Tag: umbre

My Bucket List

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

10003419_233817783475198_5791438303595684535_n

50 de ani, azi.
Mi se pare că vorbesc despre un alt om când scriu că am intrat în ziua când împlinesc o jumătate de secol…
Dar, sunt anii mei se pare.
Mi-am făcut cadou, grație Dianei Doroftei – http://dianadoroftei.com -, visuri de împlinit, încă. Poate așa, totul îmi va părea ca un alt început…

Dorințele mele, în marea lor majoritate, dar nu toate, se conjugă azi la persoana întâi plural. Mă refer, mai ales, la cele legate de călătorii. Pentru că, în aproape toate drumurile mele am fost singură și cu două-trei excepții, cu o prietenă. Acum am jumătatea mea și la probele de turism în comun s-a clasat pe locul întâi, ar fi un vis împlinit să călătorim împreună cât mai mult, cât mai des…

1. Să devin indepedentă financiar, să nu împovărez pe nimeni cu nevoile mele materiale;
2. Să mă plimb în caleașcă prin Central Park în New York;
3. Să am propriul meu blog, pe un domeniu cu numele meu;
4. Să scriu o primă carte;
5. Să revăd New York-ul, de data asta nu singură;
6. Să o strâng în brațe pe Irina Binder – www.irinab.com – și să mergem la o masă împreună, doar noi două;
7. Să ajung iar în Republica Dominicană, dar cu soțul meu, nu cu prietena mea;
8. Să mergem măcar o singură dată într-o vacanță la un hotel de 5 stele, într-o țară exotică, iar balconul camerei să fie cu fața la mare;
9. Să ajung să trăiesc din scris (work in progress);
10. Să plantez mulți trandafiri cățărători;
11. Să am suficienți bani să deschid o cantină a săracilor unde să gătesc eu;
12. Să pot să îngrijesc cât mai mulți maidanezi, să deschid un adăpost pentru câini;
13. Să-l văd în carne și oase pe Al Pacino;
14. Să pot să am grijă de câțiva bătrâni singuri;
15. Să ajungem în Thailanda;
16. Îmi doresc o baie mare, cu o cadă lângă o fereastră tot mare și vedere spre flori – în viitoarea mea căsuță de la țară;
17. Să vedem Tokyo;
18. Să câștigăm la loterie;
19. Să survolăm Groapa Marianelor;
20. Să am jardiniere cu flori viu colorate la fiecare fereastră;
21. Să survolăm Ayers Rock – Australia;
22. Să-mi fac un blog de călătorii;
23. Să recitesc, în liniște, toată opera lui Eminescu;
24. Să facem o croazieră în jurul Americii de Sud;
25. Un zbor cu balonul cu aer cald;
26. Să mă urc în vârful celei mai înalte clădiri din lume – Burj Khalifa, Dubai;
27. Să încerc să-l iubesc mai mult pe Emil Cioran; (N.A., 14.04.2016: gata, îl iubesc definitiv!)
28. Să ajungem la Ushuaia, în Țara de Foc;
29. Să am timp să recitesc tot ce-a scris Vintilă Corbul, așezată la umbra cireșilor din livada noastră;
30. Să mă plimb prin Londra cu celebrul lor autobuz supraetajat (work in progress);
31. Să stau două zile întregi la Luvru;
32. Să-mi revăd prietenii ce locuiesc departe (under construction);
33. Să vedem Londra;
34. Să colindăm timp de o lună, în toate direcțiile, Israelul;
35. Să scriu despre toate locurile pe care le-am văzut;
36. Să am suficienți bani să-mi cumpăr o poșetă Hermes, dar să am forța să nu o fac;
37. Să-i iert pe toți oamenii care m-au rănit (work in progress);
38. Să mai fac o dată parasailing deasupra Mării Caraibelor;
39. Să ne putem muta la țară înainte de pensie;
40. Să vedem cu ochii noștri Marea Barieră de Corali;
41. Cuvintele mele să fie puse într-un cântec;
42. Să stăm o zi întreagă, de la răsărit la apus, la Playa Del Carmen, în Mexic;
43. Să mă împac cu toți oamenii cu care m-am certat (every day work);
44. Să stăm o săptămână la Paris, să reușim să înțelegem ceva din acel oraș. Eu am fost de câteva ori, mereu într-o cursă contra cronometru, n-am stat niciodată mai mult de 35 de ore;
45. Oriunde am merge pe planetă să ne permitem să nu mai drămuim fiecare cent sau să plecăm cu bani împrumutați;
46. Să zburăm cu elicopterul deasupra Manhattan-ului;
47. Să-mi cer iertare de la toți oamenii cărora le-am greșit (work in progress);
48. Să ne plimbăm o zi întreagă, de dimineața până seara, pe Fifth Avenue;
49. Să mai plantez salcâmi roz și magnolii (da, o fac, an de an!);
50. Să stau la un mic dejun pe o terasă însorită, cu ochii pe Alpii Austrieci;
51. Să fiu un om bun (every day work);
52. Să ajungem la Acapulco;
53. Să urc iar în cupola Basilicii Sfântului Petru de la Vatican;
54. Să plec într-o vacanță în străinătate cu soacra mea, unde vrea ea;
55. Dorința mea secretă;
56. Să-mi revăd orașul natal și toate locurile copilăriei, la Iași;
57. Să nu mă mai uit cu atenție la prețuri atunci când merg la supermarket și cumpăr de mâncare;
58. Să mergem la o masă de pește într-un restaurant din Capri, într-o seară cu cer senin și lună plină (bine, accept și fără să fie plină, dar să fie luna desupra mării!);
59. Să-mi fac o grădină de legume;
60. Să plec o singură dată într-un week-end cu Mihaela, doar noi două;
61. Să slăbesc 1 kilogram;
62. Să slăbesc 2 kilograme;
63. Să slăbesc 3 kilograme;
64. Să slăbesc 4 kilograme;
65. Să slăbesc 5 kilograme;
66. Să terminăm de achitat datoriile la bănci;
67. Să ne construim micul nostru colț de Rai, căsuța noastră la țară;
68. Să nu mai las nicio nemulțumire nespusă să mă mănânce pe dinăuntru (work in progress);
69. Să ajungem la Barcelona;
70. Să nu mai permit nimănui, niciodată, să-mi arate în vreun fel sau altul că nu valorez nici cât o ceapă degerată (work in progress);
71. Să mă plimb într-o mașină decapotabilă pe Coasta de Azur;
72. Să pot ajuta un om să aibă propria lui casă;
73. Să nu mai visez cu ochii deschiși în fața unor lucruri lipsite de însemnătate (under construction);
74. Să pot fi de ajutor celor dragi, mereu (work in progress);
75. Să nu mai pierd niciun om drag de lângă mine;
76. Să pot să-mi permit într-o zi să le fac la morminte dragilor mei, câte o cruce de marmură albă;
77. Să văd cascada Niagara;
78. Să ajung o dată în viață în Hawaii;
79. Să mă plimb pe Bulevardul Stelelor din Los Angeles;
80. Să mă las de fumat, fără să mai fiu tentată de pun mâna vreodată pe o țigară;
81. Să-mi pot permite să-mi mobilez viitoarea căsuță de la țară cu mobilă albă din lemn;
82. Să întâlnesc un laureat al Premiului Nobel pentru pace;
83. Să zbor măcar o dată la clasa întâi pe o cursă long distance;
84. Să am o bucătărie modernă în aer liber și un cuptor din lut;
85. Să îmbătrânesc senin (under construction);
86. Să trăiesc, măcar de azi înainte, astfel încât să nu mă mai bântuie niciun regret (under construction);
87. Să colind pe străzile din Buenos Aires;
88. Să ascult un concert de fado la el acasă;
89. Să am timp și liniște să citesc tot ce-mi doresc;
90. Să am în grădină chioșcul meu alb, romantic, la care visez de ani de zile;
91. Să fac o ședință de masaj profesional pe o plajă exotică;
92. Să-mi construiesc în casa visurilor mele o bucătărie deschisă cu insulă și bar pentru mic dejun;
93. Un zbor cu zepelinul;
94. Să mă plimb pe mare cu un iaht;
95. Să nu-mi mai moară niciun cățel tânăr, accept să-i pierd doar de bătrânețe;
96. Să merg o singură dată la Scala din Milano la un spectacol cu opera mea favorită,Tosca;
97. Să-mi văd nepoata studentă la Londra;
98. Să apuc să văd toți copiii prietenilor mei la casele lor;
99. Să ajung, la final, să zâmbesc tuturor zilelor trăite în viața mea, indiferent că au fost bune sau rele;
100. Să reușesc să o iert, cu adevărat, pe femeia care mi-a distrus copilăria și m-a lăsat fără tată la doar 4 ani și fără soră toată viața, în pofida ultimei dorințe a tatălui nostru (work in progress).

Am gândit lista asta mai bine de o lună și tot mi se pare neîncăpătoare. Deci, încă mai pot să visez și știu mereu să sper! Cred că asta e de bine.
La mulți ani, mie! Și lista mea să devină din ce în ce mai scurtă…

Astăzi, 14 aprilie 2016, tot de ziua mea dar după doi ani, am tăiat din listă visurile pe care am reușit, într-un fel sau altul, să le împlinesc… La mulți ani mie și să continui să tai din ele. AMR 92..:)

Astăzi, 27 aprilie 2017 – am tăiat iar din listă visuri împlinite.  22 visuri împlinite în 3 ani, iar la unele dintre ele încă lucrez, va fi o muncă de-o viață. Clipă de clipă, zi după zi… AMR 78…

 

București, martie – aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Scrisoare Evei

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

972332_233526986837611_6732624708733072848_n

Ești dependentă de toate mizeriile astea deșarte – poți să le pui ce nume vrei, de la stima celor din jur și până la imposibilitatea de a fugi în lumea largă, de ceea ce ți s-a împlântat în minte și în inimă, deși e imposibil să fugi undeva fără de tine. Și, uneori, te-ai întoarce înapoi în grote numai să nu-ți ghicească cumva, careva, gândurile pe care le ai despre ratările-ți remarcabile, neîmplinirile întristătoare care te macină, visele năruite în așteptare fără sfârșit, speranțele spulberate în cele patru vânturi și iubiri fugite de-acasă cu viteza supersonicelor.
Te încui în camera ta, îți zbieri frustrările în perne, neauzită de nicio ureche (nepăsătoare ar fi și de-ar asculta, oricum), îți urli durerea tuturor pereților de piatră constrânși să-ți afle jelania, iar la final, îți muști limba de disperare, să nu mai poti astfel scoate niciun sunet pe care să-l știi doar tu și tăcerea din jur.

Când durerea s-a mai îmblânzit oarecum, te iei iar cu viața și, din când în când, te faci că uiți.
Uiți urletul, dar îți mai amintești ce l-a provocat.
Dar eu ți-aș zice, dacă aș putea, să treci prin viață cu fruntea sus, cu bucurie, orice-ar fi! Ți-aș zice, dacă m-ai asculta, să fii mândră-n toate cele și te-aș ajuta să vezi cu ochii tăi cât ai fi de frumoasă dacă ai avea mai multă încredere în tine. Și ți-aș vinde și niște ași, să-i ascunzi bine în mânecile tale mătăsoase, unduitoare.

Te rog!
Fii și tu mai țanțoșă, nu umbla ca miloaga cu privirea-n țărână și cu sălbatica-ți coamă căzută grămadă peste ochi. Șezi dreaptă, împinge-ți nasu’ ăla bine de tot spre înaltul cerului, străpunge orizontul cu vârful bărbiei, trage înapoi de umeri că au adormit și ți s-au prăbușit peste burtă.
Ce stai ca oropsita de parcă-ți plângi de milă de când te deștepți și până când te pălește adormirea?
Fii mândră, ridică-ți ochii spre lună, privește către stele, nu te da bătută orice-ar fi, niciodată!

Ce dacă ai de cărat treișpe papornițe ce însumează peste douășcinci de kilograme? Zâmbește! Suav, nu tâmp!! Cu seninătate, cu bucuria că poți! Că încă mai poți! Asta în sinea ta, cei dinafară trebuie să creadă că sinistrul calabalâc e ușor ca o adiere, că așa cum Steve Jobs a visat toată viața la Apple, tot așa ai sperat și tu,  de prin copilărie, că ai să cari în cârcă în toate zilele tale de viitoare femeie splendidă tot greul pamântului ca odinioară preafericitul Atlas.
Fiece ființă întâmplată în calea ta TREBUIE să creadă că, pentru tine, e o plăcere fără seamăn pe lume să îți încarci spinarea ca hamalii din porturile romantice ale lumii. Da, alea pe care n-ai încetat să nădăjduiești că ai să le cuprinzi odată și-odată cu privirea, îmbătându-te de bucuria că ți-a fost dat să trăiești o minune nemaiîntâlnită și care nu-i este dată, prinos, oricărui muritor.

Dar ce-i cu fața asta schimonosită?!?! De unde ți-a răsărit rictusul acela demoniac ce ți-a desfigurat fețișoara-ți suavă? Bucură-te cu toată ființa, alunecă pe pământ cu grația unei patinatoare olimpice, plutește ca pe aripile celui mai gingaș zefir, dansează ca Ginger Rogers! Te rog, fii surâzătoare și plină de fericire, cine mai are pantofi ca ai tăi?! Știu, am trăit și eu, și nu doar o dată, chinul inuman al picioarelor prizoniere în cei mai nemernici – și neasemuit de frumoși! – pantofi. Dar, putea fi mai rău! De exemplu, cum ar fi fost să n-ai șansa să te bucuri de perechea asta ce tocmai ți-a strivit, pe lângă toate degetele de la ambele picioare, aproape și orgoliul – i-ai da dracului jos într-o secundă! Sau mai bine dă-i jos. Cu grație, zâmbind, firesc. Ține-i într-o mână, leagănă-i în mers, valsează cu ei. Nu te mai gândi la nimeni, bărbații îți vor iubi naturalețea, femeile îți vor admira curajul.

Ți-ai pierdut job-ul, te-au pus pe liber? N-au decât să moară foștii tăi șefi, cu o comoară ca tine nu se vor mai întâlni nici când vor renaște într-a șaptea viață! Ce dacă vine scadența la creditul ipotecar luna viitoare? Nu-i problema ta, las-o pe capul băncii, mergi cu zâmbet înainte, marș! Mai e și mâine o zi, surâsul tău plin de încredere îți va aduce un loc de muncă, unul chiar mai bun ca cel dinainte!

Te-a părăsit iubitul pentru alta? Pe Tine?!?!?! Ha! Stai să-i mai treacă efuziunile de început, stai puțin să-și răcorească nițel carnea înfierbântată de ideea de “nou” și-o să-nceapă să Te caute în toate femeile pe care le va întâlni de azi înainte, începând chiar cu ea, cea care Ți-a îndoliat acum inima. Când îi va dărui muzica Ta și va închide ochii ascultând-o, văzându-te doar pe Tine și imaginându-și că sunteți doar voi pe lume, retrăind un trecut pe care deja îl plânge. Când îi va vorbi numai despre Tine la fiece întâlnire, când îi va arăta cât de mândru e de Tine și cât de vinovat se simte pentru că Te-a abandonat, cum îi va fi? Când va regreta că nu a rămas cu Tine? Când va plânge în versuri toate greșelile făcute față de Tine? Când va înțelege că Tu ai fost iubirea vieții lui? Cum va fi viața lui când după marmuri de Carrara, vorba poetului, va ști că strânge în brațe doar un trist ghips…?

Prietena ta cea mai bună ți-a întors spatele, găsind că ești prea neînsemnată pentru sferele înalte în care a pătruns de mână cu fata aceea nouă pe care n-o suporți? Așteaptă să dea nas în nas cu prima trădare ieftină, cu prima punere la mezat a sentimentelor ce le-a investit păgubos într-o legătură de suflet mai primejdioasă ca toate căderile pe care le-a avut până acum. Va veni iar la tine ca un cățel cu coada bine strânsă-ntre picioare, speriată de consecințele pe care le are deja încrederea ei prost investită.

Draga mea dragă, știu câte dureri mici sau mari viețuiesc în lumea unei femei, sunt pe-acolo și eu, printre ele, de mână cu tine. Și tot ce-ți spun ție, mie-mi spun zi după zi: nu te mai întrista pentru ceea ce nu poți schimba și, tocmai de aceea, nimic din toate cele rele nu trebuie să-ți spargă inima în cioburi mii și să-ți înnegureze ochii. Nu mai urla în perne. Nu mai plânge pentru toate cele nedorite, întâmplate însă.
Spune-ți mereu, repetă-ți la infinit și dincolo de el: sunt un dar. Neprețuit, subevaluat, însă unic. Sunt cea mai frumoasă făptură pe care-am găsit-o în lume, sunt, dincolo de nori, cel mai viu colorat și așteptat curcubeu.
Și cine nu mă vrea, în mod sigur nu mă merită!

 

București-Urziceni, 4-12 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Fracturi biografice

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 3 Comments

donna_8-marzo

“Sîntem toti atît de închisi unul altuia! Si dacã am fi atît de deschisi încît sã primim totul de la celãlalt sau sã‑i citim în suflet pînã în adîncuri, cu cît i‑am lumina destinul?” – Emil Cioran

Aș vrea să vă spun tuturor, din inimă, în primul rând cât de mult vă mulțumesc că mă citiți, cât sunt de onorată că, practic, îmi dăruiți clipele pe care le petreceți în compania sufletului meu, cât de recunoscătoare trebuie să fiu pentru că v-am găsit în această viață. Mă faceți fericită!
Și-aș mai vrea să știți că sunt cel mai optimist om de pe lume, iar dacă v-am dat impresia că nu aș fi deloc astfel și senzația aceasta încă mai persistă, o să vă scriu despre Tristețe o poveste. Ca să înțelegeți cât adevăr este în bucuria mea de a trăi și câte speranțe de împlinit se țes în spatele celor mai, aparent doar, tânguitoare gânduri pe care le împărtășesc cu voi.
Și să nu mă mai certați.
Deci nu, nu e despre mine nimic în afara bucuriei. E despre altcineva. Despre un om care mă însoțește peste tot ca o mustrare, ca o aducere aminte.

*

Îmi așez, din nou, toate cărțile cu fața în sus, deși asta fac mereu când vă scriu; voi știți însă, simțiti, ceva îmi spune că e așa. Doar că, azi, eu mă leg la ochi.
Voi încuia într-un sipet orice metaforă și nu vă voi descrie bucuria mea de a trăi pictând în cuvinte, cum atât de sensibil îmi spun câțiva dintre voi.
Azi voi fi abruptă ca o prăpastie fără fund, ca o stâncă înaltă de pe care privesc spre viitor toate femeile din imaginile mele, cele pe care le vedeți întorcându-și capul înspre trecut, dar o fac doar pentru a-și trage de acolo puterea ce le va înalța privirea spre cerul senin din viitor.
Pentru că inimile voastre sunt cea mai curată oglindă în fața căreia mi-am așezat vreodată sufletul.

*

A fost odată ca niciodată un timp al durerii.
Cândva, departe, în urmă. Atunci când toate porțile mi s-au închis încet în inimă și am rămas singură.
Aveam doar 33 de ani când am început să plătesc tribut după tribut, vieții presupun, Dumnezeu nu avea nevoie de lacrimile mele, nu i-ar fi fost de nicio trebuință. Iar la doar 34 de ani îmi achitasem deja toate birurile către destin, credeam eu pe atunci.
Într-un singur an, între aprilie 1997 și iulie 1998, mi-am pierdut toată familia. Cea știută de mine.
Unul câte unul, pe rând, cei mai importanți cinci oameni din viața mea, plus copilul meu nenăscut, m-au părăsit. Au plecat. După ce fiecare și-a dat propria bătălie cu boli grele, după ce-am încercat, cum m-am priceput și cum am putut, să le fiu aproape și încă tot nu sunt împăcată că am și reușit, Și după ce am alergat de la un medic la altul, de la un spital la altul, de la un salon la altul, cu dragoste, disperare, sucuri, supe și fructe.
A fost un timp pentru mine când nu închideam bine un mormânt că perspectiva deschiderii altuia rânjea din nou înspre mine cu toți colții.
A fost o vreme pentru mine de mers pe la spitale, pe la morgă, pe la firme de pompe funebre – ah, cât le detest!!! – pe la preoți și cimitire.
A fost un an în care am așteptat, de fiecare dată supusă vieții, cu capul în pământ, zâmbind și cu moartea în suflet, finalul fiecăruia dintre cei iubiți.
Viața mea, între 1997 și 1998, a fost pe de-a-ntregul despre privilegiul de a-mi veghea și mângâia până la capat toată familia, toți dragii. A fost un an dăruit lor. Și toți au plecat atunci, devreme tare pentru ei, prea tineri și prea frumoși, prea îndrăgostiți de viață. A fost.
Cred și sper că am reușit să le stau alături așa cum m-au ținut puterile, cred și sper că le-am dăruit până la final toată inima mea, iubirea, compasiunea și forța mea întreagă. Pentru că niciodată, nici măcar pentru o clipă n-am căzut înainte de plecările lor, sub ochii lor, dăruindu-le la despărțire câte un zâmbet luminos, iubirea mea, inima mea și o mângâiere fiecăruia, nu prăbușirea mea.
Luxul căderii în abis mi l-am permis abia după aceea, dar doar pe jumătate. Poate o să vă povestesc cândva ce-am trăit după ce ei nu au mai fost. Poate.
Acum am vrut doar să vă mărturisesc de ce sunt cea mai optimistă ființă, deși cred că ați înțeles.
Pentru că sunt în viață după anul acela.
Pentru că am știut să mă iau la trântă cu toată nefericirea și în luptă dreaptă am învins.
Pentru că nu m-am autosufocat trăgându-mi peste cap punga depresiei.
Pentru că zâmbesc.
Pentru că într-o zi, pur și simplu am încetat să-mi mai plâng de milă și-am început iar să trăiesc.
Pentru că mă bucur de fiecare clipă.
Pentru că atunci când am crezut că viața nu mai are ce să-mi ia, mi-a trimis semne că oricând mai găsește ea ceva de înhățat și mi-am revizuit atitudinea.
Pentru că iubesc iar.
Pentru că am avut curajul să-mi construiesc, din bucăți, o familie în locul celei pierdute.
Pentru că nu am sărit de la etaj nici când credeam că zborul acela final e unica soluție de ieșire din robia deznădejdii.
Pentru că am așteptat.
Pentru că am avut și am prieteni alături – deși nu știu dacă am fost capabilă vreodată să le mulțumesc după cum ar fi meritat și după cum merită, dar sunt, încă, pe-aici, e timp pentru toate. Și-o să le mulțumesc mereu, până la capat, de mii de ori, pentru toată iubirea și răbdarea lor.
Pentru că am reușit să nu mai privesc înapoi cu mânie și disperare.
Pentru că am învățat abc-ul iertării, nu tot manualul, asta e o materie de studiat zi de zi, pentru totdeauna.
Pentru că am înțeles ce norocoasă am fost, să pot fi aleasă pentru mângâierea de pe urmă a celor ce m-au iubit și pe care i-am adorat.
Pentru că am mai pierdut prea mulți oameni dragi și după aceea și înainte, dar am rămas să scriu lumii întregi despre toți, să aduc ofrandă vieții sufletele lor încă vii.
Pentru că am, într-un colț de Univers, un mănunchi de stele ce stau și se uită cu Iubire infinită la mine.
Pentru că, mai mici sau mai mari, strălucitoare sau opace dar toate discrete, stelele mele îmi poartă de grijă oriunde m-aș duce, orice aș face.
Pentru că, acolo, sus, între nori, am propriul meu Cer, plin ochi cu doar Dorurile Mele – o adevărată constelație ce strălucește numai pentru mine.

Nu merit să mă certați că n-aș fi optimistă, pentru că sunt.
Acum știți și de ce. Și ați înțeles că niciodată n-aș putea fi nefericită: s-au strâns ani de Iubire pentru mine în Univers, atât de mulți cum matematica nu știe să numere.
Sunt, așadar, cel mai norocos om din lume. Pentru că sunt. Exist.
Și dacă până și eu am înțeles asta, blondă fiind, voi ce mai așteptați ca să fiți fericiți? Fiți!

 

București – Urziceni, 6-11 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

M-am părăsit, împotriva tuturor regulilor morale

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

untitled-2

Unii oameni sunt propriile lor victime. Iar eu cred că mă număr printre ei.
Pentru că toată viața mea a fost pusă, după un anumit moment, sub semnul acceptării tacite a tuturor relelor ce mi s-au întâmplat. N-aș putea să vă spun exact când toate tăcerile și-au unit forțele și-au început să mă macine săpând un buncăr adânc în mințile mele, adăpost blindat unde s-a refugiat, dimpreună cu fiecare nod în gât, încrederea în mine.
Apoi am tăcut ori de câte ori am fost pusă la colț și mi-am aplecat capul fără să încerc să ripostez, convinsă fiind, din întâmplări care dor, că nu există dreptate pentru cei drepți și salvare pentru cei disperați.
Așa că, nu m-am mai revoltat nici fățiș și nici în ascuns, am încetat să mă mai apăr ori de câte ori am fost umilită ori dată la o parte cu tăioase cuvinte de felul “tu să taci că nu te-a întrebat nimeni nimic și oricum n-ai ceva important să ne comunici, tu cine ești să te împotrivești?”
Încetul cu încetul, pe măsură ce mă afundam tot mai mult într-o liniște grea, am fost convinsă că nu am de ce avea o părere prea bună despre mine din moment ce nu am un răspuns ferm la întrebarea “cine sunt?”, și-am ales o cale pacifistă de-a trăi, spre o amară și prost înțeleasă armonie cu durerea. N-am mai combătut cu nimeni pentru orice-ar fi fost să fie, și-am zis mereu “merci!” celor întâmplați în preajma mea, convinsă fiind că mă tolerează dintr-o mărinimie pe care, cu siguranță, nu o meritam.
Și-am fost chiar sigură că e dreaptă alegerea mea când nici cei mai buni dintre cei buni nu s-au obosit să mă ajute, cu fapte, demonstrându-mi că aș conta, deși la vorbe erau măiaștri. Când venea momentul adevărului, adică fapta, îmi trânteau ori una de-mi turteau basca, ori o spuneau pe aia (ne)dreaptă din sufletul lor. Și nu rezulta de nicăieri că aș avea vreo însemnătate nici măcar pentru ei.

Revoltele mele împotriva lumii întregi s-au încheiat tot atunci când au și început, adică devreme, în copilărie. Și tot atunci am învățat să tac și să-mi înghit amărăciunile ca un om bătrân și obligatoriu înțelept, cu certitudinea că nu pot schimba nimic din relele vieții și că iertarea e cea mai bună armă, una pe care va trebui să învăț nu numai s-o port lipită de piele zi de zi, dar cu care să mă obișnuiesc să dorm sub pernă, să-mi fie mereu la îndemână. Că nu se știe niciodată, poate e bună la dezlegarea de păcate a unui vis neîmplinit. Ori, spre alungarea celor mai înfricoșătoare coșmaruri, a celor mai obsedante viziuni.

Dar iertarea e un exercițiu pentru o viață, unul de elită, din păcate, nu e un sport de mase și nu știu de-mi va fi mie dat să-l duc până la capăt, dacă voi fi demnă de el și suficient de puternică să ajung la performanță. E ca un fel de gimnastică a sufletului, sport în care lipsa de antrenament anchilozează.
Dar am zis să încerc. Cât mă țin genunchii inimii, cât nu mă căptușesc cu o entorsă în cuget știu sigur că o să-mi iasă.
Dar asta se va întâmpla doar în ziua când mă voi fi spălat de toate abandonurile, regăsindu-mă.
În ziua când mă voi fi iertat, mai întâi, pe mine.

 

București – Urziceni, 7-10 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Fiecăruia ce i se cuvine – principiu moral

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

DownloadedFile-10

Ultima dată când m-am apărat pentru o lovitură primită drept în inimă aveam 10 ani. O colegă de clasă, fată de medic și farmacist, plină de ifose, favorita învățătoarei altfel, urma să-și serbeze ziua de naștere și pe mine nu mă invitase. Când vecinul, colegul de bancă și prietenul meu blond și pistruiat, Cristi, a spus în fața clasei că el nu va veni pentru că eu nu sunt pe lista norocoșilor chemați la chermeză pentru că așa au decis părinții lui și el crede că au dreptate, ea s-a ridicat în picioare și, foarte ofensată, tot în fața clasei întregi, a declarat pițigăiat și legănat, cum că ea, acasă la ea, la importanta ei zi de naștere nu cheamă copii săraci și fără tată.
Am mai auzit doar hohote de râs și nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, decât după ce eram deja călare pe ea: cu o mână o țineam de părul cochet aranjat și-i ținutuiam capul pe dușumea, iar cu cealaltă îi căram palme și pumni cu nemiluita, fără să zic niciun cuvânt, cu buzele strânse.
Învățătoarea m-a săltat cu greu de pe sacul meu de box, probabil că în mânia mea nestăvilită i-am altoit și ei vreun pumn. A țipat la mine, m-a amenințat cu nota la purtare, m-a pălmuit, m-a pedepsit cum a dus-o pe ea capul și cum a îndemnat-o talentul pedagogic. A chemat-o și pe mama a doua zi la școală și m-a făcut golancă, mi-a scăzut și nota la purtare, normal.
Victima mea nevinovată a fost mângâiată inclusiv de tovarășa directoare în persoană, prestigioșii ei părinți căinați de tot corpul didactic, ce să mai zic, a fost o adevărată melodramă siropoasă cu inocenta mea colegă în rolul principal.
Eu, evident, personajul secundar, negativ, ițit printre panseluțe neprihănite din tenebrele unei familii dezorganizate, un element periculos strecurat să destabilizeze armonia unei morale bine înțelenite în mințile aride ale unor adulți drepți, buni și corecți, educatori de vază ai tinerei generații.
Foarte ciudat, mie nu mi-a părut deloc rău de ce-am făcut și nici iertare nu mi-am cerut, oricât au insistat la școală să mă convingă n-am mârâit nici măcar “pardon”.
Mama nu mi-a cerut nimic, nici măcar adevărul meu. A doua zi, după ce o făcuseră să plângă în cancelarie, în drum spre casă, mi-a zis doar atât: “iart-o cândva, dacă nu poți acum. Și iartă-te și pe tine.”

 

București, 8 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Nu sunt perfectă

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

521_78a01dfc71bb408e866d08076a66cb1b

Mărturisesc fără să preget un păcat ancestral al ființei mele: judec. Da, și eu, că doar n-oi fi perfectă. Din păcate.
Oricât mă căznesc să iau lucrurile și oamenii exact așa cum sunt, acceptându-i exact pentru ceea ce pot fi și doar iubindu-i, nu mă pot opri să nu-i pleznesc, în analitica și neascultătoarea mea minte, cu câte-o caracterizare, păcătoasă taman prin ea însăși.
“E bun, e nebun, e rău, e egoist, e ciudat, e tembel, e răutăcios, e de neînțeles, e afurisit, e prost, e nemernic” – este și iar este în toate felurile, dar alea rele. De parcă semenii mei ar exista doar ca să nu-mi fie niciodată pe plac și pentru ca întotdeauna, la înfruntarea asta nedorită fățiș de niciuna dintre părți, să iasă unul măcar un pic învingător iar celălalt o idee șifonat. Boțită, de obicei, va fi de cele mai multe ori partea adversă. Slavă Domnului, nu întotdeauna, ar însemna să fiu un monstru! Mi-a mai rămas o urmă de conștiință să-mi recunosc măcar trei-patru greșeli din zece, un procent infim, dar un pic mai bun decât nimic.
*
Mama mi-a spus mereu să nu judec ca să nu fiu judecată. Credeți că am înțeles ceva? Nici vorbă. Crescând, îi replicam tot timpul: degeaba nu judec eu, alții tot mă judecă neprietenos pe mine. Și-i dădeam înainte cum mă tăia capul, de parcă asta era ideea de bază, nu dragostea și înțelegerea pentru aproapele nostru cel supus greșelii.
Nu mi-a trecut nici acum, mă mai surprind amestecându-mi nasul în metehnele altora, uitând că la poarta mea zace încă pisica moartă. Ridic pietre, încă, din când în când, împotriva fărădelegilor altora și închid ochii cu fățărnicie atunci când încalc eu, judecând, poruncile toleranței și ale bunătății sufletești. Așadar, cu ce sunt eu mai bună ca păcătosul spre care îmi îndrept acuzator degetul? De ce trebuie să mă aburc pe defectele altora, nu cumva ca să tronez eu în vârf (între noi fie vorba, poate mai defectă fiind ca cei ce mi-au intrat în vizor)?
Și dacă tot o fac, erijându-mă în Judecătorul Suprem, însușindu-mi abuziv prerogativele Sale, nu mai bine aș încerca să exersez înțelegerea, dragostea și iertarea care-I aparțin pe de-a-ntregul tot Lui?

 

București, 7 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Scrisoare de mulțumire

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

1328124-bigthumbnail

Mi-am așezat mereu pe rănile făcute de oameni, tot oameni. Din aceia de leac.
Cei hărăziți să-și împrăștie în existența tuturor semenilor lumina generozității mi-au aținut mereu calea tocmai când renegam mai cu obidă întreaga noastră rasă, făcându-mi parcă în ciudă: “hei, greșești, oamenii sunt buni, nu răi!”
Ba chiar au alergat să mă prindă din urmă vindecătorii aceștia de soi rar când, neîncrezătoare că ei ar fi mai buni ca alții și ca mine, mă opinteam să-i las cu buzele umflate mărind distanța ce-o doream cât mai impunătoare între mine și ei.
Cu cât primeam mai multe șuturi când zăceam fără vlagă pe marginea vreunei dureri, cu atât mai sus mă săltau îngerii mei păzitori fără de zulufi și alăute. Dar ce spun eu, îngeri? Erau de-a dreptul serafimi, șefii șefilor îngerilor! Oamenii aceia de care te ciocnești în fiecare zi în drumurile tale, cei ce așteaptă, parcă mereu, un nenorocit numai bun de scăpat din ghearele frumos manichiurate ale neputinței și nefericirii, mi s-au așternut pe fiecare durere chiar și atunci când nu doream să fiu alinată.
Și m-au salvat.

Nu cunosc o mărturisire de dragoste mai profundă a vieții și norocului, pentru mine, ca iubirea pe care mi-au oferit-o, în schimbul tuturor lacrimilor, oamenii de leac cu care m-a răsplătit în vremuri de mare cumpănă, probabil Dumnezeu. Deși nu erau mai lipsiți de griji și nici mai fericiți decât mine.

 

București, 4-6 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Teoria cunoașterii

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

Massimo_6

Adevărul e un fel de potecă plină de primejdii. Ar trebui să știm dinainte cât și, mai ales, ce anume ne va costa să urcăm o atare Golgotă când pornim suișul pe o astfel de cale.

Precum lui Iisus odinioară, adevărul ne poate asigura un loc definitiv inconfortabil pe cruce, monument al răstignirii tuturor faptelor neconforme bunului plac al societății din timpurile noastre.
Adevărul nu ne garantează vreun martiriu post existențial, adevărul nu e un soclu pe care aproapele nostru se va grăbi să ne aburce, neșovăielnic, întruchipați într-o statuie.
Adevărul nu e o perdea fină dincolo de care își găsesc limpezimea gândurile noastre nerostite, ochii noștri încercănați de minciuna sentimentelor netrăite.
Adevărul nu e o prelungire a vreunei morale fără de care omenirea s-ar da de-a dura până-n iad și nu e nici sublimarea esenței umane.
Viața m-a învățat că, uneori, adevărul poate doar prelungi o agonie.

 

București, 4 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Iubirea nu mai locuiește aici

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

15654_462343727220950_507036834_n
“Un om fericit descifreaza el ceva în întinderile marine? Ca şi cum marea ar fi făcută pentru oameni! Pentru aceştia e pământul, acest amărât pământ … Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într-o armonie voluptuoasă şi sfâşietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor.” – Emil Cioran

În toate gândurile și reprezentările mele poetice despre o Ea devastată, pierdută – o vom boteza pre numele ei Tristețea, să pot astfel să-i dau consistență, una reală -, imaginea ce mi se conturează în minte este a unei femei șezând în mijlocul mării, într-o lume complet goală.
Are umerii dezgoliți și căzuți, picioarele adunate timid unul lângă celălalt și mâinile împreunate, blânde și moi, i se odihnesc mâhnite în poală.
Privirea îi este captivă în labirintul unei pânze de păianjen, absentă și senină, iar de colțurile gurii îi atârnă un zâmbet spart, plin de compasiune și năucitor de cald.
Totul în atitudinea ei sugerează liniște, o împăcare absurdă cu o soartă tiranică în mâinile căreia nici măcar nu se mai simte prizonieră, ci doar inutil și pe deplin liberă.
Stă și așteaptă în pace orice i-a hărăzit soarta și urmează să se întâmple imediat, chiar în clipa ce o va ajunge prea iute din urmă.
Niciun fel de acțiune nu pare a se naște fie și măcar în mintea ei, pentru că în faptă ar fi imposibil, Tristețea este pur și simplu încremenită. E mută și surdă la tot ce-ar putea-o aduce înapoi, printre noi, e pierdută în gânduri și vise numai de ea știute.
Îmi imaginez că ascultă doar valurile și țipetele pescărușilor, muzica mării e greu de ignorat chiar și de către ea.
Stă în mijlocul apelor, ca și cum țărmul ei iubit în care-și răsădise rădăcinile cândva, transplantându-se dintr-o viață prea lipsită de orizont într-una sălbatică și idilică a dispărut, s-a scufundat, iar ea a rămas în aceeași poziție, plutind deasupra lui. Pe vecie.

*

În toate gândurile și reprezentările mele apoetice despre o Ea devastată, pierdută – o vom boteza pre numele ei Tristețea -, o întâlnesc peste tot în drumurile mele prin lume: e lângă mine, zi după zi și surâde cald, de parcă toată afecțiunea de care nu a avut parte în viață i s-a transferat pe buze, să aibă ce dărui celor la fel de nefericiți ca ea.
Uneori își trimite patima către o siluetă masculină ce pleacă spre depărtări fără să privească în urmă, spre poarta unde Ea a rămas singură. Poate va reuși cu puterea dragostei ei să-l oprească din drum. Inutil efort, calea de întoarcere se închide în urma lui.
Sau așteaptă zgribulită, ținând de mână un copil bălai, bine înfofolit, într-o stație de tramvai dintr-o iarnă cu zăpadă prea multă și ger înțepător.
Am fixat-o cu privirea și într-o biserică, stătea în genunchi în fața unei icoane, cu ochii înălțați către cer și mâinile împreunate într-o rugă adâncă, fără de odihnă. Una ce-ar putea primi răspuns, numai să nu ajungă prea târziu.
Am văzut-o și într-o vară, se plimba alene la malul mării ținându-și șalul în jurul umerilor, scrutând depărtările precum odinioară femeile piraților. Așteptând o corabie ce nu va mai găsi nicicând un adăpost într-un port.
Altădată m-am ciocnit de Ea pe stradă, își fixase ochii pe asfaltul deformat și gri, plimbând absentă un cățel deloc serios, uitând că viața se întâmplă exact lângă ea, în jurul ei.
Și pe holul unui spital am găsit-o. Rezema un zid murdar, își ținea o mână adunată peste gură și ochii îi alergau neliniștiți spre toți oamenii în uniformă ce se foiau înspre orice direcțiile.
Iar în fața unei cruci albe era tot Ea. Aprindea în liniște o lumânare, să-i fie strălucire la drum nou omului drag plecat dinainte de vreme în amintire.

*

Am întâlnit-o peste tot, Tristețea era prezentă la fiecare pas. Ca și cum lumea ar fi fost numai a ei, ca și când ar fi avut liberă trecere oriunde ar fi vrut să ajungă, ca și cum ar fi înghițit, balaur nesățios cu șapte capete și șapte guri, toată fericirea.
Dar, de fapt, lucrurile sunt mult mai simple: s-ar părea că Iubirea nu mai locuiește aici. Iar noua locatară și-a intrat pe deplin în drepturi.

 

București, 25 martie – 3 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Unde se duce Iubirea când se duce?

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

pirate-woman-women-rain-flowers-keira-knightley-people-pirates-of-the-caribbean-322688
“Şi atunci, (n.a.: omul) după ce-şi va fi pierdut până şi amintirea adevăratei eternităţi, a primei sale fericiri, îşi va întoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care va fi fost izgonit.“ Emil Cioran

Inima mea era deja afară, departe, se scălda în ploaia rece cu brațele întinse a rugă înspre cer. Apoi se oprea, își rotea ochii larg, fixând un punct îndepărtat. La o chemare venită de nicăieri, pornea iar. Alerga haotic, cu ochii larg deschiși și picioarele amputate, traversând piețe și străzi inundate de oameni tăcuți, străini și indiferenți.
Toată apa cerului și pământului îmi înecase ochii naufragiați în acel diluviu universal, toată pulberea argintie de stele căzuse din noaptea vie peste părul meu și întreaga lumină radiind dinspre fața ascunsă a Lunii îmi înțepa cu raze ascuțite obrajii atinși cândva de grația tinereții.
Iar Iubirea se chircise în poziție fetală, dureros de însingurată, în mijlocul Raiului, dispărând mai apoi, încetul cu încetul, într-un soi de pâclă.
În urma mea, nemișcate și golite de orice sentiment, amintirile mă priveau cu tristețea unei neprihănite neputințe, în timp ce se închideau cu zgomot sec ambele Porți ale Raiului.
Aducerile mele aminte zâmbeau.

*

Lacul vălurit cu ape caline, terasa veselă cu lemnul podelelor rașchetat de mii de pași omenești, sălciile cu plete șfichiuitoare, despletite ca-n noaptea nunții, fetele cu trupuri filiforme de trestii, bărbații cu ochi șăgalnici, senini, detașați – toate acestea se opriseră undeva, departe, în urma mea, demult tare, în amintirile mele dintr-o altă viață, una plină de o fericire pe care nici măcar n-o intuiam pe-atunci.
Toate mă priveau cu ochi goi, împietriți, ca într-un joc copilăresc în care, la comanda cuiva, totul încremenește. Ori de câte ori îmi întorceam capul să privesc în trecut, fetele își aruncau părul lung pe spate, bărbații râdeau îngăduitor, sălciile își porneau lamento-ul, lacul se învolbura. Însă, după o fracțiune de secundă totul redevenea imobil și continua absurd, ca un dans între ființă și neființă, între mișcare și nemișcare, o bucurie și-o lacrimă în memoria mea afectivă.
Încercam să rup iluzia mecanică și rece și iar mă uitam înapoi spre fericita Iubire, maestra de ceremonii din mijlocul jocului: nimeni nu rostea un cuvânt, cu toții erau tăcuți, mișcându-se ritmic, sacadat și repetitiv ca într-un dans al roboților, un perpetuum mobile abracadabrant, năucitor, hidos. De parcă nimic nu mai trăia, totul murise și renăscuse într-un fel de proiect absurd, al unui nebun, cu viziuni stâlcite, fantasmagorice.
Sub bagheta lui răutăcioasă, viața mea din trecut se transformase într-o imitație, aberantă metamorfoză, rod al unei minți deviate, bolnave.

*

M-am trezit buimacă, ciupindu-mă și-apoi făcând cale-ntoarsă, alergând bezmetic către prezent, căutând să ating realitatea concretă cât mai grabnic, zorind către orice simțământ imediat, oricum ar fi fost acela, fie chiar și de angoasă patologică. Dar de-acum, din timpul real.
Și-am sfârșit exact ca la început: alergând în cerc pe străzi acoperite de ape, cu oameni reci, cu toții tăcuți, mișcându-se la ralanti, cu chipurile acoperite de măști albe ca varul, impersonale.
Sub una dintre ele, sunt sigură, exact ca și-atunci, se ascundea de mine Iubirea. Cea pe care o doream și de care încercam să mă agăț cu disperare, într-o încleștare febrilă dar durabilă de mozaic chinezesc. Unul pierdut și reinventat, din piatră de râu. Și măcar pentru o singură dată câștigător al jocului, nemuritor.
Dar oamenii treceau pe lângă mine, volatilizându-se în pâcla dintâi imediat cum încercam să pătrund cu privirea dincolo de mască, într-o rugă inutilă.
Ia-mi mâna. Oprește-mă.

*

Iar Porțile s-au închis din nou, uitându-mă afară.
Agățată cu degete frânte de grilajul lor, priveam ca un copil necăjit spre paradisul pierdut. Fără să înțeleg unde se duce Iubirea când se duce.

 

București, 27 martie – 2 aprilie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro