De când hăul, Dumnezeu și toți sfinții au fost imaginați de fiecare om după chipul și asemănarea cu el însuși. Nu invers, cum scrie clar în cărțile sfinte.

Noi, oamenii, am construit divinitatea după bunul nostru plac, reinterpretând toate tezele fundamentale ale religiei și toate tablele de legi așa cum ne-a dus capul (și sufletul, în egală măsură).

“O să-l bată Dumnezeu!” zice vindicativ cineva, gândindu-se că Dumnezeu e răzbunătorul șef, un soi de supererou personal chemat în ajutor să-i rezolve lui toate problemele pe care le are cu alții sau care sunt legate cumva de ceilalți.

“Dumnezeu nu doarme!” spune și insomniacul ce n-are odihnă de răul pe care i l-a produs cine știe cine, imaginar sau de ce nu, real.

Sau “Eu am iertat, acum să vedem dacă-l iartă Dumnezeu, dar eu nu cred” filosofează amarnic altcineva care-și dorește aplauze pentru misericordioasa-i inimuță, în realitate fiind doar o ființă neiertătoare ca moartea, indiferent de toată smerenia afișată.

Orice ar face, omul nu se poate opri să nu-L vadă pe Dumnezeul său personal așa cum îi spune lui inima că e Tatăl nostru cel atotputernic și atoateștiutor. După judecata lui. La țară, Dumnezeu te arde în focurile iadului dacă nu postești, dacă ai fost la sapă duminica, dacă te-ai certat peste gard cu vecinul pentru găinile lui prea libere ce ți-au invadat ograda. Dumnezeu este cea mai la îndemână unealtă ori pentru a speria lumea, ori pentru a-ți rezolva lucrurile în fața cărora ești neputincios. Sau pe cele pe care, din lașitate, le arunci în cârca Lui divină spălându-te pe mâini de asumare ca Pilat din Pont.

De obicei, în mințile noastre, bătaia Lui, a Tatălui, nu e ruptă nicidecum din Rai, și există toate premisele să fie extrem de usturătoare. Cumva, ce ușurare!, e chiar mai rău decât noi, căci dacă cineva, un om, ar da cu bățul, El ar folosi direct parul. Ne-am scos, ce buni și cumsecade suntem! Și tot Dumnezeu, probabil printr-un contract ferm de colaborare cu Satan, va băga personal un braț zdravăn de lemne sub cazanul veșnic în care vor fierbe dușmanii noștri dimpreună cu toate păcatele lor, altfel niște bieți creștini acolo și ei, supuși greșelilor omenești de tot felul, cum ar fi vorbitul cu noi în contradictoriu sau despre noi prin spatele nostru, judecarea celorlalți fără milă și a lor cu prea multă înțelegere.

Dumnezeu e un fel de Bau-Bau menit să-i sperie pe toți aceia care nu se aliniază felului nostru de a fi, o sperietoare pentru fiecare moft pe care n-avem tăria sau cheful să ni-l rezolvăm singuri și, de parcă n-ar avea altceva mai bun de făcut, mai trage și cu urechea la tot felul de blesteme emanate de oile din turma Sa, frecându-Și cu satisfacție mâinile și așteptând Ziua Judecății – sigur, când ne va afurisi dușmanii iar pe noi ne va mângâia părintește pe capetele pătrate și nevinovate.

 *

 Așa și cu mine.

Pentru că mama a plecat la Cer într-o zi de Sfântul Nicolae, ani de-a rândul m-a urmărit ideea că am fost pedepsită, pentru că, nu-i așa, Moșul Nicolae umblă cu joarda pe Pământ după copiii răi taman de ziua lui, pe 6 decembrie, ca și cum n-ar avea și el, ca tot sfântul, invitați la cină.

Cu timpul, parțial doar, am înțeles că nicio făptură celestă nu pedepsește pe vreun păcătos de pe aici, de prin lumea asta a noastră. Spun parțial pentru că undeva, adânc în inima mea mai adastă o umbră de îndoială: dar dacă, totuși, a fost vina mea că mama a fost luată de lângă mine pentru că nu o meritam și astfel am fost pedepsită?

*

În orice caz, mama, dacă ai putea să vezi în inima mea, poate că te-ai întoarce înapoi măcar pentru încă o îmbrățișare, una mică doar, unică și irepetabilă (accept chiar și-atât de puțin, înțelegi?).

Deși nu-mi doresc să te doară, dar poate că abia atunci ai simți ce-am aflat eu după plecarea ta, în acești mulți ani fără de tine: dorul.

Iartă-mă, mama. Nu te pot comemora încă, nu sunt pregătită decât pentru gânduri pline de prezența ta, tu n-ai fost absentă nicio clipă din mine. Doar de lângă mine. Și dacă iubirea pentru tine și după atâția ani de când ai plecat n-a murit, e clar că tu n-aveai cum să accepți ca Moș Nicolae să mă altoiască atât de rău cu nuiaua aia a lui.

Adevărul e că Moșul, așa cum am înțeles eu mai demult, știindu-ți inima de mamă, te-a luat cu el rugându-te doar să ai grijă de copiii din Ceruri cât timp pune el daruri în ghetuțe îngerilor de pe Pământ. Pentru că eu sunt mare și mă descurc și singură. Așa e? Spune “Da”, mama. Spune “Da”.

În fine, am lămurit-o și pe asta. Mulțumesc, mama. Mai vorbim și mâine. Nu, nu te supăra pe mine, dar eu nu-mi mai pun niciodată ghetele ferchezuite la fereastră, Moș Nicolae are interzis la mine acasă. Cu Sfântul Nicolae încă negociez.

București, 5 decembrie 2015
Carmen Voinea-Răducanu

Acest material este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără menționarea sursei și link către blog: www.carmenvoinearaducanu.ro