De toamnă

gothic-love-dark-x-id-10462761
Binecuvântate ne fie ploile!

Cele ce ne spală sufletele de păcatele noastre grele, cele ce ne purifică aerul rarefiat al nădejdilor, cele ce ne potopesc în rafale în zilele aprinse de vară, cele ce ne desfac pletele în șuvițe solitare lipite de obraji și de tâmple, cele monotone, mărunte și fără de sfârșit din primăveri crude și din toamne târzii, cele ce ne acoperă cu picăturile lor molcome sau năvalnice toate lacrimile de fericire, toate plânsetele de dor.

Binecuvântate ne fie dorurile!

Cele ce ne aduc în lumină toate pierderile, cele ce ne arată bogăția bine ascunsă în inimi, cele ce ne ard pe dinlăuntru toate zâmbetele, cele ce ne cuprind cu patimă toate mințile, cele ce ne leagănă toate nădejdile, cele ce ne îngăduie toate nebuniile, cele ce ne dezmint toate puterile, cele ce ne mărturisesc slăbiciunile, cele ce ne înalță sufletele năruite și bine încătușate în durere.

Binecuvântate ne fie durerile!

Cele ce ne sfâșie pieptul cu ghearele lor ascuțite, cele ce ne slăbesc inimile cu adâncimea prăpăstiilor de la marginile lor, cele ce ne istovesc sufletele cu forța lor atât de greu de învins, cele ce ne pustiesc lăsându-ne eterni pribegi în căutarea fericirii, cele ce ne consumă toate înstrăinările, cele ce ne sublimează fiece pierdere.

Binecuvântate ne fie pierderile!

Cele ce ne arată cât suntem de efemeri, cele ce ne zâmbesc întotdeauna de după lacrimi, cele ce nu se vor mai întoarce niciodată la noi, cele ce ne amintesc mereu cât am fost de fericiți când nici nu știam că există amurg sau toamnă.

Binecuvântate ne fie toamnele!

Cele ce duc cu ele păsările călătoare înspre zări mult mai senine, cele ce ne fură verdele copacilor lăsându-i goi ca-n ziua Facerii lor, cele ce ne usucă câmpiile legănate sub vânt, cele ce ne răpesc dragii și-i poartă înspre Cer, cele ce ne spun mereu o poveste târzie de iubire.

Binecuvântate ne fie iubirile!

Cele ce ne așează de-a dreapta Tatălui, cele ce ne nasc aripi de Îngeri, cele ce ne arată cât suntem de frumoși chiar când nu suntem astfel, cele ce ne așează copii la sân, cele ce ne pun inimile la picioarele lui Dumnezeu, cele ce aduc viață vieții.

Binecuvântate ne fie viețile!

Cele pline de doruri, de lacrimi, de ploi, de iubiri, de dureri, de toamne, de pierderi.

Cele pline de disperare, de amintiri, de zâmbete, de soare, de tristeți, de mări, de flori, de prieteni, de nori, de culori, de poezie, de țărmuri, de bucurii, de orizonturi, de munți, de cărți, de râuri, de împliniri, de curcubeie, de păduri, de muzică, de stele, de urgii, de regăsiri, de speranță.

Binecuvântate ne fie speranțele!

 

 

București, 23 septembrie 2014

Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Ultima singurătate

big_thumb_71c963641b08f67adb05dc7557193242
In loving memory of my friend, Daniela Nahmany

„Când dragostea este deja nerostiă, iar vechile răni rămân fără alinare, descoperim ultima singurătate: aceea a îndrăgostitului fără iubită, a copiilor fără părinți, a mamei fără copii.” – Ernesto Sabato

 

Durerea îmbracă cele mai stranii forme. Uneori, doar se oglindește ca o părere, ca o umbră, în doi ochi măriți de uimire în fața loviturii primite. Alteori, e un urlet inutil, ridicol în urechile celorlalți, prizonier încă în pieptul celui ce l-a scos din adâncul sufletului, în speranța unei eliberări grabnice. Câteodată, e un fel de lacrimă aninată într-un echilibru precar de vârful genelor; nu cade, nu se evaporă, doar stă. Șade cuminte, indecisă, parcă. Apoi, e acea durere mută și surdă la orice vine din afara ei. Ca și cum nimic nu mai rezonează în ea, ca și când platoșa ce o înconjoară i-ar fi fost cusută direct în carne făcând-o una cu ea, ca și cum doar o implozie sinucigașă ar mai putea-o spulbera, împrăștiind-o în cele patru zări.

În alte rânduri apare și durerea aceea care pornește năvalnic, ca o viitură plecată din rărunchi, ajunsă pe sub pleoape, în ochi. Curge fără ca cineva sau ceva să-i poată pune stavilă.

Cred că am cunoscut toate manifestările durerii. De fapt, nu sunt sigură, poate că nu. Încă nu. Deși le-am trăit inclusiv pe cele cu particularități deosebite, personale: durerea ce dă buzna prin cuvinte se mi se învălmășesc în vârful degetelor și-mi aleargă ca sute de cai sălbatici pe la tâmple, pe sub frunte, pe retină, prin toate circuitele de la rădăcina firelor de păr. Sau cea golită complet de cuvinte, durerea blocată într-o singură silabă, una majoră: “NU!”. Durerea mai poate fi și aceea răsfrântă undeva, în acordurile unui cântec ce duce și aduce cu el chipul unui om iubit plecat pentru totdeauna. Durerea…

Durerea e doar o poveste. A mea.

*

La ce folosesc tragediile în viața unui om? E simplu: pentru ca soarta să-i bage cu forța pe gât niște lecții. Pe lângă care am trece, altfel, cu toții, orbiți de nepăsare, plutind într-o dulce, inconștientă și salvatoare inocență. Ce nu poate dura la infinit, din păcate. Pentru că, întotdeauna, vine peste noi tăvălugul nenorocirii exact atunci când ne așteptăm mai puțin. Însă învățăturile căpătate în urma dramelor prin care ne vedem nevoiți să navigăm cu talent sau fără, cu șanse de salvare sau în lipsa lor, n-au totuși nicio valoare atâta timp cât ne încăpățânăm să le privim ca pe niște pedepse nemeritate, ca pe nedreptăți ale căror victime am căzut fără a avea vreo culpă.

Întotdeauna mi-am întreținut cu ardoare, în mine însămi, credința că orice lecție vine frumos împachetată între copertele unui adevărat ceaslov, plin de suficiente capitole prin care e musai să trecem pentru a ne însuși temeinic toată materia. Dar că nu mereu înțelegem asta deplin. Omitem multe pagini, atât de multe, încât, rămânem corijenți cam de fiecare dată și-o luăm de la capăt. Repetăm. Și tot repetăm. Degeaba. Lecțiile rămân mereu neînvățate. Până într-o bună zi, când viața ne ia frumușel de guler și ne aruncă afară din nepăsarea noastră cea de toate zilele, din toate clipele. Ne dă un brânci de sus și ne rostogolim fără grație până la începutul Golgotei pe care am urcat până atunci cu indolență, chiar dacă anevoios, an de an, timp după timp, nesocotind toate avertismentele.

*

Tot ce-am pierdut cândva se va întoarce la noi prin amintiri și înțelepciune, într-o ultimă singurătate. Și nu, nu e niciun fel de consolare în asta. Doar recunoștință că am fost acolo când cineva, din afara noastră, ne scria, poate fără ca măcar să știe asta, pe acordurile unui pian, propria istorie. Istoria unui prieten rămas fără un prieten.

Hod HaSharon, Israel – București, 10 – 19 septembrie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Unde se duc visurile să moară?

dream
Zilele vieții mele mi-ar părea cel puțin ciudate dacă nu mi-aș avânta gândurile, din când în când, spre cel mai ascuns dintre cotloanele sufletului meu. N-aș mai fi eu. M-aș simți abandonată chiar de către ființa cea mai îndelung răbdătoare, de cea mai fină cunoscătoare a tuturor bunelor și relelor din mine: eu însămi. O incursiune în haosul din cămăruța aceea mică-mică, dar depozitară a celor mai mărețe simțiri, măcar o dată la câteva zile, mi-a devenit necesară ca aerul și apa. O plimbare senină sau cu pași încordați, fie chiar și arareori, pe-acolo, pe unde sălășluiesc de obicei cele mai aiuritoare, intime și nespuse dorințe, cele mai nebunești și mai grozave neîmpliniri, pentru mine ține deja de un anumit confort fără de care nu mai pot gândi și acționa coerent. Trebuie să ajung, măcar din timp în timp, în locul unde mi-am îngropat, precum pirații în grotele de sub mări, comorile cele mai de preț. Și unde, câteodată – mai ales atunci când ajung la fundul sacului -, trebuie să călătoresc ca să-mi realimentez memoria de sine, scoțând pe furiș din cuferele bine dosite, pline ochi cu piese strălucitoare atât de necesare traiului îmbelșugat al sufletului meu, câte un vis.

*

Citeam la un moment dat, undeva, cum că viața ar fi o fabrică de împlinit dorințe. Și-am fost de acord cu asta, pentru că așa ar părea la prima strigare. Și așa ar fi drept să fie. Și așa ne-ar plăcea nouă, tuturor, să credem. Dar este, în același timp, și locul în care toate visurile sunt condamnate la moarte. Fără niciun drept la apel. Chiar și cele împlinite.
E o chestie de perspectivă. Dacă visul e speranța într-o perpetuă tinerețe și frumusețe, ori în veșnicia unei vieți fără de moarte și a unei morți fără de uitare, e clar că dorințele de mai sus sunt destinate unei existențe în spatele gratiilor de la saloanele unui spital de nebuni, secția furioși și irecuperabili. Pe același palier al dorințelor de închis la balamuc aș așeza și speranța câștigului la loto, dar despre asta vă voi scrie mai mult cu altă ocazie, un calcul matematic al probabilităților spune că nu am dreptate pe de-a-ntregul.
Pentru mine, viața e un loc în care toate visurile mor. Se împlinesc dorințe, asta da. Se râde, se risipesc lacrimi, se luptă, iar uneori, viața găzduiește chiar și un soi de fericire. Dar visurile se împlinesc în Cerul născut pentru a fi de-a pururea. Pământul, aidoma vieții, nu are dreptul de a fi nepieritor. Iar visurile n-ar trebui să moară niciodată. Nici măcar o dată cu noi. Ar trebui să călătorească prin Univers, sărind de pe o stea pe alta, ca într-un joc copilăresc. Să adaste câte-un pic pe câte-un astru mai strălucitor și-apoi să plece spre un alt orizont, într-un voiaj fără de sfârșit, fără de îngrădiri, fără odihnă și fără de amintiri. Visurile ar trebui să aibă o viață a lor, una nemuritoare, independentă de noi și de legile noastre cărora, pieritori, ne supunem.
Că unde-ar putea să se ducă să moară? Nu există un cimitir pentru visuri, așa cum există un cimitir al elefanților.
Visurile ar fi frumos să se transforme în îngeri. Ca o prelungire a noastră de dincolo de viață.

 

București, 21 iulie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Zădărnicie și trudă

writ-in-water
Mai întâi, în mine prinde rod o sămânță. Una dumnezeiască, zic eu, pentru că nu întodeauna există premisele unei împreunări logice, firești și unanim recunoscută pentru conceperea ei.
Apoi, din ea se nasc câteva frânturi de sentimente, celule amalgamate nebunește și irațional ce irump dindărătul ochilor mei, explodând în atmosferă ca și cum cineva le-ar fi atârnat de coadă trinitroglicerină. Simțăminte transformate imediat, la contactul cu cerul, în litere. Și-abia după aceea, într-o dezlănțuire violentă, ciocnindu-se, respingându-șe și-apoi iar reunindu-se, formează cuvinte.
Unele dintre ele-s zgomotoase de parcă le-ar fi împletit Dumnezeu dimpreună cu sunete țipătoare de trâmbițe, goarne și chimvale. Sunt nemiloase, sălbatice, vin ca un torent, ca o vijelie, rotindu-se peste capul meu, sus, în văzduh, amețitor, amenințător, niciodată îmblânzite.
Și-atunci, liniștea mea se spulberă. Dacă dorm, sar din pat direct în papuci. Îmi iau plasa de fluturi din cui si încep să alerg după ele, să le înhaț, să le supun și să le înșir pe firul trăirilor mele ca pe mărgelele strident colorate de Mardi Gras aruncate din balcoanele de pe Bourbon Street la New Orleans.
Dar cuvintele se lasă prinse greu. Dacă e soarele pe cer, sunt și mai dificil de închis în plasă, indiferent de nada aruncată înspre ele și fără să conteze finețea pânzei de păianjen țesută întru ademenirea lor.
E o luptă inegală, sunt alunecoase, viclene, ticăloase. Sunt ispititoare, fermecătoare, rebele, impetuoase și aprige. Chiar când crezi că le-ai apucat, îți scapă printre degete și nu se lasă priponite, înnădite.
Și-o iei de la capăt, cu înverșunare, mușcându-ți mâna întinsă după perna pe care capul jinduiește să se așeze.
Până reușești.

*

Sunt zile și nopți în care prin fața ochilor mei trec cu repeziciune cuvinte născute din durere sau bucurie, în ore de neodihnă și muncă.
Cuvinte și simțiri îmbrățișate într-o frăție ce și-a pus în minte să mă împiedice să dorm, să vorbesc cu cei iubiți, să stau cu ochii spre Cer. O uniune acaparatoare, crudă, egoistă și capricioasă. Căreia mă dedic, mă aservesc și de care mă las mistuită.
Și pentru ca toate cele de mai sus să capete un sens, la capătul firavelor mele încercări, de cele mai multe ori în zori, mă iscălesc.
Cuvintele aduse la țărm cu atâta trudă, adunate de printre nori, de prin pustii, de sub ape învolburate, culese de pe lângă lacrimi, mi le așez lângă inimă și apoi, cu umilință și recunoștință pentru supunerea de care au dat dovadă, cu fruntea ridicată a mândrie îmi arog toate drepturile asupra lor.
De aceea, vă rog acum pentru prima oară dar cu dragul și cu gratitudinea dintotdeauna, dacă ați decis că eu nu merit, atunci să-mi respectați măcar cearcănele și ochii împăienjeniți de nopțile nedormite.
Semnați-mă. Nu-mi zădărniciți truda. Nu vreau să-mi aștern numele pe ape.

 

București, 1 iulie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Calea rătăciților

gothic-love-dark-x-id-10462761
Mi-e dor de niscaiva oameni imperfecți. Așa, ca mine.
De cei ce încă se mai caută, încearcă să se descopere în fiecare clipă și n-au țopăit direct spre concluzii dogmatice și aiuritoare de-îndată ce s-au trezit scăpați în cap în vâltoarea vieții.
Îmi lipsesc pământenii ce nu-și repetă în oglindă clipă de clipă “sunt cel mai frumos din orașul acesta”, n-au tulburări de comportament și accese patologice de narcisism de s-ar pupa în oglindă de dimineață până-n seară de frumoși și perfecți ce sunt.
Mi-e drag să stau lângă cei ce sunt mai puțin semizei și cât se poate de umani. Să fiu împreună cu ei, ființe de-o simțire cu mine, plămădite din carne, sânge, zâmbet și lacrimă. Să stau cu oameni ce sunt supuși greșelilor personale, dar nărăvași, neîmpăcați cu propria lor natură. Cu cei ce-s loviți atât de erorile lor cât și de cele ale altora. Dar iertători și aspiranți la un dram de înțelepciune. Ce-s măcinați de îndoieli, de ratări, de visuri spulberate. Dar știu să mai râdă, să mai creadă, să mai spere și, mai ales, să mai iubească. Și sunt mai puțin extraordinari și mai mult normali. În toate.
Mi-e dor de oameni obișnuiți, cu bunele și relele lor, cu idealurile lor firești, cu picioarele adânc sădite în pământ și cu visurile agățate de colțurile Lunii, așa cum mi-e dor, zi de zi, de fluturi multicolori ori de cearcănele atât de vii ale cerului – curcubeie pline de apă și de lumina soarelui.
Mi-e dor de o viață firească, lină, unde să nu mai simt cum mă pierd de oameni. De o existență fără căutări dramatice și nătânge, fără brațele singurătății înfășurate strâns în jurul nopților cu mantii bătute în stele.
Râvnesc să calc peste zile într-o cadență domoală, călâie, plină de o liniște spartă doar de fâlfâitul aripilor vântului de miazăzi și de glasurile cristaline ale păsărilor – drumeți rătăciți, ca mine, în zborul lor spre un orizont prea îndepărtat, acolo unde se află țărmul pe care se vor regăsi toți cei cândva pierduți.

 

București, 30 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Despre binecuvântata inegalitate

images
Nu intra într-o luptă corp la corp cu răutatea. De poți.

Oricât s-ar clama că Binele învinge răul, la un moment dat, măcar pentru o perioadă chiar și scurtă de timp, tot nenorocirea stă călare pe situație.
Dă-i Binelui Timp. Oferă-i Încredere. Dăruiește-i Răbdare.
Și când se va întrema, când își va recăpăta puterile, va ieși biruitor la suprafață, dominând chiar și cea mai grea înfruntare.
Binele câștigă întotdeauna. E drept, uneori mai târziu.
Binele nu uită niciodată încercările prin care a trecut, nu duce înspre derizoriu nicio confruntare cu adversarul său, învață locul fiecărei capcane, evită cum poate și el toate loviturile directe. Ba chiar și pe cele lipsite de orice cavalerism, sub centură.
Obrajii lui păstrează dârele tuturor lacrimilor căzute, ochii-și poartă cu orgoliu cearcănele fiecărei insomnii, inima nu-și ascunde cicatricile rămase după plăgi grave iar gura, ca pe un stigmat, duce cu ea peste tot surâsul fiecărei speranțe niciodată suprimate.
Binele se aseamană, într-un fel firesc și natural, cu sora lui geamănă, Iubirea. Pentru că, de fapt, nu-și propune să uite niciodată durerea ci, pur și simplu, o iartă și pășește hotărât spre înainte. Cu brațele deschise larg. Cu încredere. Cu speranță. Cu bucurie. Cu răbdare. De mână cu Iertarea, mereu, spre tot ceea ce îi pregătește viața.

 

București, 30 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

În Lumină

so_gone_by_galenvalle-d6azl5a
În Lumină

Disperarea neagră se poate împarți în câteva etape.
Prima e suferința. Una în crescendo până devine atroce, inumană ca o ardere pe rug a unui trup viu și plin de forță, ce nu-și dorește să moară și luptă cu înverșunare, dârz, încăpățânat, mândru. Durerea e atât de intensă, încât, o auzi real, poate ușor înfundat, ca pe un vaier lăuntric, de parcă ficatul, stomacul, ochii, plămânii ar striga după ajutor. E o tortură, simți suferința ca pe o despicare sadică, lentă a sufletului și aruncarea miezului său, încă fierbinte, unei haite de hiene hămesite. Până când devine de nedescris chiar și în cele mai pline de substanță dintre cuvinte, până când ajunge carne vie ce se desprinde de pe oasele trupului tău.

Și-atunci ai pășit în cea de-a doua etapă: căderea în gol. Prăvălirea în neant. Cazi, cazi și tot cazi și prăbușirea asta nu se oprește nicicum, cu nimic. Realizezi că îți vei zdrobi capul în picajul ăsta incontrolabil, că-ți vei frânge visele toate, că-ți vei amputa singur, la final, aripile acelea atât de măiastru alcătuite de zei, dar nici că-ți mai pasă.
“Lasă să pic, vreau să cad, să mă duc cât mai jos, să ajung până în fundul pământului, să mă lăfăi în abis ca într-o baie binecuvântată și mângâietoare dintr-un iaz plin de lapte de măgăriță, să mă regăsesc și să mă înalț după alunecarea asta haotică sperând într-o renaștere ca a păsării Phoenix, din iadul durerii să mă ridic și să mă scutur de toate mai frumoasă, mai puternică, învingătoare absolută într-o ipotetică altă viață. Dar numai după ce voi fi atins cele mai întunecate meandre ale nimicului, ale deșertăciunii, după ce mă voi fi purificat în neguri prin uciderea a tot ceea ce îmi seacă azi fiecare curgere de apă vie încă de la izvoare.”

În cea de-a treia etapă intrat, te confrunți cu răzvrătirea împotriva părăsirii tale chiar de către tine întru sfidarea tuturor regulilor morale, cu furia împotriva renunțărilor tale nedemne și lașe. Nu vrei să te lași învins, din genuni te poți sau nu te mai poți scoate înapoi în lumină, iar tu vrei să fii, acum și aici. Și nu te poți bizui pe o salvare miraculoasă după ce ai atins străfundul. Vrei să exiști chiar și atârnat la brațul de oțel al durerii ce te strânge nemilostiv la pieptul ei și te ține captiv la cheremul nepăsării sale barbare. Vrei să te ridici și să o iei iar de la capăt orice ar însemna asta, chiar și o altă suferință, chiar și o altă pierdere. Ba chiar cu prețul oricâtor umilințe cu care ești hotărât să te bați și pe care să cutezi, cândva, a le învinge. Îți amintești că ești plămădit din visuri și iubire, că ai fost frământat de mâinile divine cu un scop pe care nu-l cunoști și pe care, admițând că l-ai afla cândva, poate că nici nu l-ai ști înțelege. Și te poticnești când vrei să te ridici, dar nu te lași, încerci mai departe. Și-ntr-o binecuvântată zi, reușești. Ești iar în lumină.

Ultima etapă este cea despre rănile sădite și-nfrunzite în tine de către disperarea cea neagră. Arată cam ca niște flori ale luminii, cele cunoscute de noi ca a fi nemuritoare, veșnic proaspete chiar dacă timpul le-a călcat în picioare – imortele.
Poți să-ți împletești din ele o coroniță a învingătorilor și să le porți înmănuncheate astfel ca pe un trofeu unic, în lume și-n afara ei, mereu cu tine, ca o cunună de spini pe care ai câștigat-o adunându-ți cu trudă din ape negre toate crucile azvârlite de soartă până ai reușit aducerea lor pe un mal însorit. Sau le poți renega, lăsându-le astfel să-și înfigă în tine rădăcini mai adânci ca viața și mai puternice ca moartea, dându-le voie așadar să te cucerească și să te ocupe ca pe cea mai slabă cetate ce i-a fost dată în dar de înrobiții ei locuitori unui comandant de oști nedemn și comun învingător.

Eu am trăit toate cele de mai sus și am ales.

 

București, 3 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Între a fi și a deveni

artworks-000064954911-fsl1de-original

Uneori mă întreb unde se oprește visul și din ce punct se declanșează sarabanda realității vieții mele?
Unde e limanul dorințelor mele sau în ce negură se ascund, poate de frică, toate idealurile pe care le-am hrănit mereu, în sinea mea, cu cele mai nebunești și pline de ardoare aspirații?
Unde s-a pierdut fiecare dor și în ce direcție mi-a mișcat inima prima lacrimă?
Unde mi-am alungat zâmbetul pe care l-am purtat atât de senin, până la inconștiență, în timpul când, an după an, viața îmi tranșa cu strașnice aptitudini de măcelar fiecare oportunitate?
Unde mi-am ascuns fericirile toate, râvnind doar bucuriile simple ca un călător prin pustii apa și niciodată nectarul tuturor zeilor?

*

Poate în felul în care am trăit fără nicio complicație, elementar, rudimentar, reprimându-mi fiecare încercare de zbor, greșind astfel mereu și luând-o întotdeauna de la capăt, la pas, prin praful tuturor cărărilor prea umblate.
Poate doar pentru că am ales să nu tai nodurile gordiene care mă țineau legată între neputințe și nepăsări, lanțuri derizorii dar amarnic de puternice.
Poate din cauză că m-am prăbușit mereu împiedicându-mă în vise prea înalte, iar realitatea a fost întotdeauna mai puternică decât toate idealurile mele.
Ori poate că, deși levitând, nu pot atinge nicio stea chiar dacă am fost dăruită cu știința de a spera dureros de frumos.
Iar cerul va rămâne, pentru mine, un plan mereu tot mai îndepărtat.

 

București, 2 iunie 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Descântec de dragoste

The_girl_in_the_mirror_by_louise_rabey-d5wtyu5

Am visat că Răul se prăvălea peste mine din senin. Mă sufocam de spaimă, era o prezență malefică ce-mi înconjura toată ființa și, în același timp, se lăsa peste mine cu o greutate enormă, apăsându-mă, asfixiindu-mă, cu intenția vădită de a mă tortura, nu de a mă ucide. Gura mea larg căscată căuta cu disperare aerul, mâinile mi se zbăteau frenetic, încercam să scap de teroare dar era peste tot, mă încercuise, se insinuase perfid chiar și înlăuntrul meu. Răul făcea, cumva, parte din mine toată șì din tot ce era lângă mine, pentru mine. Și m-am trezit. Sentimentul că ceva demoniac era acolo, senzația că-mi dă târcoale ceva satanic, murdar, cumplit, iminent persista, ba chiar se amplifica trează fiind. Și m-am culcat la loc, în încercarea de a mă elibera de groază printr-un somn forțat, indus. Fusese doar un vis ce se continua, încă, absurd, în realitate. Dacă adormeam la loc s-ar fi sfârșit. Inutil efort. În somn, Răul era tot prezent, parcă mai viu, mai puternic, mai crud și neîndurător. Îmi amintesc că mă gândeam în același timp cât trăiam totul, cât de straniu și cât de real este ceea ce mi se întâmplă. Și mai știam că nu o să scap ușor de paralizantul sentiment că entitatea aceea îngrozitoare este cu mine aievea și nu are nicio intenție să-mi dea drumul. Și iar m-am trezit. Nu mai știu de câte ori și pentru cât timp a jucat, psihotic, demonul ping pong cu mine, indiferent că dormeam sau eram trează rămânea prezent și aveam un înspăimântător sentiment că nu reușesc să-I îndepărtez oricât mi-aș fi dorit-o, că va pleca numai dacă și când va dori el. Mi-am mormăit mecanic, fără credință, în gând, puținele rugăciuni pe care le cunosc, adică două: Tatăl Nostru și Îngerașul. Mi-am făcut și câteva cruci cu limba în cerul gurii, ca oamenii de la țară când cred că trăiesc povești cu vârcolaci și nu-și pot mișca mâinile paralizate de arătările din celelalte lumi. Niciun rezultat. Numai la un descântec de dragoste nu m-am gândit decât târziu.
M-am ridicat la marginea canapelei pe care adormisem cu o seară înainte. Era încă viu, cu mine, știam după frigul cumplit care îmi vâjâia pe lângă cap, deși am dat vina pe fereastra rabatată în toiul gerurilor de ianuarie și chiar m-am ridicat să o închid. Și-apoi, am așteptat cuminte să se ducă pe un drum de leac, însoțindu-l cu Iubire, cântându-i despre Iubire în formule magice, fermecate. Ba chiar iubindu-l. Și s-a dus.
Abia a doua zi, trează de-a binelea, am realizat că azi, când nu se mai moare din dragoste, plecăm de pe Pământ triști și singuri, din lipsa ei. Și-am înțeles nu numai visul ci și realitatea chinuitoare a celor ce-au plecat din Iubiri, Iubind. Și, mai apoi, s-au întors în căutarea ei de oriunde s-ar fi aflat.

 

București, 30 ianuarie – 23 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro

Cealaltă femeie

witch_in_the_mirror_Wallpaper_7odvw

Dacă nu e urâtă, atunci e bătrănă. Dacă nu e bătrână, atunci e grasă. Dacă nu e grasă, atunci are fundul plat. Dacă nu are fundul plat, atunci e toantă. Dacă nu e nici toantă, atunci e stricată. Dacă nici stricată nu e, atunci e proastă. Dacă nu e proastă, atunci e săracă. Dacă nu e săracă, atunci e viperă. Dacă nu e viperă, atunci e șleampătă. Dacă nu e șleampătă, atunci e materialistă. Dacă nu e nici materialistă, atunci are sânii mici. Dacă nu are sânii mici, atunci e rea. Dacă nu e rea, atunci e incultă. Dacă nu e incultă, atunci are talia îngroșată. Dacă nu are talia îngroșată, atunci mintea-i atârnă doar într-un neuron. Dacă nu are doar un neuron, atunci e o nebună. Dacă nu e nebună, atunci e moldoveancă. Dacă nu e moldoveancă, atunci are riduri. Dacă nu are riduri, atunci nu are suflet bun. Dacă are suflet bun, atunci nu e gospodină. Dacă e gospodină, atunci nu e talentată. Dacă e talentată, atunci nu e o doamnă. Dacă e o doamnă, atunci e arogantă. Dacă nu e arogantă, atunci e mincinoasă. Dacă nu e mincinoasă, atunci nu e fină. Dacă e fină, atunci nu e unică. Iar dacă e unică, atunci e invidioasă. Și dacă nici invidioasă nu e, ce să mai zic, că doar n-o fi perfectă?! Și dacă nu e perfectă, atunci tot așa mai departe, mai departe, mai departe. Indiferent că e fosta sau va fi viitoarea, cealaltă femeie reușește să-și umple suratele de nervi pentru simplu fapt că E. Există.
La naiba, cum să faci s-o anulezi?!

 

București, 20 mai 2014
Carmen Voinea-Răducanu

 

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro