Tag: voinea

Nostalgii de noiembrie

Carmen Voinea Răducanu Efemeride 2 Comments

12196353_10203998686402039_1087492039818205281_n (1)

 

Un om cu adevărat singur este cel căruia nu-i pasă decât de el însuși. Cel căruia nu i se încălzește inima în prezența niciunei alte ființe, cel căruia nu-i poate fi îngenunchiat egoismul de niciun fel de sentiment pentru alții. Nici măcar de către compasiune.
Când cea mai importantă, de fapt unica grijă a omului devine doar propria persoană, când singurele sale preocupări sunt canalizate doar spre îndeplinirea dorințelor sale și numai ale sale, atunci începe cea mai profundă, dureroasă și nesfârșită singurătate.
Rămâneți cu noi, oameni buni. Nu vă îndepărtați, e atât de ușor să vă desprindeți de frumusețea vieții pe calea atât de complicată de pe Via Dolorosa…

 

1 noiembrie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Prăbușire

Carmen Voinea Răducanu Uncategorized 2 Comments

12208762_10204009165104000_8812513819912872041_n

Duminică seară, la Iași, noiembrie-și ningea peste mine frunzele – raze galbene de Lună. Părea că se prăbușea din ceruri, sinucigașă, toamna.

Iași, 10 noiembrie 2015
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Marasm

Carmen Voinea Răducanu Efemeride 1 Comment

ghost_girl_by_kml91225-d4fxycm-e1409935681855 (1)

Ne-am prăvălit în abisul propriilor neputințe și ne place! Pentru că unii dintre noi, o dată trântiți la pământ nu mai pot – pentru că nu mai vor? – să se ridice. Ne-am obișnuit să ne târșâim prin țărână așa de bine, încât starea de verticalitate spirituală a devenit o povară greu de îndurat.

Ne-am prăbușit în nesimțire, în prost-gust, în indolență, în nepăsare, în incultură și în mitocănie. Ne bălăcim în necredința care ne-a ucis speranțele și nu ne mai oprim din blasfemiatoarea invocare a vinei celorlalți.

N-am certitudinea că mai există șanse pentru o renaștere a păsării Phoenix din noi înșine. Autodafé-ul periodic pare a fi un exercițiu inutil, odată ce reînvierea din propria cenușă sfârșește tragic în aceeași indiferență pentru nemurire.

Mi-aș dori să nu am dreptate, dar fără niciun pic de cinism, subliniez: am. Si voi avea, până când bucuria credinței în Dumnezeul din adâncul nostru ne va împinge din nou în sus.

 

Urziceni, 7 februarie 2012
Carmen Voinea-Răducanu

Text publicat pe www.codrosu.ro, la 7 februarie 2012

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Lecții

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

krist-mort-05
Am învățat că fiecare tristețe din amurg are în spate un trecut, unul în care o naștere a unui sublim răsărit a adus cuiva speranță și poate chiar fericire.

Am învățat că pentru fiecare înfrângere există o răsplată, că viața e un cerc într-o continuă mișcare, că răzbunarea binelui e mereu mai crudă decât a răului.

Am învățat că fiecare zi înseamnă un dar neprețuit, un dar pentru care uităm fără încetare, tot în fiecare zi, să fim recunoscători.

Am învățat că oamenii sunt de foarte multe feluri, dar în principal se împart în buni și răi, fiecare categorie divizată mai apoi în tot soiul de subcapitole, așezați fiind noi pe diferite trepte ale evoluției. Nu-i o dramă.

Am învățat că nu am învățat mare lucru și că mai am destul drum de străbătut până la înțelepciune și acceptare.

Am învățat că nu merită să mă schimb pentru nimeni, dar să fac orice schimbare pentru mine și sufletul meu înseamnă, fără de tăgadă, să-mi onorez viața.

Am învățat că există în unii oameni o adevărată splendoare a ticăloșiei și-a arivismului și se scaldă cu satisfacție în mocirlă ca în cea mai exclusivistă dintre piscine.

Am învățat că există un soi de rafinament al ipocriziei în foarte mulți dintre semenii mei, nu sunt doar ipocriți și-atât. Sunt ipocriți-eleganți, oameni ce-ți înfig în spate șișul fabricat în Ferentari doar după ce și-au ales și-au îmbrăcat cel/cea mai sofisticat/ă smoking/rochie de gală din dressing. Cu mănuși de mătase frumos asortate, evident.

Am învățat că bunătatea sufletească e o monedă de schimb pentru mulți dintre noi: sunt bun cu tine dacă ești bun cu mine.

Am învățat că aflarea expresiei “do ut des” este bucuria năprasnică a celui ce chiar se consideră generos fără să fie.

Am învățat că deși mulți oameni știu exact cine sunt, de fiecare dată când ne întâlnim îmi întind mâna și se prezintă cu o imensă candoare, demnă de o cauză mai bună. Poate vor doar să se convingă încă o dată și încă o dată că exist, iar eu încă mai cred că sunt prea buni ca să încerce să mă facă să mă simt ca și cum n-aș fi existat niciodată pentru ei.

Am învățat că timpul nu le rezolvă pe toate. Nici măcar nu le amână. Doar le trece cu vederea, le ignoră cu superioritate, aroganță și o măsură infimă de măreție indiferentă.

Am învățat din creștinism că nu întotdeauna cei buni înving și aproape niciodată cei răi nu plătesc pentru păcatele lor pe lumea asta.

Am învățat că răsplata pentru faptele rele vine mereu din cer, dar într-o altă viață, una eternă. Însă nu ne garantează nimeni și nimic că aceea chiar există dincolo de speranță.

Am învățat că Dumnezeu ne este Învățătorul Suprem, dar până și el are de suferit zi de zi din cauza neștiinței noastre.

Am învățat că n-am ce face cu părerile de rău ale celor ce nu înțeleg unde le sunt greșelile și că e mai bine să mă retrag într-o tăcere asurzitoare din calea lor.

Am învățat că prietenii cei mai buni sunt oamenii cei mai discreți din lume: nu sar în foc pentru tine doar când apare televiziunea la incendiu, nu se mișcă de la căpătâiul tău când ești doborât la pat de suferință și-ți ostoiesc arsurile cu toate leacurile pe care le depozitează în inimi.

Am învățat că prieten nu este cel ce pretinde că-ți e atunci când ești perfect, ci este cel care știe că-ți e camarad mai ales atunci când ești strigător la cer de imperfect.

Am învățat că prietenia nu este despre “eu sunt”, ci mai ales despre “tu ești”, nu e despre “ți-am dat” ci mai ales despre “mulțumesc că ai primit”.

Am învățat că ironia șfichiuitoare și vorbitul în doi peri bătând șaua să priceapă iapa, nu sunt deloc semne bune. Dar cu siguranță sunt semne că acolo există clar o deficiență de caracter.

Am învățat că toate lacrimile mele vărsate pentru nedreptățile înghițite s-au transformat cu timpul în oceane nesfârșite de cuvinte. Albastre, verzui, ca peruzeaua, tulburi ori limpezi, învolburate sau liniștite. Poate chiar și adânci câteodată, dar nu știu sigur. Las valurile să se exprime. Exact, cele ce duc și aduc vești dintre larg înspre țărm, la un liman fericit.

Am învățat că iubirile nu sunt întodeauna ceea ce par și nu sunt nici ceea ce ne-am dori noi să credem că ar fi. Sunt sau nu sunt, atât. Important e să nu se lase devorate de timp.

Am învățat că semnul “atenție, schimbare de atitudine la dreapta” sau “atenție, atitudine dublu-standard la stânga” sunt cele două lucruri pe care le poți evita micșorând viteza credibilității pe care o acordai aprioric tuturor oamenilor.

Am învățat că eleganța nu are întotdeauna legătură cu omenia, iar sărăcia nu are aproape niciodată legătură cu lipsa mijloacelor pentru a atinge fericirea.

Am învățat că uneori poți să spui că ți-e foame numai din priviri, dacă cineva va vrea să audă, va auzi. Iar alteori poți urla chiar și într-o portavoce ce vrei tu, urechile tuturor vor fi astupate și sufletul tău va flămânzi în continuare.

Am învățat cum ar trebui să mă feresc de hiene, dar încă nu mă pot opri să colind toate ecosistemele lumii care le găzduiește.

Am învățat că degeaba am învățat o mulțime de lucruri, dacă ele nu au o aplicabilitate reușită în viața mea interioară și exterioară.

Am învățat că nu există nicio religie tolerantă și atunci poate că ne-ar fi mai bine fără nicio religie.

Am învățat că atâta timp cât avem prea mult grijă de propriile noastre persoane în detrimentul altruismului, lumea nu va merge înainte pe un drum câștigător, al non violenței și al compasiunii.

Am învățat că suntem obișnuiți să-i dăm crezare celui care strigă cel mai tare, nu celui care tace scârbit. Din păcate.

Am învățat că orice-ai spune unui om care nu vrea să audă, nu va auzi. Și-am aflat astfel că oamenii suferă de surzenie autoimpusă: nu aud decât ceea ce le convine și ce aud trebuie musai să fie în avantajul lor, întru preamărirea lor.

Am învățat că atunci când un om te folosește fără jenă pentru propriile lui interese și apoi se scutură de tine și te abandonează, nu se face vinovat decât că a intrat în viața ta cu permisiunea ta. Și va fi vinovat dacă nu pleacă doar dacă tu-i vei mai da voie să rămână.

Am învățat că “niciodată” uneori înseamnă chiar niciodată. Ireparabil, ireversibil, mortal.

Am învățat că mi-am însușit atât de multe și totuși mă simt ca și cum n-aș ști nimic. Pentru că nu am habar de lume oricâte am aflat și orice aș învăța. Pentru că vine viața și răstoarnă într-o clipă tot ce-ai știut despre ea, precum o vacă ce trage un picior găleții de lapte pe care tocmai ți-o dăruise cu toată generozitatea.

Am învățat că dorul este un soi de durere în inimă, una ascuțită, tăioasă ca o lamă de Toledo. Însă nu putem trăi fără acest oțel, o extirpare a lui întru vindecare ne-ar ucide pe loc.

Am învățat că cei care au râs de mine nu sunt chiar cei mai răi oameni din lume dar sunt, cu siguranță, oameni fără simțul umorului. Și cu bunătatea sufletească sever amputată, incompletă. Ceea ce e deja motiv de tristețe, dar e bine că nu realizează asta și se cred fericiți și întregi.

Am învățat că cei ce m-au făcut să sufăr nu au făcut-o mereu în cunoștință de cauză, ci doar pentru că orgoliul lor e foarte mare, pe măsura sensibilității mele. Asta ca să avem un termen de comparație.

Am învățat că încrederea în oameni mi-a rămas intactă chiar și după ce o viață întreagă oamenii m-au dezamăgit. Și-am câștigat astfel cei mai prețioși prieteni din lume, pe care, la rândul meu, i-am decepționat cumva. Însă nu m-au părăsit, ceea ce înseamnă că greșelile mele nu se înscriau în cartea erorilor fundamentale, de neiertat.

Am învățat scriind textul acesta incomplet cât de multe știu, cât de multe lecții am primit, câte lecții mi s-au dat chiar și fără voia mea. Însă am aflat în același timp și câte mă mai așteaptă, câte mai am de plâns, câte mai am de sărbătorit, câte mai am de suferit și câte mai am încă de iubit.

Am învățat că sufletul omenesc nu sosește în lume ca o mireasă pură, rătăcită într-un pustiu întunecat și înspăimântător, ci vine din genuni pe jumătate pervertit de beznă. Însă e la îndemâna noastră să orbecăim cu succes sau fără, învățând, către cât mai multă lumină.

Iar eu sunt încă în viață și-mi place școala.

 

București, 2-3 februarie 2016

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Cu nuia sau fără?

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

1540403_10200942610802059_1985829567_o
De când hăul, Dumnezeu și toți sfinții au fost imaginați de fiecare om după chipul și asemănarea cu el însuși. Nu invers, cum scrie clar în cărțile sfinte.

Noi, oamenii, am construit divinitatea după bunul nostru plac, reinterpretând toate tezele fundamentale ale religiei și toate tablele de legi așa cum ne-a dus capul (și sufletul, în egală măsură).

“O să-l bată Dumnezeu!” zice vindicativ cineva, gândindu-se că Dumnezeu e răzbunătorul șef, un soi de supererou personal chemat în ajutor să-i rezolve lui toate problemele pe care le are cu alții sau care sunt legate cumva de ceilalți.

“Dumnezeu nu doarme!” spune și insomniacul ce n-are odihnă de răul pe care i l-a produs cine știe cine, imaginar sau de ce nu, real.

Sau “Eu am iertat, acum să vedem dacă-l iartă Dumnezeu, dar eu nu cred” filosofează amarnic altcineva care-și dorește aplauze pentru misericordioasa-i inimuță, în realitate fiind doar o ființă neiertătoare ca moartea, indiferent de toată smerenia afișată.

Orice ar face, omul nu se poate opri să nu-L vadă pe Dumnezeul său personal așa cum îi spune lui inima că e Tatăl nostru cel atotputernic și atoateștiutor. După judecata lui. La țară, Dumnezeu te arde în focurile iadului dacă nu postești, dacă ai fost la sapă duminica, dacă te-ai certat peste gard cu vecinul pentru găinile lui prea libere ce ți-au invadat ograda. Dumnezeu este cea mai la îndemână unealtă ori pentru a speria lumea, ori pentru a-ți rezolva lucrurile în fața cărora ești neputincios. Sau pe cele pe care, din lașitate, le arunci în cârca Lui divină spălându-te pe mâini de asumare ca Pilat din Pont.

De obicei, în mințile noastre, bătaia Lui, a Tatălui, nu e ruptă nicidecum din Rai, și există toate premisele să fie extrem de usturătoare. Cumva, ce ușurare!, e chiar mai rău decât noi, căci dacă cineva, un om, ar da cu bățul, El ar folosi direct parul. Ne-am scos, ce buni și cumsecade suntem! Și tot Dumnezeu, probabil printr-un contract ferm de colaborare cu Satan, va băga personal un braț zdravăn de lemne sub cazanul veșnic în care vor fierbe dușmanii noștri dimpreună cu toate păcatele lor, altfel niște bieți creștini acolo și ei, supuși greșelilor omenești de tot felul, cum ar fi vorbitul cu noi în contradictoriu sau despre noi prin spatele nostru, judecarea celorlalți fără milă și a lor cu prea multă înțelegere.

Dumnezeu e un fel de Bau-Bau menit să-i sperie pe toți aceia care nu se aliniază felului nostru de a fi, o sperietoare pentru fiecare moft pe care n-avem tăria sau cheful să ni-l rezolvăm singuri și, de parcă n-ar avea altceva mai bun de făcut, mai trage și cu urechea la tot felul de blesteme emanate de oile din turma Sa, frecându-Și cu satisfacție mâinile și așteptând Ziua Judecății – sigur, când ne va afurisi dușmanii iar pe noi ne va mângâia părintește pe capetele pătrate și nevinovate.

 *

 Așa și cu mine.

Pentru că mama a plecat la Cer într-o zi de Sfântul Nicolae, ani de-a rândul m-a urmărit ideea că am fost pedepsită, pentru că, nu-i așa, Moșul Nicolae umblă cu joarda pe Pământ după copiii răi taman de ziua lui, pe 6 decembrie, ca și cum n-ar avea și el, ca tot sfântul, invitați la cină.

Cu timpul, parțial doar, am înțeles că nicio făptură celestă nu pedepsește pe vreun păcătos de pe aici, de prin lumea asta a noastră. Spun parțial pentru că undeva, adânc în inima mea mai adastă o umbră de îndoială: dar dacă, totuși, a fost vina mea că mama a fost luată de lângă mine pentru că nu o meritam și astfel am fost pedepsită?

*

În orice caz, mama, dacă ai putea să vezi în inima mea, poate că te-ai întoarce înapoi măcar pentru încă o îmbrățișare, una mică doar, unică și irepetabilă (accept chiar și-atât de puțin, înțelegi?).

Deși nu-mi doresc să te doară, dar poate că abia atunci ai simți ce-am aflat eu după plecarea ta, în acești mulți ani fără de tine: dorul.

Iartă-mă, mama. Nu te pot comemora încă, nu sunt pregătită decât pentru gânduri pline de prezența ta, tu n-ai fost absentă nicio clipă din mine. Doar de lângă mine. Și dacă iubirea pentru tine și după atâția ani de când ai plecat n-a murit, e clar că tu n-aveai cum să accepți ca Moș Nicolae să mă altoiască atât de rău cu nuiaua aia a lui.

Adevărul e că Moșul, așa cum am înțeles eu mai demult, știindu-ți inima de mamă, te-a luat cu el rugându-te doar să ai grijă de copiii din Ceruri cât timp pune el daruri în ghetuțe îngerilor de pe Pământ. Pentru că eu sunt mare și mă descurc și singură. Așa e? Spune “Da”, mama. Spune “Da”.

În fine, am lămurit-o și pe asta. Mulțumesc, mama. Mai vorbim și mâine. Nu, nu te supăra pe mine, dar eu nu-mi mai pun niciodată ghetele ferchezuite la fereastră, Moș Nicolae are interzis la mine acasă. Cu Sfântul Nicolae încă negociez.

București, 5 decembrie 2015
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Vid de identitate

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

The_World_is_My_Canvas_by_starlightblood
Dragii mei, vă scriu din Varșovia, dintr-o confortabilă și însuflețită cameră de hotel, într-o zi de mare sărbătoare creștină – este Duminica Floriilor la catolici, iar Polonia este, după cum știți, o țară majoritar catolică. Străzile sunt invadate așadar de oameni cu ramuri în mâini, îmbrăcați sport, colorat și vesel, iar în fața hotelului în care mă aflu o fanfară înțolită festiv cântă cu foc și crez artistic nezdruncinat melodii ce par desprinse dintr-o lume veche, demult apusă. Una pe care mi-o imaginez mereu în visurile mele romanțioase.

Am un sentiment ciudat aici, în orașul acesta de o frumusețe absolut tulburătoare. Mă simt pierdută. Ca și cum m-aș fi rătăcit cândva și cu toate că mă caut cu înfrigurare de ceva vreme, nu mă găsesc nicăieri, nici măcar în cel mai tainic cotlon al propriei mele inimi sau în vreo tainiță din adâncul cugetului meu.

Mă simt de parcă cineva m-ar fi furat mie însămi și m-ar fi ascuns în cea mai fantomatică și îndepărtată genune. Și din care, chiar dacă printr-un noroc nebunesc m-aș regăsi, mi-ar fi aproape imposibil să mă strecor afară într-o încercare smintită și derizorie de a mă sustrage propriului meu destin.

Pe fereastra joasă a camerei mele văd clădiri vechi cu ornamente aurii, absolut fermecătoare, dar cerul mi-e ascuns privirii, ar trebui să-mi așez și sufletul dimpreună cu trupul în genunchi ca să-l pot afla. Obligatoriu privind spre înalt, ca și cum cerul cel de toate zilele și nopțile nu mi-ar mai fi egal, ca și cum s-ar fi cocoțat cu îndârjire cel mai sus cu putință, dincolo de vârfurile ascuțite ale palatelor solemne și maiestuoase ce se aștern de o parte și de alta a străzii largi, pietruite, pe care o văd foarte clar, pentru că pământul e pentru mine, doar el mi-e accesibil. După ce mi-am odihnit privirea pe rânduiala și liniștea arhitectonică de dincolo de geam, pe chipurile oamenilor senini, pe geometria perfectă a pietrelor de pavaj, cu o cană plină ochi de lapte cu cacao fierbinte, cu gust de copilărie ținută strâns în palme, văd la orizont zâmbindu-mi prietenos dimineața, iar acoperișul lumii s-a albăstrit pe ici, pe colo. Departe de casă și de tot ceea ce-mi e familiar, gândurile-mi aleargă dezordonat și nătâng de la o întâmplare la alta, dar toate cu un numitor comun: dorul.

Da, mi-e dor de mine. Și-aici, printre străini, într-o zi atât de parfumată cu sentimente amestecate, cea mai puternică mireasmă este aceea a dorinței de a pleca mai departe de unde mă găsesc, de a porni ca un explorator nebun, convins de adevărul său, prin cele mai încâlcite și primejdioase păduri virgine, în căutarea mea.

Stiu că sunt împrăștiată în toate cele patru zări, că m-am apucat să salvez tot ce s-ar mai putea mântui de primejdiile vieții pe o rază de câteva fericiri distanță, ca și tot ce strigă ascuțit și își întinde brațele larg deschise înspre mine. Și-am făcut-o fără să mă protejez, fără să intuiesc propriu-mi dezastru derivat de lipsa mea de lângă mine, lăsându-mi împlinirile lăuntrice la îndemâna deșertăciunilor de tot felul, amăgindu-mă că mie nu mi se poate întâmpla să fiu luată de vreo apă, că eu rămân ca o stâncă dură, de nezdruncinat în vâltoare.

Și-am greșit.

Stând aici, la fereastra mea suspendată imediat sub acoperișul lumii de sfârșit de martie, din Varșovia, am colindat în căutarea mea pe câteva drumuri din amintiri: am ajuns până la marea cea mare și pe țărmul ei pustiu azi și-atât de viu ieri, apoi m-am ridicat până la lună și la stele, în colțul meu și numai al meu de cer. M-am așezat apoi, ostenită, pe sub câțiva tei din copilăria mea ieșeană. Zâmbind frunzelor răscolite de vânt, tentative de singurătate răzvrătită.

Totul merge bine – peste tot lăsasem bucăți consistente din mine. Le adun cu blândețe, fără reproș, le așez la locul lor, ca într-un vechi mozaic, le lutuiesc, le mângăi cu vorbe calde, de aducere aminte. Pare că funcționează.

Însă, normal, n-am timp să caut acum mai departe. Mă opresc.

Dar o să mă întorc curând la mine.

 

 

Varșovia, 29 martie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

 

Noli me tangere!

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

th-5

Dacă mă placi, atenție mare. S-ar putea să fii acuzat de servilism. Dacă se întâmplă să fii în asentimentul meu, idem. Dacă, dintr-o regretabilă eroare, gândești asemeni mie, fii cu băgare de seamă: unii s-ar putea să te arate cu degetul, ești un om fără coloană vertebrală! Nu cumva să îndrăznești să te bucuri când sunt fericită, pentru că în secunda imediat următoare vei primi zăhărel din partea celor ce te-ar dori plin de venin împotriva mea și te vor îndemna elegant să…marș!

Te conjur să nu ieși cu opiniile tale pro happiness din rândul gloatei excitate de ștreangul pe care mi l-au ridicat plini de zel și de ură în piața publică, nu te detașa de ei, riști să fii târât de păr prin tot glodul aceleiași piețe, înghiontit și scuipat.

Fii de acord cu ei, atunci nu te va mai blama nimeni, abia atunci vei fi o persoană verticală. Nu te încăpățâna să crezi în propriile tale principii. Dacă vor fi aidoma celor ale mele, vei fi etichetat ca lingușitor. Mai bine batjocorește cum și ce e de ocară pentru cârd, aliniază-te celor ce aleg să facă rău pentru că e mai ușor decât să facă bine sau decât să stea în calea vântului. Alege calea ușoară, o viață ai, fii unul din adunătură, ce e individualitatea? Personalitatea de haită, acesta e răspunsul câștigător. Pentru că e mai simplu. Calea cea dreaptă, gândirea cu propriul tău creier și conformă sentimentelor tale nu-ți umflă conturile și nici nu te cocoață pe vreun tron.

Nu-ți apăra prietenii, nu te pune chezaș pentru onoarea lor, pentru dreptatea și pentru fericirea lor și a ta va fi împărăția nu a Cerului, ci una mai presus de El: a societății în care viețuim.

Nu te așeza de-a dreapta adevărului, mai bine ar fi să minți, eventual să vinzi ceea ce plăsmuiește mintea-ți în orele când viața senină a altora nu te lasă să dormi.

Nu cuteza să-ți spui părerea, una contrară curentului stârnit de unii. Te va târî în vâltoarea lui și te va îneca.

Stai într-un loc cât mai călduț, ferește-te cât poți de pârjolirea dreptății pe care o lasă mereu în urmă nimicnicia omenească. Nu-ți va fi mai bine, etic vorbind – dar asta e o discuție pe care o voi purta cu cei morali – doar îți va fi comod și-atât.

 

Așadar, fii rău. E musai să minți, să născocești, iar apoi să-ți prezinți veninul ca adevăr de netăgăduit. Dacă vezi un om fericit, mergi și omoară-i zâmbetul de pe buze. Dă-i pumni peste gura aia surâzătoare până n-o să-i mai rămână nicio urmă de bucurie pe obraz, până seninul i se va fi transformat într-o mască a durerii. Nu te gândi la nimic în afara pustiului din inima ta și nu încerca să-l umpli cu omenie sau cu vreo faptă curată și dezinteresată. Fii cât poți tu de infect, jignește, insultă, calcă în picioare, măcelărește. Iar la final, zâmbește. Ți-ai făcut numărul, ai mai trăit o zi în care te-ai urcat cu picioarele pe careva. De obicei pe o furnică, nicidecum pe vreun elefant. Dar tu nu faci diferența, te simți bine și-atât. Ești învingător.

 

Nici măcar nu trebuie să mă crezi când îți spun că deșertul din inima ta va fi și mai arid, mai sterp și că nicio ploaie nu-l va mai uda vreodată. Chiar nu contează, tu oricum nu înțelegi că așa cum ți-ai ales să fii – poate pentru că așa ești tu, poate din lașitate ori poate pur și simplu pentru că e mai simplu -, te va îmbolnăvi, iar la final îți va ucide spiritul. Dar pentru tine, ce va să vie nu are importanță, e un timp mult prea îndepărtat. Iar tu nu crezi oricum în poveștile acelea în care, mereu, când totul se va fi isprăvit, binele a învins răul, acelea sunt bombonele de îndulcit fierea celor ce cred într-o amară iluzie precum speranța. Tu crezi doar în satisfacția momentului, tu crezi doar în tristețea pe care ai reușit să o aduci, acum, învingătorule, în ochii celor pe care ți-ai exercitat talentul de a strivi. În aplauzele gloatei.

Fii în rândul lumii, nu cumva chiar să și uiți atunci când pretinzi că ierți, ferească sfântul să înțelegi ori să accepți diferențele fundamentale ba chiar și pe cele neesențiale dintre oameni. Nu cumva să fii convins că viața altora le aparține exclusiv lor, amestecă-te, dă-ți cu părerea, arată cu degetul, joacă rolul Judecătorului Suprem și emite edicte. Dar, pentru asta, omite adevărul, sari peste partea aceea unde iertarea menține talerele balanței într-un echilibru perfect și nu moare în afara uitării. Rătăcește în cel mai minuscul buzunar al ființei tale truismul că toți am venit pe lume și vom pleca spre stele în același fel. Și lasă-l acolo! Răzbună-te, așadar, pentru frică, pentru neîmplinire, pentru panică, pentru nefericire, pentru ratare, pentru neputință, pentru singurătate, pentru pierderi, pentru nevolnicie, pentru durere, pentru lacrimă, pentru netrebnicie, pentru suferință, pentru lipsuri, pentru nevolnicie. Pe alții. Chinuie-i pe ceilalți, de obicei pe cei ce-au reușit să-și învingă câteva slăbiciuni, niscaiva spaime, poate chiar toate furiile. Ori măcar o bună parte dintre ele. Și au rămas neclintiți în furtună, la marginea unei societăți care nu s-a deranjat niciodată real, nu declarativ, pentru aproape.

 

Fii cum decizi tu că vrei să fii.

Dar dacă alegi să nu crezi în mine, stai la o parte.

Nu mă atinge! S-ar putea să te molipsești de tot ceea ce nu ai ales să fii. Și astfel, visul tău de a fi diferit de mine se va nărui ca un palat ridicat pe nisipuri mișcătoare.

Și-mi vei fi aidoma.

 

București, 3 – 22 ianuarie 2015

Carmen Voinea-Răducanu

 

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Vreme trece, vreme vine…

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

th
“Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe…” – Glossă, Mihai Eminescu

Ne apropiem de ultima zi din 2014. Nu obișnuiesc să fac niciodată un bilanț al lucrurilor bune și rele întâmplate de-a lungul unui an ce se încheie și o să încerc să nu renunț nici azi la acest bun (sau prost) obicei. Deși nu cred ca de data asta să-mi iasă.

A fost cu adevărat un an ciudat, probabil că asta m-a pus pe gânduri și mi-a trezit dorința de a scrie despre el câteva fraze. A fost un an cu multe dureri, dar și cu destule bucurii. Am fost sănătoasă, iar cei dragi mie, o parte dintre ei, la fel. Numai că, unii dintre oamenii iubiți de mine au plecat la stele. Destui dintre ei. Dacă aș trage o linie, aș spune că a fost un an care a durut. Și a mai fost și un an care mi-a adus câteva împliniri modeste, n-am înregistrat nicio mare victorie, deși la capitolul pierderi a fost deosebit de generos. Să zicem că a fost … un an echilibrat. Sau poate chiar a fost astfel iar eu nu am simțul realității prea bine dezvoltat. Sau am avut așteptări peste medie.

Important e că am mers înainte, ca întotdeauna. Nu m-am abătut de la calea pe care o urmez ca de obicei, într-un fel haotic dar controlat, fără niciun soi de linie directoare, bucurându-mă sau întristându-mă după cum mi s-au așezat în față toate întâmplările vieții.

Am câștigat prieteni buni, am fost rea și am fost bună cu ei dar și cu toți ceilalți, sper în egală măsură, și-am am fost rea și am fost bună cu mine.

În general, șansa a fost de partea mea. Mi-a dat privilegiul de a rămâne cu dureri pe care celor dragi nu le-aș fi dorit niciodată, pentru că ar fi fost mai puțin puternici decât sunt eu. Mi-a dat bucuria de a aminti celor rămași cât de prețuiți ar trebui să fie cei plecați și mi-a adus în suflet bogății de neplătit cu toți arginții lumii.

Apoi, am fost tristă și am fost veselă. Am râs și-am plâns. Am zâmbit și mi-am închis într-un sipet ferecat cu șapte lacăte toate dorurile nestinse, comori de mare preț ale inimii mele.

A fost un an pentru care vă sunt recunoscătoare. Mi-ați fost aproape chiar și-atunci când eu fugeam de voi, îndepărtându-mă. Mi-ați dat curaj când simțeam cum deraiez înspre o linie moartă, mi-ați spus vorbe calde și frumoase mai ales când o meritam cel mai puțin. M-ați iubit, habar nu am pentru ce, și mi-ați rămas lângă inimă mereu, deși nu mereu v-am arătat-o. Vă mulțumesc, oameni dragi!

A fost un an în care am primit în dar cel mai mare și mai frumos buchet de trandafiri din toată viața mea.

A fost un an în care am primit multă iubire.

A fost un an în care am pierdut multă iubire pierzând oameni care mă iubeau.

A fost un an în care liniștea mi s-a așternut în cale. O liniște nemaiîntâlnită până în 2014.

A fost un an care m-a făcut să cad pe gânduri. Unele adânci.

A fost un an în care am scris.

A fost un an în care am făcut baie în Marea Mediterană.

A fost un an în care am pus piciorul pe Postăvarul într-o zi de Crăciun.

A fost un an în care am încercat să fiu alături de oamenii pe care-i iubesc.

A fost un an în care nu am reușit să fiu mereu, așa cum mi-aș fi dorit, lângă cei pe care-i iubesc.

A fost un an în care cățeii mei maidanezi au fost răsfățați, mângâiați, hrăniți, îngrijiți și mai ales iubiți.

A fost un an în care am încercat să fiu un om bun. Nu știu cât am reușit. Probabil că nu prea mult.

A fost un an în care am împlinit 50 de ani de viață.

A fost un an în care la tăcere mi s-a răspuns, uneori, cu iubire. Alteori, cu răutate, “ură” ar fi un cuvânt prea greu. Dar a fost și un an în care-am înțeles, în sfârșit!, că nu avem nevoie în viețile noastre, nici eu și nimeni altcineva, de niciun om nefast și-am învățat cum să închid încetișor ușa dinaintea tuturor nepoftiților cu gânduri și priviri pline de urât.

A fost un an ciudat. Plin cu multe dintre darurile vieții, plin cu toate lacrimile ei.

A fost un an. Încă unul. Și va mai veni un altul. Încă unul. În care sper să-mi onorez toate datoriile față de cei dragi, față de cei buni și chiar și față de cei ce nu mă pot iubi. Iar moral, față de cei mai mulți dintre ei, voi rămâne veșnic datoare.

A fost un an pentru care-i mulțumesc vieții mele. Pentru că mi l-a dat. Mi-a fost dăruit.

Pentru că anul acesta, indiferent cum, m-a trăit. Așa cum s-a priceput. Și s-a lăsat trăit. Așa cum m-am priceput.

Vă doresc ani de trăit, dragii și dragile mele. Dăruiți. Cu sănătate. Cu bune. Cu rele. Cu tot ce ne-a fost dat.

Viața e frumoasă, știu sigur. Trăiți-o! Și lăsați-vă mereu călăuziți de toate cele ce vă pot face să deveniți bogați și vă pot aduce Speranța.

De Iubire

De Credință

De Iertare

De Dor

De Prietenie

De Compasiune

De Încredere

De Visuri

De Devotament

De Luptă

De Dăruire

De Respect

De Morală

De Bunătate

De Pace

De Loialitate

De Binecuvântare

De Liniște

 

 

București, 30 decembrie 2014

Dăruindu-vă toate cele de mai sus, rămân a voastră

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Butaforie și durere

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre Leave a comment

1
Pe vremuri, circula un banc în care un mare regizor își rezerva sieși toate rolurile principale din creațiile sale artistice, el fiind în egală măsură regizor, scenarist, scenograf, cascador, producător, actor în rolul principal și tot așa mai departe, până la acoperirea totală a fiecărui departament important în crearea operei sale. Iar la final, în rolul său, surpriză! Era altcineva.

Tot meditând într-o splendidă și mult visată zi de toamnă, în timp ce-mi plimbam pașii pe un pavaj demult uitat, răvășind cu bocancii frunze căzute și uscate la poale de Copou, am descoperit cu încântare un adevăr ascuns printre crengi dezgolite – cum că Dumnezeu nu e numai e Creatorul, ci și Regizorul, Scenaristul și Scenograful perfect pentru orișicare dintre noi, artiști în rolul principal în propriile noastre vieți. Sau cel puțin așa ne place nouă să credem că am fi.

Iar fiecăruia i-a construit un décor potrivit destinului său, un cadru perfect gândit, croit pe măsură, la comandă divină, în care să se desfășoare cu bucurii și neîmpliniri, cu lacrimi și victorii, El cunoscând dinainte scenariul rezervat de ursitoare, la naștere, tuturor.

Mie, gândeam eu, mi-a așezat pe un covor de frunze uitate după căderea în abis, o mașină a timpului. Una, probabil, deșteptătoare. Fixată să sune pe-aproape de cel de-al doisprezecelea ceas.

Iar în jurul acelui tablou neverosimil mi-a clădit un Univers ridicat din înfrângeri, albastru și singurătate. Din iubiri, pierderi și singurătate. Din chemări, dureri și singurătate. Din tăceri, stele și singurătate. Apoi, a picurat în cleiul cu care și-a închegat opera câte puțin din toate trăirile ce L-au încercat la Facerea unei Lumi numai pentru mine: curaj, nedumerire, uitare, melancolie, bucurie, îngrijorare, teamă, dor, nebunie, mândrie, tristețe, orgoliu, disperare, măreție. Și un pic de Lună, o umbră, mai multe iubiri, câteva oglinzi. Și, bineînțeles, durere. Una din aceea nemuritoare, fără putință de tăgadă și fără de leac. Ca și cum și-ar fi dorit pentru mine izbânzi mediocre cu prețuri de victorii celeste, de parcă mi-ar fi hărăzit doar lacrimi în cascadă dar frumos asezonate cu muzica heruvimilor ce răspândesc asupra tuturor iubirea Ființei Atotputernice. Așa mi-a ridicat împărăția în care să-mi duc zilele.

Mi-a meșterit cu iscusință o butaforie perfectă pentru o existență sub lumina reflectoarelor ațintite artistic spre întreaga mea viață de către un ipotetic director de imagine – de fapt, tot El – în sarcina căruia a pus mare parte din îndatoriri: de la mișcarea camerei, designul luminii și al culorii, expunerea, încadrarea, relația cu scenografia și intervențiile asupra peliculei din filmul existenței mele în perioada de post-producție.

Mi-a construit, în universul ce mi l-a hărăzit, cele mai abrupte stânci, unele nepământene, de la înălțimea cărora să privesc către orizonturi de vis dar de neatins de putința unui muritor de rând. Apoi, m-a înconjurat de oameni. Mulți de carton sau ipsos, dar din carne, sânge și emoții cei mai mulți dintre ei. Iar aceștia din urmă, culmea, i-au reușit cel mai bine, de parcă materia pe care o avea la îndemână devenise, brusc, una de prim rang, deși fusese descoperită de Artist abia la final.

Mi-a răsădit, în cele din urmă, în inimă, suflet și plămâni flori de colț și copaci – mesteceni, în principal. Cu tot cu foșnetul lor plin de melancolie. Iar florile care mi-au crescut de-a lungul vieții direct de sub piele au moștenit ceva din alburiul norilor de pe cerul senin al primăverii, că așa s-a dorit pentru mine – zăpezi ale mieilor ofrandă sângelui fierbinte ascuns pe sub toți porii.

A meșteșugit cu destoinicie la toată scenografia din jurul vieții mele imitând la perfecție o lume amalgamată, cu motive arhitectonice clare, precise, executate impecabil. Cu ființe aproape vii, cu stele aparent strălucitoare, cu ceruri nefiresc de înalte. Cu piscuri fudule și văi profunde, cu orașe moarte incredibil de vii și cu mări mărginite de țărmuri piezișe, roșiatice în lumina soarelui născut sau apus. O creație suferind de sentimente neasemuite, tocmai de aceea aproape de nedefinit, ca și cum ar fi, de fapt, inexistente.

M-a lăsat, mai apoi, de capul meu cu toate simțirile în alertă, să zburd printre toate. Să-mi rup unghiile până la sânge încercând să mângâi cerul ideal din gips carton, să-mi zdrelesc buzele în zâmbete ce se izbeau de ochii perfecți ai oamenilor de tinichea. Să alerg peste dealuri și văi păstoase ori casante din hârtie și ciudate amestecuri artificiale pultacee, în care m-am afundat până la sufocare ca în cele mai periculoase ținuturi mlăștinoase.

Și din toate dăruite mie să învăț durerea. Iar peste durere, să pun surâzând durere. Și după durere, să întâlnesc din nou, nesupusă, o altă durere.

Iar la toate câte au fost, câte sunt și câte vor mai fi să fie, la greu ori la victorie, m-am descoperit mereu blamând, implorând, mulțumind ori punctând acuzator cu degetul arătător perfect întins înspre El: Creatorul, Regizorul, Scenaristul, Scenograful, Făurarul ori Actorul din rolul meu. A fost atât de ușor să arunc toată greutatea asupra Sa, să-I critic căderile, să-I aplaud reușitele, să nu-I înțeleg alegerile. Riscând, astfel, să pricep abia cândva, înspre final, de obicei prea târziu, când ceasul va fi obosit să tot dea alarma, că exact ca în bancul acela celebru, în rolul tuturor personajelor pe care i le-am atribuit întreaga viață Lui eram, de fapt, doar eu. Regizor, Scenarist, Scenograf, Făurar, Actor. Dor. Și Vinovat Suprem.

 

București, 18 noiembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Lumea mea de mucava

Carmen Voinea Răducanu Oglinzi si umbre 2 Comments

toni-angyala
Lumea mea e una normală, adică tinde să iasă definitiv din țâțâni.

Pendulează uniform și plat între închis și deschis, ca o ușă defectă, stricată de prea multe incertitudini. Ca și cum lumea asta a mea n-ar avea forța de a se decide cum e mai bine: să rămână în afară, să se așeze în văzul și în rândul lumii tuturor sau să se pitească bine, să stea chircită în ea însăși și de nimeni știută în tenebrele aceleiași omniprezente lumi largi și, totuși, ciudat, prea ades înguste.

Lumea mea e ca un fel de casă cu pereții antifonați dramatic și fără pic de subtilitate, astfel încât tăcerea să nu poată răzbate în afară, dincolo de mine. Astfel încât bucuria de dincolo de zidurile sale să nu pătrundă fără chin, adică să ajungă în inima mea anevoios și gata ostenită.

Lumea mea mai are, peste toate neajunsurile, și ferestrele orientate spre nord, înspre crivăț. E așezată ca atelierele unor pictori îndrăgostiți de dramatismul luminilor gri, iar pivnița cu vinuri îmbietoare, mesageri ai uitării, e așezată la sud, în bătaia nemiloasă a soarelui. Lumea asta a mea e ticluită un pic nătâng și buimac, ca și cum și-ar fi întors toate darurile doar înspre ea însăși, fugită din fața unei neînduplecate și neiertătoare judecăți din afară.

Ca și cum lumea asta a mea, neverosimilă pentru cei din jur, ar fi fost proiectată de cel mai slab dintre arhitecți. Ca și când în Universul meu totul s-a clădit anapoda și până și liniștea e asurzitoare iar veselia e cât se poate de silențioasă.

Explicația ar fi una singură: lumea mea e un univers de mucava. S-a născut dintr-o pădure de mesteceni, știți voi care, aceea din poemele lui Esenin, melancolică precum Rusia profundă. Ori dintr-un vaier tulburător ca sunetele unui pian sub degetele lui Doga. E colorată. Are toate pastelurile luminoase de toamnă în buzunarul de la piept, din dreptul inimii, și unduirile tuturor mărilor pe care visez să navighez în privirile albastre pe care sufletul și le-a orânduit singur, dramatic, pe sub gene, când visa nemărginiri. Și în fiecare noapte, deopotrivă cu îndârjirea dăruită de fatalitate, lumea mea înfruntă al nouălea val din furtuna năprasnică a lui Aivazovski, agățându-se de cele mai tainice nădăjduințe ca de resturile unui vas distrus ce plutesc salvator în derivă.

Lumea mea e un décor fantastic, ireal pentru ceilalți. Și pe bună dreptate, e doar un concept plastic al imaginației mele unde Soarele poate răsări chiar și la apus, iar razele sale doar urcă spre Ceruri și nu cad niciodată la pământ. Unde Luna zâmbește ștrengărește în fiecare noapte ori tace romanțios și idilic stând mereu cu fața ascunsă în văzul tuturor, parcă la îndemâna fiecărei inimi apărute domol, de după un colț neștiut, în întâmpinarea tuturor amăgirilor.

Lumea mea e croită din inocente căi lactee și se îmbracă numai în ample hlamide de culoarea cerului nopții, prinse doar într-o stea – agrafă pe un umăr -, ca veșmintele vechilor greci la festivități grandioase.

Lumea mea e cum sunt eu. Ca un înger ce și-a lepădat aripile și, totuși, se pregătește de zbor. Spirit ceresc de mucava.

 

14 noiembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro