Vreme trece, vreme vine…

th
“Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe…” – Glossă, Mihai Eminescu

Ne apropiem de ultima zi din 2014. Nu obișnuiesc să fac niciodată un bilanț al lucrurilor bune și rele întâmplate de-a lungul unui an ce se încheie și o să încerc să nu renunț nici azi la acest bun (sau prost) obicei. Deși nu cred ca de data asta să-mi iasă.

A fost cu adevărat un an ciudat, probabil că asta m-a pus pe gânduri și mi-a trezit dorința de a scrie despre el câteva fraze. A fost un an cu multe dureri, dar și cu destule bucurii. Am fost sănătoasă, iar cei dragi mie, o parte dintre ei, la fel. Numai că, unii dintre oamenii iubiți de mine au plecat la stele. Destui dintre ei. Dacă aș trage o linie, aș spune că a fost un an care a durut. Și a mai fost și un an care mi-a adus câteva împliniri modeste, n-am înregistrat nicio mare victorie, deși la capitolul pierderi a fost deosebit de generos. Să zicem că a fost … un an echilibrat. Sau poate chiar a fost astfel iar eu nu am simțul realității prea bine dezvoltat. Sau am avut așteptări peste medie.

Important e că am mers înainte, ca întotdeauna. Nu m-am abătut de la calea pe care o urmez ca de obicei, într-un fel haotic dar controlat, fără niciun soi de linie directoare, bucurându-mă sau întristându-mă după cum mi s-au așezat în față toate întâmplările vieții.

Am câștigat prieteni buni, am fost rea și am fost bună cu ei dar și cu toți ceilalți, sper în egală măsură, și-am am fost rea și am fost bună cu mine.

În general, șansa a fost de partea mea. Mi-a dat privilegiul de a rămâne cu dureri pe care celor dragi nu le-aș fi dorit niciodată, pentru că ar fi fost mai puțin puternici decât sunt eu. Mi-a dat bucuria de a aminti celor rămași cât de prețuiți ar trebui să fie cei plecați și mi-a adus în suflet bogății de neplătit cu toți arginții lumii.

Apoi, am fost tristă și am fost veselă. Am râs și-am plâns. Am zâmbit și mi-am închis într-un sipet ferecat cu șapte lacăte toate dorurile nestinse, comori de mare preț ale inimii mele.

A fost un an pentru care vă sunt recunoscătoare. Mi-ați fost aproape chiar și-atunci când eu fugeam de voi, îndepărtându-mă. Mi-ați dat curaj când simțeam cum deraiez înspre o linie moartă, mi-ați spus vorbe calde și frumoase mai ales când o meritam cel mai puțin. M-ați iubit, habar nu am pentru ce, și mi-ați rămas lângă inimă mereu, deși nu mereu v-am arătat-o. Vă mulțumesc, oameni dragi!

A fost un an în care am primit în dar cel mai mare și mai frumos buchet de trandafiri din toată viața mea.

A fost un an în care am primit multă iubire.

A fost un an în care am pierdut multă iubire pierzând oameni care mă iubeau.

A fost un an în care liniștea mi s-a așternut în cale. O liniște nemaiîntâlnită până în 2014.

A fost un an care m-a făcut să cad pe gânduri. Unele adânci.

A fost un an în care am scris.

A fost un an în care am făcut baie în Marea Mediterană.

A fost un an în care am pus piciorul pe Postăvarul într-o zi de Crăciun.

A fost un an în care am încercat să fiu alături de oamenii pe care-i iubesc.

A fost un an în care nu am reușit să fiu mereu, așa cum mi-aș fi dorit, lângă cei pe care-i iubesc.

A fost un an în care cățeii mei maidanezi au fost răsfățați, mângâiați, hrăniți, îngrijiți și mai ales iubiți.

A fost un an în care am încercat să fiu un om bun. Nu știu cât am reușit. Probabil că nu prea mult.

A fost un an în care am împlinit 50 de ani de viață.

A fost un an în care la tăcere mi s-a răspuns, uneori, cu iubire. Alteori, cu răutate, “ură” ar fi un cuvânt prea greu. Dar a fost și un an în care-am înțeles, în sfârșit!, că nu avem nevoie în viețile noastre, nici eu și nimeni altcineva, de niciun om nefast și-am învățat cum să închid încetișor ușa dinaintea tuturor nepoftiților cu gânduri și priviri pline de urât.

A fost un an ciudat. Plin cu multe dintre darurile vieții, plin cu toate lacrimile ei.

A fost un an. Încă unul. Și va mai veni un altul. Încă unul. În care sper să-mi onorez toate datoriile față de cei dragi, față de cei buni și chiar și față de cei ce nu mă pot iubi. Iar moral, față de cei mai mulți dintre ei, voi rămâne veșnic datoare.

A fost un an pentru care-i mulțumesc vieții mele. Pentru că mi l-a dat. Mi-a fost dăruit.

Pentru că anul acesta, indiferent cum, m-a trăit. Așa cum s-a priceput. Și s-a lăsat trăit. Așa cum m-am priceput.

Vă doresc ani de trăit, dragii și dragile mele. Dăruiți. Cu sănătate. Cu bune. Cu rele. Cu tot ce ne-a fost dat.

Viața e frumoasă, știu sigur. Trăiți-o! Și lăsați-vă mereu călăuziți de toate cele ce vă pot face să deveniți bogați și vă pot aduce Speranța.

De Iubire

De Credință

De Iertare

De Dor

De Prietenie

De Compasiune

De Încredere

De Visuri

De Devotament

De Luptă

De Dăruire

De Respect

De Morală

De Bunătate

De Pace

De Loialitate

De Binecuvântare

De Liniște

 

 

București, 30 decembrie 2014

Dăruindu-vă toate cele de mai sus, rămân a voastră

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Butaforie și durere

1
Pe vremuri, circula un banc în care un mare regizor își rezerva sieși toate rolurile principale din creațiile sale artistice, el fiind în egală măsură regizor, scenarist, scenograf, cascador, producător, actor în rolul principal și tot așa mai departe, până la acoperirea totală a fiecărui departament important în crearea operei sale. Iar la final, în rolul său, surpriză! Era altcineva.

Tot meditând într-o splendidă și mult visată zi de toamnă, în timp ce-mi plimbam pașii pe un pavaj demult uitat, răvășind cu bocancii frunze căzute și uscate la poale de Copou, am descoperit cu încântare un adevăr ascuns printre crengi dezgolite – cum că Dumnezeu nu e numai e Creatorul, ci și Regizorul, Scenaristul și Scenograful perfect pentru orișicare dintre noi, artiști în rolul principal în propriile noastre vieți. Sau cel puțin așa ne place nouă să credem că am fi.

Iar fiecăruia i-a construit un décor potrivit destinului său, un cadru perfect gândit, croit pe măsură, la comandă divină, în care să se desfășoare cu bucurii și neîmpliniri, cu lacrimi și victorii, El cunoscând dinainte scenariul rezervat de ursitoare, la naștere, tuturor.

Mie, gândeam eu, mi-a așezat pe un covor de frunze uitate după căderea în abis, o mașină a timpului. Una, probabil, deșteptătoare. Fixată să sune pe-aproape de cel de-al doisprezecelea ceas.

Iar în jurul acelui tablou neverosimil mi-a clădit un Univers ridicat din înfrângeri, albastru și singurătate. Din iubiri, pierderi și singurătate. Din chemări, dureri și singurătate. Din tăceri, stele și singurătate. Apoi, a picurat în cleiul cu care și-a închegat opera câte puțin din toate trăirile ce L-au încercat la Facerea unei Lumi numai pentru mine: curaj, nedumerire, uitare, melancolie, bucurie, îngrijorare, teamă, dor, nebunie, mândrie, tristețe, orgoliu, disperare, măreție. Și un pic de Lună, o umbră, mai multe iubiri, câteva oglinzi. Și, bineînțeles, durere. Una din aceea nemuritoare, fără putință de tăgadă și fără de leac. Ca și cum și-ar fi dorit pentru mine izbânzi mediocre cu prețuri de victorii celeste, de parcă mi-ar fi hărăzit doar lacrimi în cascadă dar frumos asezonate cu muzica heruvimilor ce răspândesc asupra tuturor iubirea Ființei Atotputernice. Așa mi-a ridicat împărăția în care să-mi duc zilele.

Mi-a meșterit cu iscusință o butaforie perfectă pentru o existență sub lumina reflectoarelor ațintite artistic spre întreaga mea viață de către un ipotetic director de imagine – de fapt, tot El – în sarcina căruia a pus mare parte din îndatoriri: de la mișcarea camerei, designul luminii și al culorii, expunerea, încadrarea, relația cu scenografia și intervențiile asupra peliculei din filmul existenței mele în perioada de post-producție.

Mi-a construit, în universul ce mi l-a hărăzit, cele mai abrupte stânci, unele nepământene, de la înălțimea cărora să privesc către orizonturi de vis dar de neatins de putința unui muritor de rând. Apoi, m-a înconjurat de oameni. Mulți de carton sau ipsos, dar din carne, sânge și emoții cei mai mulți dintre ei. Iar aceștia din urmă, culmea, i-au reușit cel mai bine, de parcă materia pe care o avea la îndemână devenise, brusc, una de prim rang, deși fusese descoperită de Artist abia la final.

Mi-a răsădit, în cele din urmă, în inimă, suflet și plămâni flori de colț și copaci – mesteceni, în principal. Cu tot cu foșnetul lor plin de melancolie. Iar florile care mi-au crescut de-a lungul vieții direct de sub piele au moștenit ceva din alburiul norilor de pe cerul senin al primăverii, că așa s-a dorit pentru mine – zăpezi ale mieilor ofrandă sângelui fierbinte ascuns pe sub toți porii.

A meșteșugit cu destoinicie la toată scenografia din jurul vieții mele imitând la perfecție o lume amalgamată, cu motive arhitectonice clare, precise, executate impecabil. Cu ființe aproape vii, cu stele aparent strălucitoare, cu ceruri nefiresc de înalte. Cu piscuri fudule și văi profunde, cu orașe moarte incredibil de vii și cu mări mărginite de țărmuri piezișe, roșiatice în lumina soarelui născut sau apus. O creație suferind de sentimente neasemuite, tocmai de aceea aproape de nedefinit, ca și cum ar fi, de fapt, inexistente.

M-a lăsat, mai apoi, de capul meu cu toate simțirile în alertă, să zburd printre toate. Să-mi rup unghiile până la sânge încercând să mângâi cerul ideal din gips carton, să-mi zdrelesc buzele în zâmbete ce se izbeau de ochii perfecți ai oamenilor de tinichea. Să alerg peste dealuri și văi păstoase ori casante din hârtie și ciudate amestecuri artificiale pultacee, în care m-am afundat până la sufocare ca în cele mai periculoase ținuturi mlăștinoase.

Și din toate dăruite mie să învăț durerea. Iar peste durere, să pun surâzând durere. Și după durere, să întâlnesc din nou, nesupusă, o altă durere.

Iar la toate câte au fost, câte sunt și câte vor mai fi să fie, la greu ori la victorie, m-am descoperit mereu blamând, implorând, mulțumind ori punctând acuzator cu degetul arătător perfect întins înspre El: Creatorul, Regizorul, Scenaristul, Scenograful, Făurarul ori Actorul din rolul meu. A fost atât de ușor să arunc toată greutatea asupra Sa, să-I critic căderile, să-I aplaud reușitele, să nu-I înțeleg alegerile. Riscând, astfel, să pricep abia cândva, înspre final, de obicei prea târziu, când ceasul va fi obosit să tot dea alarma, că exact ca în bancul acela celebru, în rolul tuturor personajelor pe care i le-am atribuit întreaga viață Lui eram, de fapt, doar eu. Regizor, Scenarist, Scenograf, Făurar, Actor. Dor. Și Vinovat Suprem.

 

București, 18 noiembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

De toamnă

gothic-love-dark-x-id-10462761
Binecuvântate ne fie ploile!

Cele ce ne spală sufletele de păcatele noastre grele, cele ce ne purifică aerul rarefiat al nădejdilor, cele ce ne potopesc în rafale în zilele aprinse de vară, cele ce ne desfac pletele în șuvițe solitare lipite de obraji și de tâmple, cele monotone, mărunte și fără de sfârșit din primăveri crude și din toamne târzii, cele ce ne acoperă cu picăturile lor molcome sau năvalnice toate lacrimile de fericire, toate plânsetele de dor.

Binecuvântate ne fie dorurile!

Cele ce ne aduc în lumină toate pierderile, cele ce ne arată bogăția bine ascunsă în inimi, cele ce ne ard pe dinlăuntru toate zâmbetele, cele ce ne cuprind cu patimă toate mințile, cele ce ne leagănă toate nădejdile, cele ce ne îngăduie toate nebuniile, cele ce ne dezmint toate puterile, cele ce ne mărturisesc slăbiciunile, cele ce ne înalță sufletele năruite și bine încătușate în durere.

Binecuvântate ne fie durerile!

Cele ce ne sfâșie pieptul cu ghearele lor ascuțite, cele ce ne slăbesc inimile cu adâncimea prăpăstiilor de la marginile lor, cele ce ne istovesc sufletele cu forța lor atât de greu de învins, cele ce ne pustiesc lăsându-ne eterni pribegi în căutarea fericirii, cele ce ne consumă toate înstrăinările, cele ce ne sublimează fiece pierdere.

Binecuvântate ne fie pierderile!

Cele ce ne arată cât suntem de efemeri, cele ce ne zâmbesc întotdeauna de după lacrimi, cele ce nu se vor mai întoarce niciodată la noi, cele ce ne amintesc mereu cât am fost de fericiți când nici nu știam că există amurg sau toamnă.

Binecuvântate ne fie toamnele!

Cele ce duc cu ele păsările călătoare înspre zări mult mai senine, cele ce ne fură verdele copacilor lăsându-i goi ca-n ziua Facerii lor, cele ce ne usucă câmpiile legănate sub vânt, cele ce ne răpesc dragii și-i poartă înspre Cer, cele ce ne spun mereu o poveste târzie de iubire.

Binecuvântate ne fie iubirile!

Cele ce ne așează de-a dreapta Tatălui, cele ce ne nasc aripi de Îngeri, cele ce ne arată cât suntem de frumoși chiar când nu suntem astfel, cele ce ne așează copii la sân, cele ce ne pun inimile la picioarele lui Dumnezeu, cele ce aduc viață vieții.

Binecuvântate ne fie viețile!

Cele pline de doruri, de lacrimi, de ploi, de iubiri, de dureri, de toamne, de pierderi.

Cele pline de disperare, de amintiri, de zâmbete, de soare, de tristeți, de mări, de flori, de prieteni, de nori, de culori, de poezie, de țărmuri, de bucurii, de orizonturi, de munți, de cărți, de râuri, de împliniri, de curcubeie, de păduri, de muzică, de stele, de urgii, de regăsiri, de speranță.

Binecuvântate ne fie speranțele!

 

 

București, 23 septembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Unde se duc visurile să moară?

dream
Zilele vieții mele mi-ar părea cel puțin ciudate dacă nu mi-aș avânta gândurile, din când în când, spre cel mai ascuns dintre cotloanele sufletului meu. N-aș mai fi eu. M-aș simți abandonată chiar de către ființa cea mai îndelung răbdătoare, de cea mai fină cunoscătoare a tuturor bunelor și relelor din mine: eu însămi. O incursiune în haosul din cămăruța aceea mică-mică, dar depozitară a celor mai mărețe simțiri, măcar o dată la câteva zile, mi-a devenit necesară ca aerul și apa. O plimbare senină sau cu pași încordați, fie chiar și arareori, pe-acolo, pe unde sălășluiesc de obicei cele mai aiuritoare, intime și nespuse dorințe, cele mai nebunești și mai grozave neîmpliniri, pentru mine ține deja de un anumit confort fără de care nu mai pot gândi și acționa coerent. Trebuie să ajung, măcar din timp în timp, în locul unde mi-am îngropat, precum pirații în grotele de sub mări, comorile cele mai de preț. Și unde, câteodată – mai ales atunci când ajung la fundul sacului -, trebuie să călătoresc ca să-mi realimentez memoria de sine, scoțând pe furiș din cuferele bine dosite, pline ochi cu piese strălucitoare atât de necesare traiului îmbelșugat al sufletului meu, câte un vis.

*

Citeam la un moment dat, undeva, cum că viața ar fi o fabrică de împlinit dorințe. Și-am fost de acord cu asta, pentru că așa ar părea la prima strigare. Și așa ar fi drept să fie. Și așa ne-ar plăcea nouă, tuturor, să credem. Dar este, în același timp, și locul în care toate visurile sunt condamnate la moarte. Fără niciun drept la apel. Chiar și cele împlinite.
E o chestie de perspectivă. Dacă visul e speranța într-o perpetuă tinerețe și frumusețe, ori în veșnicia unei vieți fără de moarte și a unei morți fără de uitare, e clar că dorințele de mai sus sunt destinate unei existențe în spatele gratiilor de la saloanele unui spital de nebuni, secția furioși și irecuperabili. Pe același palier al dorințelor de închis la balamuc aș așeza și speranța câștigului la loto, dar despre asta vă voi scrie mai mult cu altă ocazie, un calcul matematic al probabilităților spune că nu am dreptate pe de-a-ntregul.
Pentru mine, viața e un loc în care toate visurile mor. Se împlinesc dorințe, asta da. Se râde, se risipesc lacrimi, se luptă, iar uneori, viața găzduiește chiar și un soi de fericire. Dar visurile se împlinesc în Cerul născut pentru a fi de-a pururea. Pământul, aidoma vieții, nu are dreptul de a fi nepieritor. Iar visurile n-ar trebui să moară niciodată. Nici măcar o dată cu noi. Ar trebui să călătorească prin Univers, sărind de pe o stea pe alta, ca într-un joc copilăresc. Să adaste câte-un pic pe câte-un astru mai strălucitor și-apoi să plece spre un alt orizont, într-un voiaj fără de sfârșit, fără de îngrădiri, fără odihnă și fără de amintiri. Visurile ar trebui să aibă o viață a lor, una nemuritoare, independentă de noi și de legile noastre cărora, pieritori, ne supunem.
Că unde-ar putea să se ducă să moară? Nu există un cimitir pentru visuri, așa cum există un cimitir al elefanților.
Visurile ar fi frumos să se transforme în îngeri. Ca o prelungire a noastră de dincolo de viață.

 

București, 21 iulie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Zădărnicie și trudă

writ-in-water
Mai întâi, în mine prinde rod o sămânță. Una dumnezeiască, zic eu, pentru că nu întodeauna există premisele unei împreunări logice, firești și unanim recunoscută pentru conceperea ei.
Apoi, din ea se nasc câteva frânturi de sentimente, celule amalgamate nebunește și irațional ce irump dindărătul ochilor mei, explodând în atmosferă ca și cum cineva le-ar fi atârnat de coadă trinitroglicerină. Simțăminte transformate imediat, la contactul cu cerul, în litere. Și-abia după aceea, într-o dezlănțuire violentă, ciocnindu-se, respingându-șe și-apoi iar reunindu-se, formează cuvinte.
Unele dintre ele-s zgomotoase de parcă le-ar fi împletit Dumnezeu dimpreună cu sunete țipătoare de trâmbițe, goarne și chimvale. Sunt nemiloase, sălbatice, vin ca un torent, ca o vijelie, rotindu-se peste capul meu, sus, în văzduh, amețitor, amenințător, niciodată îmblânzite.
Și-atunci, liniștea mea se spulberă. Dacă dorm, sar din pat direct în papuci. Îmi iau plasa de fluturi din cui si încep să alerg după ele, să le înhaț, să le supun și să le înșir pe firul trăirilor mele ca pe mărgelele strident colorate de Mardi Gras aruncate din balcoanele de pe Bourbon Street la New Orleans.
Dar cuvintele se lasă prinse greu. Dacă e soarele pe cer, sunt și mai dificil de închis în plasă, indiferent de nada aruncată înspre ele și fără să conteze finețea pânzei de păianjen țesută întru ademenirea lor.
E o luptă inegală, sunt alunecoase, viclene, ticăloase. Sunt ispititoare, fermecătoare, rebele, impetuoase și aprige. Chiar când crezi că le-ai apucat, îți scapă printre degete și nu se lasă priponite, înnădite.
Și-o iei de la capăt, cu înverșunare, mușcându-ți mâna întinsă după perna pe care capul jinduiește să se așeze.
Până reușești.

*

Sunt zile și nopți în care prin fața ochilor mei trec cu repeziciune cuvinte născute din durere sau bucurie, în ore de neodihnă și muncă.
Cuvinte și simțiri îmbrățișate într-o frăție ce și-a pus în minte să mă împiedice să dorm, să vorbesc cu cei iubiți, să stau cu ochii spre Cer. O uniune acaparatoare, crudă, egoistă și capricioasă. Căreia mă dedic, mă aservesc și de care mă las mistuită.
Și pentru ca toate cele de mai sus să capete un sens, la capătul firavelor mele încercări, de cele mai multe ori în zori, mă iscălesc.
Cuvintele aduse la țărm cu atâta trudă, adunate de printre nori, de prin pustii, de sub ape învolburate, culese de pe lângă lacrimi, mi le așez lângă inimă și apoi, cu umilință și recunoștință pentru supunerea de care au dat dovadă, cu fruntea ridicată a mândrie îmi arog toate drepturile asupra lor.
De aceea, vă rog acum pentru prima oară dar cu dragul și cu gratitudinea dintotdeauna, dacă ați decis că eu nu merit, atunci să-mi respectați măcar cearcănele și ochii împăienjeniți de nopțile nedormite.
Semnați-mă. Nu-mi zădărniciți truda. Nu vreau să-mi aștern numele pe ape.

 

București, 1 iulie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Calea rătăciților

gothic-love-dark-x-id-10462761
Mi-e dor de niscaiva oameni imperfecți. Așa, ca mine.
De cei ce încă se mai caută, încearcă să se descopere în fiecare clipă și n-au țopăit direct spre concluzii dogmatice și aiuritoare de-îndată ce s-au trezit scăpați în cap în vâltoarea vieții.
Îmi lipsesc pământenii ce nu-și repetă în oglindă clipă de clipă “sunt cel mai frumos din orașul acesta”, n-au tulburări de comportament și accese patologice de narcisism de s-ar pupa în oglindă de dimineață până-n seară de frumoși și perfecți ce sunt.
Mi-e drag să stau lângă cei ce sunt mai puțin semizei și cât se poate de umani. Să fiu împreună cu ei, ființe de-o simțire cu mine, plămădite din carne, sânge, zâmbet și lacrimă. Să stau cu oameni ce sunt supuși greșelilor personale, dar nărăvași, neîmpăcați cu propria lor natură. Cu cei ce-s loviți atât de erorile lor cât și de cele ale altora. Dar iertători și aspiranți la un dram de înțelepciune. Ce-s măcinați de îndoieli, de ratări, de visuri spulberate. Dar știu să mai râdă, să mai creadă, să mai spere și, mai ales, să mai iubească. Și sunt mai puțin extraordinari și mai mult normali. În toate.
Mi-e dor de oameni obișnuiți, cu bunele și relele lor, cu idealurile lor firești, cu picioarele adânc sădite în pământ și cu visurile agățate de colțurile Lunii, așa cum mi-e dor, zi de zi, de fluturi multicolori ori de cearcănele atât de vii ale cerului – curcubeie pline de apă și de lumina soarelui.
Mi-e dor de o viață firească, lină, unde să nu mai simt cum mă pierd de oameni. De o existență fără căutări dramatice și nătânge, fără brațele singurătății înfășurate strâns în jurul nopților cu mantii bătute în stele.
Râvnesc să calc peste zile într-o cadență domoală, călâie, plină de o liniște spartă doar de fâlfâitul aripilor vântului de miazăzi și de glasurile cristaline ale păsărilor – drumeți rătăciți, ca mine, în zborul lor spre un orizont prea îndepărtat, acolo unde se află țărmul pe care se vor regăsi toți cei cândva pierduți.

 

București, 30 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Despre binecuvântata inegalitate

images
Nu intra într-o luptă corp la corp cu răutatea. De poți.

Oricât s-ar clama că Binele învinge răul, la un moment dat, măcar pentru o perioadă chiar și scurtă de timp, tot nenorocirea stă călare pe situație.
Dă-i Binelui Timp. Oferă-i Încredere. Dăruiește-i Răbdare.
Și când se va întrema, când își va recăpăta puterile, va ieși biruitor la suprafață, dominând chiar și cea mai grea înfruntare.
Binele câștigă întotdeauna. E drept, uneori mai târziu.
Binele nu uită niciodată încercările prin care a trecut, nu duce înspre derizoriu nicio confruntare cu adversarul său, învață locul fiecărei capcane, evită cum poate și el toate loviturile directe. Ba chiar și pe cele lipsite de orice cavalerism, sub centură.
Obrajii lui păstrează dârele tuturor lacrimilor căzute, ochii-și poartă cu orgoliu cearcănele fiecărei insomnii, inima nu-și ascunde cicatricile rămase după plăgi grave iar gura, ca pe un stigmat, duce cu ea peste tot surâsul fiecărei speranțe niciodată suprimate.
Binele se aseamană, într-un fel firesc și natural, cu sora lui geamănă, Iubirea. Pentru că, de fapt, nu-și propune să uite niciodată durerea ci, pur și simplu, o iartă și pășește hotărât spre înainte. Cu brațele deschise larg. Cu încredere. Cu speranță. Cu bucurie. Cu răbdare. De mână cu Iertarea, mereu, spre tot ceea ce îi pregătește viața.

 

București, 30 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Descântec de dragoste

The_girl_in_the_mirror_by_louise_rabey-d5wtyu5

Am visat că Răul se prăvălea peste mine din senin. Mă sufocam de spaimă, era o prezență malefică ce-mi înconjura toată ființa și, în același timp, se lăsa peste mine cu o greutate enormă, apăsându-mă, asfixiindu-mă, cu intenția vădită de a mă tortura, nu de a mă ucide. Gura mea larg căscată căuta cu disperare aerul, mâinile mi se zbăteau frenetic, încercam să scap de teroare dar era peste tot, mă încercuise, se insinuase perfid chiar și înlăuntrul meu. Răul făcea, cumva, parte din mine toată șì din tot ce era lângă mine, pentru mine. Și m-am trezit. Sentimentul că ceva demoniac era acolo, senzația că-mi dă târcoale ceva satanic, murdar, cumplit, iminent persista, ba chiar se amplifica trează fiind. Și m-am culcat la loc, în încercarea de a mă elibera de groază printr-un somn forțat, indus. Fusese doar un vis ce se continua, încă, absurd, în realitate. Dacă adormeam la loc s-ar fi sfârșit. Inutil efort. În somn, Răul era tot prezent, parcă mai viu, mai puternic, mai crud și neîndurător. Îmi amintesc că mă gândeam în același timp cât trăiam totul, cât de straniu și cât de real este ceea ce mi se întâmplă. Și mai știam că nu o să scap ușor de paralizantul sentiment că entitatea aceea îngrozitoare este cu mine aievea și nu are nicio intenție să-mi dea drumul. Și iar m-am trezit. Nu mai știu de câte ori și pentru cât timp a jucat, psihotic, demonul ping pong cu mine, indiferent că dormeam sau eram trează rămânea prezent și aveam un înspăimântător sentiment că nu reușesc să-I îndepărtez oricât mi-aș fi dorit-o, că va pleca numai dacă și când va dori el. Mi-am mormăit mecanic, fără credință, în gând, puținele rugăciuni pe care le cunosc, adică două: Tatăl Nostru și Îngerașul. Mi-am făcut și câteva cruci cu limba în cerul gurii, ca oamenii de la țară când cred că trăiesc povești cu vârcolaci și nu-și pot mișca mâinile paralizate de arătările din celelalte lumi. Niciun rezultat. Numai la un descântec de dragoste nu m-am gândit decât târziu.
M-am ridicat la marginea canapelei pe care adormisem cu o seară înainte. Era încă viu, cu mine, știam după frigul cumplit care îmi vâjâia pe lângă cap, deși am dat vina pe fereastra rabatată în toiul gerurilor de ianuarie și chiar m-am ridicat să o închid. Și-apoi, am așteptat cuminte să se ducă pe un drum de leac, însoțindu-l cu Iubire, cântându-i despre Iubire în formule magice, fermecate. Ba chiar iubindu-l. Și s-a dus.
Abia a doua zi, trează de-a binelea, am realizat că azi, când nu se mai moare din dragoste, plecăm de pe Pământ triști și singuri, din lipsa ei. Și-am înțeles nu numai visul ci și realitatea chinuitoare a celor ce-au plecat din Iubiri, Iubind. Și, mai apoi, s-au întors în căutarea ei de oriunde s-ar fi aflat.

 

București, 30 ianuarie – 23 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Drumuri printre voi

1342548-bigthumbnail

În fiecare zi învăț cu uimire lucruri noi despre oameni, nebănuit de frumoase și urâte în egală măsură.
Știu, mi s-a tot spus, n-ar trebui să am așteptări ca nimic să nu mă poată lua prin surprindere. E imposibil, nu mă pot dezice de mine, de ceea ce simt, de cum gândesc. Sunt ceea ce sunt, nu mai e mare lucru de făcut, adică de schimbat.
Am întâlnit oameni de toate felurile, nu pot să-i impart doar în buni și răi, ar fi prea simplu, mizeria ideilor mărginite mi-a fost mereu străină, spre salvarea sufletului meu și spre îmbogățirea clipelor pe care le-am traversat.
Unii erau buni, alții foarte buni, am găsit nu mulți dar minunați îngeri, am aflat destui bieți aghiuță, răutăcioși cât cuprinde, tembeluți o sumedenie, zăpăciți foarte des. Și, din păcate, suficienți oameni răi. Și chiar foarte răi, cam multișori. Unii chiar diabolici, dar foarte puțini, ce noroc!
În marea lor majoritate, unii dintre cei mai sus enumerați erau și nebuni totodată. De la țăcănitul inofensiv, adică un soi de aiurit simpatic, iubit de toată lumea și până la dementul cu acte în regulă, un fel de sărit de pe fix de care e indicat să te ferești cu cât mai multă delicatețe, să nu se prindă că turezi motoarele s-o ștergi englezește și să te înhațe de picioare placându-te ca la rugby.
De la fiecare dintre ei am primit măcar câte o lecție, dacă nu mai multe. Unele au fost dure, altele pline de mângâiere, dar toate m-au ajutat să-mi duc înainte pașii spre ceea ce sunt. N-am plecat, la întâlnirea cu oricare dintre ei, de la premisa că numai unii îmi sunt benefici, iar ceilalți sunt cantități neglijabile, am avut suficient discernământ să realizez că nu există dascăl prost, ci doar elev impermeabil, unul în care nici măcar o singură idee, oricât ar fi de fluidă, nu poate pătrunde.

*

Nu vă așezați mai presus de nimeni, veți fi surprinși să aflați câte comori se ascund în cei mai banali, aparent doar, semeni.
Nu mai trăiți prin comparație, sunteți unici, nu sunteți deasupra celor ce vi se par umili și nu sunteți nici sub cei ce, cu aroganță, se cațără pe orice funie ca să se tolănească confortabil imediat sub tavan.
Nu vă subestimați, nu vă supraevaluați, fiți doar voi înșivă, asta e rețeta câștigătoare pentru o viață trăită în pace cu voi și cu lumea întreagă.
Nu vă doriți niciodată darurile primite de alții, niciodată nu puteți ști care e prețul pe care-l veți avea de achitat pentru asta.
Nu priviți mereu în jos considerându-vă mai împliniți ca cei nefericiți și doar astfel să puteți zâmbi cu încredere vieții, aveți locul vostru în lume exact acolo unde sunteți acum și trebuie să mulțumiți tuturor ursitoarelor pentru ceea ce vă aparține azi.
Nu vă ridicați ochii spre ultima treaptă a scării din față, e mai bine să vă bucurați de treapta voastră, nu să tânjiți la cea a altora. Mai bine gândiți-vă cât au luptat acei oameni să se ridice și faceți la fel, împliniți-vă visul. Iar dacă vi se pare că nu își merită locul, imaginați-vă doar ce abis se poate căsca în orice clipă sub picioarele celor de sus și cât de periculoasă le-ar putea fi prăbușirea dacă e adevărat.
Nu vă mai plângeți în pumni pentru nimic din ceea ce n-a fost să fie, undeva Dumnezeu a știut că nu aceea vă era menirea, chiar dacă aveți sentimentul că sensul corect doar v-a scăpat printre degete, că n-ați fost suficient de buni să apucați cu toată puterea ceea ce v-ar fi plăcut să vi se întâmple.
Uneori, drumurile noastre sunt mai puțin întortocheate decât ni le imaginăm. Viața ne așează exact în matricea noastră, numai că noi, din simplă și senină, curgerea ne-o imaginăm sinuoasă, ciudată, complicată și nedreptă.
Nu e.

 

București, 15 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Vieți în derivă

227_Eve of Sadness_Jackie

Oamenii ascund în ei mai mulți oameni, eu așa cred, uitându-mă în mine. Oameni ce vin și pleacă înspre și dinspre noi, în lume, pe rând, în șir indian. Oameni plini de lacrimi și de zâmbete, oameni frumoși și uneori urâți, oameni buni și în același timp, paradoxal, câteodată răi.
Doar că, uneori, deseori chiar, ne ia valul și ne imaginăm a fi mai buni sau mai răi decât suntem, furându-ne singuri căciula, păcălindu-i cu talent pe cei din jur și nu întotdeauna involuntar, încercând să obținem un câștig imediat, de orice fel ar fi acela, și așezându-ne, cu ingratitudine, pe un plan nepregătit pentru noi de către zei, fie el mai înalt sau mai jos. Pe un piedestal nedestinat nouă, pe o poziție nemeritată, pe un loc necâștigat în luptă dreaptă, într-o viață care nu ne aparține. Și unde, nu știu prin ce tainic algoritm, norocul nu ne mai găsește, ca și cum ne-ar fi primit coordonatele de undeva, de Sus, și ajuns la destinație află locul gol. Pentru că noi am ales să fim în altă parte, în direcția pe care am calculat-o eronat ca fiind a noastră, abandonându-ne albia cu nepăsătoare inconștiență.
M-aș fi dorit, de prea multe ori, așezată în locuri inaccesibile mie. Uneori m-am luptat, fără prea multă credință, urmând curgerile noduroase ale unei rațiuni învolburate, să ajung până acolo unde-mi imaginam că-i farul meu, greșind flagrant traiectoria ce-mi fusese hărăzită și plângându-mi mai apoi nenorocul. Până când, într-o târzie zi din anii mei îmbogățiți de vreme, m-am luminat și-am înțeles că doar urmându-mi inima cu credință deplină pot să-mi întâlnesc și șansa, și norocul.
Până când am priceput că locul meu în lume e acela croit după calapodul meu, după tiparul sufletului meu, după darurile primite la naștere și de-a lungul vieții și a fost zidit doar pentru mine, creație unică a unui Dumnezeu chibzuit și extrem de bine organizat în toate, cu toate.
Și-am zâmbit în lumină când am înțeles că doar fiind cea care sunt – mândră de mine, în primul rând -, și nu cea care mi-aș fi dorit să fiu, voi izbândi, navigând cu seninătate, să-mi aflu liniștea. Nu fiind mai frumoasă, mai slabă, mai bogată, mai tânără, mai bună, mai iubită, mai aplaudată, mai invidiată. Nu mințindu-mă sau înșelându-i pe ceilalți, împodobindu-mă ridicol pentru nu se știe cine și ce cu atribute străine mie sau visând absurd la situații avantajoase dar nenaturale pentru construcția mea sufletească.
Și-am rămas de-atunci neabătută de nicio ispită, cu toată credința, în cursul hărăzit mie, în matca mea. Știind că doar așa îmi voi întâlni harul, norocul, împlinirea și, corolar, la final, pe mine însămi.

 

București, 14 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro