatră și liniște.

Cei plecați, cei rămași, cei buni, cei răi, cei indiferenți. Prieteni, cunoștințe, străini, apropiați, depărtați. Oamenii din viața noastră.

Dureri, bucurii, lacrimi, doruri, decaderi, zâmbete, fericiri mărunte, suferințe majore, fericiri maxime, suferințe simple. Experiențe de trăit.

*

Ceea ce purtăm în inimile noastre este iubirea pentru toate cele trăite, simțite, gândite, sperate, nedesăvârșite, greșite, văzute, ascultate, întâlnite, dorite, împlinite, ratate.

Ceea ce purtăm în inimile noastre este viața trăită dimpreună cu tot și cu toate frumusețile sau tristețile lumii.

Ceea ce purtăm în inimile noastre nu ne poate lua nimeni, pentru că ceea ce purtăm în inimile noastre suntem noi. Iar asta ne poate înălța sau prăbuși.

Carmen Voinea-Răducanu
Malmö-București, 1-19 ianuarie 2016

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Cu nuia sau fără?

1540403_10200942610802059_1985829567_o
De când hăul, Dumnezeu și toți sfinții au fost imaginați de fiecare om după chipul și asemănarea cu el însuși. Nu invers, cum scrie clar în cărțile sfinte.

Noi, oamenii, am construit divinitatea după bunul nostru plac, reinterpretând toate tezele fundamentale ale religiei și toate tablele de legi așa cum ne-a dus capul (și sufletul, în egală măsură).

“O să-l bată Dumnezeu!” zice vindicativ cineva, gândindu-se că Dumnezeu e răzbunătorul șef, un soi de supererou personal chemat în ajutor să-i rezolve lui toate problemele pe care le are cu alții sau care sunt legate cumva de ceilalți.

“Dumnezeu nu doarme!” spune și insomniacul ce n-are odihnă de răul pe care i l-a produs cine știe cine, imaginar sau de ce nu, real.

Sau “Eu am iertat, acum să vedem dacă-l iartă Dumnezeu, dar eu nu cred” filosofează amarnic altcineva care-și dorește aplauze pentru misericordioasa-i inimuță, în realitate fiind doar o ființă neiertătoare ca moartea, indiferent de toată smerenia afișată.

Orice ar face, omul nu se poate opri să nu-L vadă pe Dumnezeul său personal așa cum îi spune lui inima că e Tatăl nostru cel atotputernic și atoateștiutor. După judecata lui. La țară, Dumnezeu te arde în focurile iadului dacă nu postești, dacă ai fost la sapă duminica, dacă te-ai certat peste gard cu vecinul pentru găinile lui prea libere ce ți-au invadat ograda. Dumnezeu este cea mai la îndemână unealtă ori pentru a speria lumea, ori pentru a-ți rezolva lucrurile în fața cărora ești neputincios. Sau pe cele pe care, din lașitate, le arunci în cârca Lui divină spălându-te pe mâini de asumare ca Pilat din Pont.

De obicei, în mințile noastre, bătaia Lui, a Tatălui, nu e ruptă nicidecum din Rai, și există toate premisele să fie extrem de usturătoare. Cumva, ce ușurare!, e chiar mai rău decât noi, căci dacă cineva, un om, ar da cu bățul, El ar folosi direct parul. Ne-am scos, ce buni și cumsecade suntem! Și tot Dumnezeu, probabil printr-un contract ferm de colaborare cu Satan, va băga personal un braț zdravăn de lemne sub cazanul veșnic în care vor fierbe dușmanii noștri dimpreună cu toate păcatele lor, altfel niște bieți creștini acolo și ei, supuși greșelilor omenești de tot felul, cum ar fi vorbitul cu noi în contradictoriu sau despre noi prin spatele nostru, judecarea celorlalți fără milă și a lor cu prea multă înțelegere.

Dumnezeu e un fel de Bau-Bau menit să-i sperie pe toți aceia care nu se aliniază felului nostru de a fi, o sperietoare pentru fiecare moft pe care n-avem tăria sau cheful să ni-l rezolvăm singuri și, de parcă n-ar avea altceva mai bun de făcut, mai trage și cu urechea la tot felul de blesteme emanate de oile din turma Sa, frecându-Și cu satisfacție mâinile și așteptând Ziua Judecății – sigur, când ne va afurisi dușmanii iar pe noi ne va mângâia părintește pe capetele pătrate și nevinovate.

 *

 Așa și cu mine.

Pentru că mama a plecat la Cer într-o zi de Sfântul Nicolae, ani de-a rândul m-a urmărit ideea că am fost pedepsită, pentru că, nu-i așa, Moșul Nicolae umblă cu joarda pe Pământ după copiii răi taman de ziua lui, pe 6 decembrie, ca și cum n-ar avea și el, ca tot sfântul, invitați la cină.

Cu timpul, parțial doar, am înțeles că nicio făptură celestă nu pedepsește pe vreun păcătos de pe aici, de prin lumea asta a noastră. Spun parțial pentru că undeva, adânc în inima mea mai adastă o umbră de îndoială: dar dacă, totuși, a fost vina mea că mama a fost luată de lângă mine pentru că nu o meritam și astfel am fost pedepsită?

*

În orice caz, mama, dacă ai putea să vezi în inima mea, poate că te-ai întoarce înapoi măcar pentru încă o îmbrățișare, una mică doar, unică și irepetabilă (accept chiar și-atât de puțin, înțelegi?).

Deși nu-mi doresc să te doară, dar poate că abia atunci ai simți ce-am aflat eu după plecarea ta, în acești mulți ani fără de tine: dorul.

Iartă-mă, mama. Nu te pot comemora încă, nu sunt pregătită decât pentru gânduri pline de prezența ta, tu n-ai fost absentă nicio clipă din mine. Doar de lângă mine. Și dacă iubirea pentru tine și după atâția ani de când ai plecat n-a murit, e clar că tu n-aveai cum să accepți ca Moș Nicolae să mă altoiască atât de rău cu nuiaua aia a lui.

Adevărul e că Moșul, așa cum am înțeles eu mai demult, știindu-ți inima de mamă, te-a luat cu el rugându-te doar să ai grijă de copiii din Ceruri cât timp pune el daruri în ghetuțe îngerilor de pe Pământ. Pentru că eu sunt mare și mă descurc și singură. Așa e? Spune “Da”, mama. Spune “Da”.

În fine, am lămurit-o și pe asta. Mulțumesc, mama. Mai vorbim și mâine. Nu, nu te supăra pe mine, dar eu nu-mi mai pun niciodată ghetele ferchezuite la fereastră, Moș Nicolae are interzis la mine acasă. Cu Sfântul Nicolae încă negociez.

București, 5 decembrie 2015
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Despre numere

Vârsta este doar un număr, zice filosofic, inspirațional și încurajator o reclamă a unei farmacii de pe la noi. Un număr de diagnostice, poate. Un număr de medicamente ce crește de la an la an cu fiecare boală pe care o bifăm fără voie, o fi vrut să zică junele copywriter dar s-a oprit la timp. Sau un număr de lumânări pe care nu le mai așezăm pe tort, că doar n-o să comandăm unul cât roata carului. Sau o fi vreun număr de junghiuri intercostale ce ne chinuie, banal deja, zi de zi. Ori numărul durerilor cu care ne-am obișnuit și cu care ne trezim dis-de-dimineață, aproximativ cam după împlinirea a 40 de ani, ca să simțim astfel că suntem în viață, cum zice tot cuconetul de pe băncuța din fața blocului meu.

Vârsta aceea, știți voi care, e doar un număr, am înțeles. Un număr de fire albe deja dificil de acoperit chiar și cu cele mai performante vopsele profesionale, un număr de riduri – în creștere, ca unele numerele de mai sus sau de mai jos -, pe care nu le mai șterge nici mama toxinei botulinice, un număr în plus la haine (de fapt, muuult mai multe, dar mai citesc și domnii, să nu le stricăm orice imagine despre frumos!), un număr oarecare de dinți personali mai puțin. Un număr tot mai mare de priviri ce nu se mai întorc după noi pe stradă, un număr tot mai mic de ani pe care-i mai avem până la pensie. Și un număr – ce crește exponențial – de oameni debusolați ce stau și cască gura la tot felul de mesaje subliminale vezi Doamne, pe care le recită în cor toți trainerii de dezvoltare personală, doar-doar ne-or convinge cât suntem de fericiți că ni se prăbușește încet dar sigur carcasa ce ne adăpostește vremelnic sufletele veșnice de highlanderi și cât de tineri suntem prin adâncul inimilor noastre mult prea hipo sau mai curând hipertensive.

Ei bine, cam despre asta este vorba în reclama respectivă, v-am tradus eu. Nu ca să vă stric ziua sau să vă aduc cu picioarele înapoi pe pământ, ci așa, să mai glumesc și eu. Amar. Pentru că îmbătrânesc și-mi pare rău, vorba poetului popular și cât se poate de anonim.

 

București, 17 noiembrie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Iubirile îngropate de vii nu mor niciodată

 reWalls.com-52491

“Câtă viaţă ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine.” – Emil Cioran, Cartea amăgirilor

 

 Mi-am purtat mereu cu mine durerile ca pe un înveliș de taină, armură invizibilă și indestructibilă. Mi le-am drapat solemn peste suflet precum toga ce învăluia cândva trupul unui măreț senator roman. Le-am azvârlit de fiecare dată cu o neglijență involuntară, nestudiată, pe umărul stâng, acoperindu-mi cu ele, iresponsabil, ca într-un ritual maiestuos de sacrificiu, și inima – probabil gândind că astfel va fi mereu la adăpost de multele alte urgii ce-ar fi urmat să vină. Grație acestui înveliș oficial mi-am înfășurat așadar, într-un stângaci dar voit prețios ceremonial, și toate sentimentele, lăsându-mi libere, pe partea dreaptă, opusă inimii, plecând parcă din adâncul plămânilor, doar tonurile ample ale speranțelor atât involuntare cât și mult prea capricioase – cele aflate parcă într-o veșnică mișcare oscilatorie, de înaintare și retragere, ca într-un soi de du-te vino controlat de atracția magnetică a Lunii și a Soarelui, maree a deznădejdilor și iluziilor deșănțate amestecate haotic.

Cred că am șchiopătat prin viață din cauza acestei mantii pe care țineam cu tot dinadinsul să o port – imaginându-mi că mă reprezintă într-atât de fidel, încât, la un moment dat mi s-a lipit de epidermă și mi-a devenit un alter ego. N-am încercat să mă smulg din îmbrățișarea ei tumultoasă, și catifelată pe alocuri, și nici nu mi-a păsat că ar putea să mă lipsească de conținut ieșind în evidență doar ea și numai ea, reducându-mă astfel la condiția mecanică de manechin de ceară, lipsit de personalitate și voință, modelul perfect pe care și-l găsise durerea în mine pentru a se expune.

M-am abandonat ei cu sufletul inert, cu voința paralizată, îngropându-mi sentimentele și speranțele de vii.

Astfel am reușit să las în urmă multe clipe în care puteam viețui senin, prea ocupată fiind cu gândul viitorului pe care mi-l vedeam ca într-o profeție a cuiva de demult, dintr-o altă existență: cu mine în zdrențe, înfrigurată și flămândă, orbecăind pe străzi pustii și întunecate, umede și mizere, căutând un colț de pâine pe care să-l pot mânca într-un adăpost salvator, uscat și sigur, murind încet de singurătate absolută, cu ochii ațintiți înspre nemărginirea întunecată a cerului.

Am reușit să plâng și când viața îmi întindea ambele brațe deschise a îmbrățișare, am lipsit cu îndărătnicie de la toate paradele fastuoase pe care mi le pregătise cu lux de detalii armonioase, netulburate de nicio pală de vânt. Nu m-am gândit la a fi, ci doar la a simți tristețe. Și peste tristețe, tristețe.

Apoi, într-o zi oarecare, am revenit din pustiu în mine însămi, lepădându-mă de durere precum Părintele Simeon s-a rupt de fratele său întru sihăstrie, Ioan, întorcându-se nebun și singur în cetatea sfântă.

Însă tot n-am dobândit liniște. Ispita grea a chemărilor din miezul meu înspre singurătate și suferință persistă încă și-n amurg. Căci sunt trenuri ce nu se întorc niciodată și plecări fără de moarte iubirile îngropate de vii.

 

București, 24 septembrie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro